Google Search

vineri, iulie 29, 2011

Maturizare


Plopi insirati pe sfoara la rand,
In casa se-aud zilele curgand,
Vantul aduce din departare
O adiere de esenta tare
Si-un zvon timid de maturizare

Soapte desculte in matasuri tarzii,
Amintiri si povesti de care nu vei mai stii
Decat ca s-au intamplat candva
Si ca au lasat o urma pe plansa ta,
O dara luminoasa.Undeva..candva...cineva...

Creionul zgarie retina
Cu zgomot surd de lovitura
Care arunca de-a valma o poveste mahmura,
De nu mai stie nimeni a cui e vina

Simti pe piele o caldura rece.
Te maturizezi,incepi sa vezi timpul cum trece,
In goana evadatului ce vrea doar sa plece
Fara sentimentul c'ar trebui sa astepte
Ca si celelalte suflete sa se destepte

E un caleidoscop al draperiilor rupte,
La subsolul colorat in galben,ascuns in noapte,
Ascuns dibaci la poalele unei statui
Ce-ti arata ca lumea nu-i cum o stii
Si ca trebuie sa iti si asumi ceea ce spui

Un graunte de vise,o alta lume
Maturizarea e fenomenul fara nume
Nascut din ruperi de satin
Ca sa te rupa de viata fara macar un suspin

Inca e ceata in seara de ieri
Relicvele ramase te-ntreaba la ce speri
Si de ce urmele idilelor vrei sa le speli
Chiar daca,in spate,tot tu disperi

Simti ploaia cum iti cade apasator pe umeri
Tu te simti un suflet pribeag,golas,un nimeni
Care vrea sa-nvie acum
Tot templul inundat de scrum
Cu-o simpla dara de parfum

Gata acum,te-ai maturizat!
Trecutu-n urma l-ai lasat
Fara sa vrei sa stii ce s-a intamplat
In timp ce tu,treptat,ai aflat
Ca nimic nu se mai intoarce dac-a fost aruncat

Si tie nu-ti mai ramane decat viitorul cel plat.
Asta-i un mare dezastru,pacat!..
E parca mult prea trist ca te-ai maturizat
Fara ca nici macar sa fii intrebat...fortat

marți, iulie 26, 2011

Calatorul


Fie ca e soare sau ploi,tu fugi mereu
Si lasi in urma ideea ca as fi gresit eu,
Iar adevarul se descopera destul de greu
Lasand indoielii prada usa sufletului meu

Calator nebun prin campuri,
Cum de furi atatea ganduri
Si le cari nepasator
Ca sa le ineci in rauri
Unde numa' codru-i martor?

Pentru lacrimi nu e leac;
Doar o lacrima mai mare
S-o ivi in asteptare
Lang'ale noptii sanctuare

Tu alergi,alergi,alergi
Cam o turma de pribei
Ce rup norii de hartie
Si tot plangi,pentru ca stii
Ca ce-a fost n-o sa mai fie


Nu mai poti rupe hartia
Te patrunde vesnicia,
Suflet mic de haimana!
Macar daca iti pasa...
Dar de ce,ca iti e gandul
Numai la ce vrei mata.
Azi aici,maine colea,
Restul nu mai exista

Ce sa zic,imi pare rau
Ca te vad tot trist mereu,
Fara haine si papuci
Cu'n opait vechi in mana.
Du-te soare,fa-te luna
S'ada-i timpului cununa!

Esti copil pribeag prin lume,
Sfasii hartia cerului,catifeaua pamantului
Si fugi grabit spre alte taramuri,
Caci foile cerului erau unse cu otravuri
Ce ti-au adus teama de pedeapsa si moravuri

Dar s-a facut minunea sa treci si pe la mine
In cautarrea comorii pe nume compasiune,
Sa imi planga pe umar ca n-are incredere in lume,
Ca nu se mai intampla lucruri bune
Si ca-s toti la fel :frati,surori,copii si mume,
Oameni pe care abia-i recunosti dupa nume

Asa imi povestea in mansarda mea
Un calator-copil,fara un timp si un loc undeva
Cu suflet salbatic si bun,
Care plangea sfasiind tot ce gasea pe drum
Si care obosise sa astepte lumi noi de-acum.
Totul se transformase in cenusa si scrum,
Diadema lumii de ceata cladita pe-o temelie de fum.

luni, iulie 25, 2011

Postulatele Ipocriziei


E seara,linistea imbraca in mistere totul :cantul de pasari,soarele ce tocmai apune,visele si sperantele pastrate cu sfintenie de veacuri.
Doar un suierat strident lasa un val de otrava peste tine,omul ce ti-ai asumat o viata...hmm...decenta,cu bucuriile si neajunsurile aferente,cu farmecele ei.
E...EA!Cum cine?Ipocrizia,sora mai mica,dar cu mai mult venin in sange a egoismului,vecina din umbra,gata de atac a perfectiunii.Sau,mai simplu,cel mai mare rau eliberat de Cutia Pandorei vreodata in lume.
Si...brusc oamenii se crispeaza,se incordeaza,devin la fel de rigizi ca o cariera de piatra.Acum,fiecare si-a pus masca,a devenit o noua persoana,pusa pe strans,pe avut,pe adunat.
Debuteaza subtil,asemeni unui parfum fin,cu intrebari subtile,precum "De ce trebuie sa visez la ce altii doar au?";"Cum ar fi daca...?Sigur mai bine!Indubitabil!";"Nu-i asa ca el nu merita?";"Eu ce merit?" si alte afirmatii in acelasi ton,ajungand sa se infiltreze in constiinta-ti asemeni unei otrave ce se infiltreaza in sol,pana la izvorul de apa.
Cum recunosti un ipocrit?Destul de simplu,as cuteza eu sa spun. In primul rand,sunt foarte buni mincinosi.N-ai sa gasesti vreodata un ipocrit sincer,caci adevarul si ipocrizia nu pot coexista in aceleasi coordonate,nici macar in logica celei mai bolnave ratiuni,insa nu e de negat faptul ca ei se descurca foarte bine in a simula sinceritatea.
Apoi,ii vezi mereu ingrijorati si tematori,ca si cum s-