Google Search

miercuri, iunie 29, 2011

Furtuna



Pe un drum prafuit de tara am apucat,
Lasand la o parte tot ce timpul mi-a dat,
Intr-un mal de rau ingropat,
Sa le iau mereu de unde le-am lasat.

Frunze de vie bolteau cararea,
Pazita de-un corb trist ce tinea lumanarea
Unei sticle din cioburi,de parfum,
Ce dormea firava,pe panze de fum.

Am ridicat sticluta incet,
Caci imi era teama paznicul sa nu-l destept,
Cu mana tremuranda am iscat furtuna
Iar panza de fum a napastuit matraguna.

M-am ascuns intr-o vagauna,
Speriata de la inceput de furtuna
Acopar pestera cu o piatra,
Incep sa ma gandesc la ce ma asteapta,
Si ma decid sa deschd sticluta cea fina.

Acum pestera mirosea a lamai,a rece si-a lavanda,
A cafea dulce,a lava trandafirie si a gri inocent.
Ca o sa imi ia trecutul era evident...

Afara ploua a negru,cu sange,
Corbul se albise si incepuse-a plange
Ascuns dupa o lespede rece,
Rugandu-se si sperand ca va trece.

Soarele incepu sa apuna,speriat
De tot sangele putred varsat,
Ca se pitise se simtea vinovat,
Insa totul trecuse,nimic nu mai putea fi reparat,
Numai ca lui ii va lua ceva pana sa se catalogheze ca resemnat.

In mijlocul sticlei,o floare aparu.
Era mareata,caci din cruzimea furtunii se nascu,
Iar zidul mintilor mici leagan ii fu.

Avea lujerul drept,o lumanare alba,
In varf de infinit o singura petala,
Violet,roasa de vreme si iele,
Cu miros de stele fierte,ierburi grele si vise efemere.

Am rupt-o si ea la randu-i m-a rupt de ale mele,
M-a exilat in gri printre stele
Si am murit intr-o carte veche.

Iar lespedea alba-i acum verdem
Cantecul lebedei nu imi mai ajunge la ureche
Si nici fragment de vis,idila sau cheie nu se mai vede.

Subsol



Am ajuns din panzele albe in panzele negre
Cand mergand pe pe valuri de vant calare
Sau trimisa ca semnal pe un muc de lumanare,
Iar in urma-mi e trecutul,mortul inviat si mare

La plimbare-n cimitire
Condusa de-un urlet sfasiat de lup
E vechea mea viata,cu care nu mai lupt,
Abandonand fara scapare orice minut.

M-am nascut din goana vremii
Si-o sa mor dupa toti cei ca voi,
Dupa ce va voi trimite corbi feroce suvoi,
O lunga idila atroce sa moara sub nori.

In bolta de sub pamant
Nu mai e nimic dulce,pur si sfant
Iar stoluri de vipere canta zburand
Va trimit pe zare rani putrezite
Ca un dar funest pentru cele crezute,
Cu desavarsire necunoscute de minti ipocrite

Germenii urii in suflet infipti
Iti aduc lesuri de caini putreziti
Soarele continua sa caste capul din pamanturi,
O plecaciune lumii pentru negrele-i ganduri.

Vitraliile sparte,cu sange manjite,
Spun la ceas de noapte povesti nestiute
Pe care nimeni din cei ce-au vazut n-au putut sa le uite

Mortii se trezesc la viata
Si incep sa va manance fata
Fara sa vada in loc mai jos de suprafata

Pauni mor pe capete,
Regii scapa sceptrele,
Venin,cerneala si sange se varsa in oceane,
Lesuri vechi,ranite si putrezite pe sol,
Ploaia ma intemniteaza in casa si mi-e dor
Sa mai vad odata revolta macelarita a vietatilor,
Sa respir catran,sare si rom,
Iar apoi,inghitita de clovni nebuni,morti scheletici,sa mor.

Depan povestea neagra usor,
Pe lespedea de marmura canta o lebada
Nascuta din venin si amor,
Ca o apa lunga,seaca,searbada
Cu lumina neagra,aspra.

miercuri, iunie 22, 2011

Efemer



Cerul e albastru,soarele luceste si totu-i efemer.
Un zbor timid de fluture sopteste ca n-are rost sa sper,
Padurea crinilor de nea stropita cu sange ma face sa disper
Iar chiotul unui paun in miez de noapte striga la cer

E mai efemera realitatea ca visul,
Mai trista soarta celor ce neaga abisul
Decat a celui ce se crede proscrisul
Unor vremuri apuse si renascute tarzii,
Insa tu,grabitule,nu ai de unde sa stii

E mai efemera vina ca ruginna
Si mai negru sufletul celui ce dezleaga enigma
Dintr-un colt de lume putred,uitat,
O pata grie,funesta,intr-un oras colorat,
De reflexiile veninului greu acaparat

Viata dispare,moartea ramane.
Traiesti de-abia atunci cand nu mai imparti lumea in rele si bune,
Cand suflet si corp iti afunzi in spume
Si nu iti mai pasa de nimeni ce spune,
Cand nisipul sub talpi lava devine,
Tu un singuratic devii in lume,
Stiloul la scris nu se supune
Si totul se prabuseste in cioburi nocturne,
Amintiri trecute dintr-o alta lume.

Castelul tigancii


Candva demult,la inceputul timpului,o tigancusa cu doua castane sticloase in oc de ochi si cu aur in par mana pe drumuri de campuri pustii o caruta pe jumatate distrusa la care era inhamat un cal negru,puternic,oprindu-se din loc in loc sa simta pamantul sub ea si cerul deasupra,sa bata darabana,sa joace si sa cante.
La un momentdat,luand ciobul de oglinda zgariat de vreme,vazu ca a ajuns in alt loc;unul ce o speria,cat vazuse ea de multe.
Era un satuc darapanat,pustiu,unde nu se auzeau decat suieratul vantului prin covorul de frunze moarte si nechezatul calului,profetic parca.Si,intre toti copacii aia ce isi intindeau sfidatori ghearele la cer,voind parca sa-L prinda pe Dumnezeu si sa il smulga din cer,printre frunzele rosii,galbene,stacojii,argintii si verzi ce se bateau cap in cap cu griul putred al caselor,cu indigoul funest al cerului si nisipul drumului ce zbura prin aer,protector si atotputernic,stapan absolut al locurilor si vremii.
Se simti,pentru prima oara,altfel.Era libera de cand se stia,dar acum se simtea si ea vie,stapana...mai stapana ca toate reginele la a caror caadere asistase in clepsidra.
Cobori din caruta ei peticita la un pod.Lega calul de un frasin ce strajuia trecerea spre cealalta parte de sat,lua cartile de tarot,globul si darabana si porni la drum,agale.
Nimeni nu stie ce spera sa gaseasca...un om,o fiinta??oare ce vroia de la locul ala stingher,mort si uitat?
In fata ei aparu o colibioara parca mai mica decat toate.Intra,curioasa fiind din fire,si se aseza pe podeaua putreda,gata sa se transforme in cenusa.Incepu sa se uite in jur in timp ce construia,cu migala si grija,un castel din cartile aduse cu sine. In jur erau numai usi.Usi,geamuri si trape.Deschise o usa si gasi o cutie inchisa cu un drug de fier ruginit.Deschise o trapa si vazu o papusa ruseasca.
O lua tematoare,stiind ca bunicii sale o papusa ca aia ii adusese sfarsitul,si incepu sa o deschida.
Gasi intai o lacrima,pe care o dosi intr-o carte de tarot veche,apoi o panglica pe care o rupse si o sufla,facand un foc ce salta vesel,luminand totul cale de un infinit,iar apoi,trei flori de crin albe,ce porneau din aceeasi celula,aceeasi coada.
Erau albe,pure,iar pe ele straluceau picaturi de sange greu,vinovat.Stralucea mai puternic decat roua,soarele luna,pietrele scumpe..mai tare decat tot ce vazuse pana atunci.Le baga repede in san,lua cartile,si incepu sa goneasca nebuna spre cal,la caruta ei,parasind locul si fugind cand totul incepu sa dispara,mai grabit decat daca ar fi fost atinsi de suflarea Creatorului Nebun.
Batu de trei ori darabana,striga in soare si disparu spre alte lumi,cu inima usoara.Acum isi gasise castelul in Spania,castelul ei...
Ca asta e viata..un etern castel in Spania.Al meu,al tau,al tuturor.Un vis din cioburi colorate.

sâmbătă, iunie 18, 2011

Adio



Adio...ce cuvant greu!
S-a gasit sa orbecaie la ceas de noapte prin negura sufletului meu,
Cu speranta ca isi va gasi in el si locul sau,
Pamant in care n-a ajuns samanta de rau

Asta a fost ultimul cuvant
Dintr-un vechi si sacru cant
Ce-a ajuns purtat de vant,
Din rai pe pamant

Un susurat se-aude in gradina cu ciresi
O vraja sublima de sub care nu iesi
Nici iarna,nici la apus.
Asta e...ce-a fost,s-a dus!

Viata lunga,viata grea...
Oare cine te mai vrea
Sa ii stapanesti mintea,
Sa ii furi ziua,noaptea,
Asteptand,cuminte,moartea?

Adio,lanuri verzi de ura!
Vreau sa gasesc iar calea buna
Spre o lume vie,pura.

Uite o vaza de lut!
Ma ineaca valurile din cutit,
Ma ard razele din verde,
Dar eu tot raman sa lupt
Cu puhoiul care crede
Ca el aude si vede,

Sa ii tai durerea mea
Pe blanita altcuiva,
Pe temei de casa grea,
Putred tare,lama rea,
Raza arsa tot mai jos.
Catifea,lemn si pucioasa,
Din venin acum sa iasa
Pan' ce luna nu se lasa

Adio,ramai cu bine,
Cu lumini profane de maine,
Nuci inchise in pridvor,
Iar in ele zace-un dor
De-al vremii verde izvor,
Codru impaciuitor,vraciul tuturor,
Zid de viata si dantela
Desenate pe-o umbrela

Si in zece luni visate,
Omul sa devina sarpe
Si pisica lemn turbat,
Ca ce-ai gasit,ai cautat!

Iar sub zidul de pamant
Sa gasesti un soare sfant
Sau macar o lumanare...
Deh,nimic nu e ce pare!

sâmbătă, iunie 11, 2011

Infrigurare



E verde afara,e frig si ceata,
Mirosul de catran si libertate ma ingheata
Sentimentul confuz ca incepe o noua viata,
Independent de ura,tristete si distanta

Otrava ce transforma suferinta-n uitare
A fost gasita in locuri crepusculare,
Pentru care finalul a fost un apus de soare
Ultima imagine sangerie inainte de moarte

Frigul alearga nebun prin vene
Alearga bezmetic in cautare de semne,
Ascunse prin pesteri,nevazute de lanterne
Flori ce asteapta noaptea cand se asterne
Sa apara in zari cu luciri de sirene

E frig afara,frig in suflet
Se-aude incetisor un planset
Ce sparge zidul de clestar
Iar amintirile vin iar..

Totul in jur e greu,e grav si mincinos,
Iar luna priveste ca un preot duios,
Vantul suiera sinistru
In timp ce o umbra cutreiera abisuri.....

Atmosfera de cavou



E vara cu subtil de putregai
Ce disturge lent idilele de mai
Dovedind ca lumea nu e ce visai,
O hoata ce iti fura fara mila si ce n-ai

Cerul de plumb aprinde faclii
Sa calauzeasca drumurile a suflete mii
Din concret si mizer in tenebrosul abis,
Cufar fara fund ce incarcereaza fiecare vis

In cimitir totul e in nuante de rosu,galben si negru
Locul in care nimic nu ramane integru
Se pun puncte fara sa se termine povestile,
Caci mortii raman prea in urma cu vestile
Si uite asa trec zilele si noptile...

In cripta o poveste se apropie de final,
Nebunul ce-a scornit-o nemaiputand sa o scrie in jurnal,
Caci s-a taiat la gat si cerneala curge ca un val

vineri, iunie 10, 2011

Ploua



Ploua surd,cu lacrimi triste
Cerul cu perdea de ametiste
Priveste omenirea cufundata-n vise

Cad picuri reci ca niste fise
Zvarlite din fisicuri scrise
De sufletele ascunse,
Care si-au pierdut din vise

Geamul e lovit de diamante reci
Si privit cu ochi seci
De cei ce nu mai sunt decat cateva zeci

Timpul trece incet,lent
Cand privim ca absenti
Lumea ne crede pretendenti,
Cautatori ai comorilor ascunse
Si vor sa ne scoata din carti
Trimitandu-ne in locuri nepatrunse

Ploaia se naste si dispare spre nicaieri
Il asteptam si pe maine,ca pe ieri
Asta e ce suntem noi
Si daca nu intelegi,nu ai ce sa ne ceri...
Asa ca e mai bine sa pieri
Fara sa faci zgomot si sa disperi
Constientizeaza ca nu vom face ceea ce tu ceri!

Vointa ce goneste picurii de ploaie spre abis
E cea mai reala,nu e un vis
Nu e un lucru nascut in tenebre,
Doar martori eterni ai eternelor umbre,

Invelite de veacuri sub giulgiuri sumbre
Si scoase la lumina din penumbre

Vise



Visele coboara din nor,
Aprind flacari,agonizeaza si mor
Daruind refugii inerte ce se micsoreaza usor,usor

Visele sunt murmur si bocet,
Sunt al ratiunii ultim raget
Si al credintei cuget

Visele pot fi povara
Daca nu stii sa le porti
Si indiferent de ora,
Pot face zile din nopti

Visele,crestin naiv,
Nu-s un lucru ca oricare
Ele te acapareaza
Ca esti mic sau ca esti mare

Visele nu isi au varsta,
Fiindca sunt nemuritoare
Doar expresii candide
Care dau vietii culoare.

Libertate



E libertate atunci cand lucrurile nu merg
Asa cum ai vrea,sa le fortezi pana converg,
Pana cand poti sa tipi "Eu pot sa aleg!"

Libertatea e dupa multe zabrele,
Nimeni nu poate sa le nege,
Pentru ca sunt incercari prea grele
Si sunt ale tuturor : ale lui,ale tale,ale mele.

E numai o cusca umpluta de sange,
In care un suflet trist plange,
Prea disperat ca la lumea ei nu mai poate ajunge
Si ca,pe masura ce timpul curge,
Amintirea lumii de smarald despre ea se va stinge.

Un cocor melancolic apare pe valuri,
Un strigat funebru se-aude din zare
"Vreau sa fiu liber!!" e o iluzie oare?
Si amintirea tardiva a captivitatii dispare,
Ca un joc de zaruri in doua care.

Libertatea o castigam fiecare
Luptand in fiecare secunda,prin aer,foc si mare,
Pana cand ultima farama de speranta moare
Urmata de o viata trista,plina de nepasare

Scrisoare pe vant



A ajuns oare la destinatie scrisoarea mea?
Oare cat s-au bucurat cand au citit ce era scris in ea,
Marturii tacite ale zilelor fugite
Pe covoare de vant spre alta lume,
Nelasand in urma nici macar un nume

E scrisoarea mea pe vant,
Scrisa cu lacrimi in gand
Terorizata de intrebarea cand
Va disparea ultima urma de sfant.

E o petala de trandafir uscata..
Dovada a vremii ce inca se desarta
Indolenta spre alte vami,
Fara sa ii pese de povesti,lacrimi sau vremi

A aparut ca din senin scrisoarea
Ce nu face decat sa sporeasca mirarea
Despre tot ceea ce va ramane din nisip,
Doar un alt castel in Spania pustiit

Pe brate de vant strengar purtata
E scrisoarea cea nou creata
Din amintiri vechi si noi
Care in fieacre secunda viata imbata
Ca un parfum tare,cu rama cerata,
Purtata in acelasi timp de doi
Copii veseli ce isi cautau in gunoi
Visele,povestile,sufletele inghetate sloi,
Ucise nevolnic de ura din noi

E doar o scrisoare pe aripi semete de vant
Si timid ca o straina iti aluneca in gand
Amintirea visului cel mai naucitor
Care ti-a navalit sufletul de muncitor
Asa cum ziua il ucide,otravitor,
Cum un altar sacru e cuprins de foc mistuitor

O ultima granita e trecuta de dor
Asasinul umbra,parte din decor,
Pitit sagalnic dupa un sters sicomor,
Gandind in liniste si parfum urmatorul omor

marți, iunie 07, 2011

Nebuloasa de argint



Era un inceput de vara torid,undeva in lume.O eleva se plimba,cu pasi marunti,lenti,prin orasul ce intra parca in putrefactie.Avea "o fereastra"...si-o luase singura de fapt.Si acum cutreira prin arsita de iunie viteaz,nestingherita,gandindu-se la tot felul de lucruri,iar,pe nesimtitite,a ajuns pe stradutele pavate ale parcului,parcul atat de pomenit de toti liceenii...fie mai mari,mai mici sau de-o varsta cu ea.
Simtea cum o moleseala ii cuprinde corpul pe secunda ce trece,ca fiecare pas pe dalele parcului o infiorau.Era ceva bizar,parca ar fi pasit pe amintiri,pe sticla fierbinte si taioasa,pe ceva sfant.
Se stia depasita de ceea ce simtea,asa ca se aseza pe o banca,la umbra unei salcii,sperand ca va trece repede...n-avea timp de pierdut.
Incerca sa ramana treaza,dar fu peste puterile sale.Bau o inghititura din sticla cu apa pe care o purta mereu la ea si,fara sa vrea,inchise ochii.
Apoi,simti subit un val de racoare.Deschise laarg ochii sa vada ce e si se trezi in alta lume,una de vis...
Banca si parcul disparusera,iar ea statea pe pamant.Sau pe cer,nu era sigura inca.
Era...alta lume.Una frumoasa,dar de o frumusete rece,moarta...Totul in jur era diafan,stralucitor si opulent.Si pentru prima data se trezi in ea instinctul : intai vazu cat e de mica si se temu.Apoi,manata de curiozitate,se duse sa vada ce ascund faldurile mari.Si gasi,intr-adevar,un sevalet uitat parca de un pictor ce vroia sa deseneze acolo.
Cauta prin buzunare si gasi un creion.Cam tocit,dar..
Incepu prin a desena o pisica.Si mata vargata,rosu cu mov,aparu langa ea,mieunand suav.Apoi urmara un stilou,o floare,un lac.Si,ca prin miracol,au aparut,pe rand,toate.
Acum ea devenise ce si-a dorit,ce a visat in secret...era Dumnezeul propriei lumi.
Se simtea coplesita si singura ; singurul suflet din faldurile alea mari,de argint.Desena o usita si reveni in parc,mai bucuroasa ca oricand.
Avea acum o a doua casa,o lume unde avea drept de viata si de moarte,care ii dadea aripi.
Lasase in locul ei,ca paznic loial,un catel visiniu si usa intredeschisa...ca sa se intoarca acolo,pe nebuloasa ei,oricand.
Si pleca spre liceu zambind..acum intelesese care era magia parcului.

joi, iunie 02, 2011

Senin



Ceru-i senin ca o oglinda curata,
De-o pasare-n zbor fugar sagetata,
Senin ca visele cu parfum de mar crud,
Ca sufletele celor ce plansul n-aud

E senin decorul de pe prund,
Locu-n care ma ascund
Cand vreau sa fiu eu cu mine,
Confuza de prea mult bine

E un camp cu macii rosii,
Amintirea timpului de care niciodata nu vei sti,
Cu litere mari,din izvoare si fioruri
De care suntem legati prin doruri

Radacinile unui arbore,inspaimantatoare,
Au luptat din greu sa iasa la soare,
Sa ne-arate ce oroare,ce lume devastatoare
Ascunde dibaci nadirul in maruntaiele sale

E frumos,soarele arde,iarba-i verde,e senin
Poti sa juri ca orice chin a pierit
Ca un tardiv si ultim suspin,
In pocalul negru cu venin,
Ce s-a distrus acum in soare
De nici amintire nu mai are

Spune-mi



Spune-mi povestea valului ce leaga nordul de sud,
Spune-mi soapta din vis pe care mi-e dor s-o mai aud,
Spune-mi cum arata un suflet pustiu,
Caci altul decat al meu nu mai stiu

Clopotele se-aud in linistea tarzie,
O ruga muta zguduie padurea aramie
Ma tem prea mult de ce o sa fie...
Spune-mi ca de visu-mi pierdut nimeni nu mai stie

Arata-mi in noapte ca si tie ti-e dor
De lacrima de sange inchistata-n bujor,
De pictura cu lama pe cer la apus,
De toate visele care nu s-au spus,
De toate povestile care triste s-au dus
Cu inimi grele spre alte zari,
De sufletele care inca mor
Pe demult neumblate carari
In amintirea sacra a unui ieri

Zi-mi ca e soare,arata ca-i umbra,
lasa sa curga in izvor viata sumbra,
Grea ca plumbul si lunga ca infinitul,
Osanda tacita ce-o duce pocaitul,
Care-l asteapta pe Dumnezeu sa-i grabeasca sfarsitul
Si care pana atunci asculta vantul...amaratul!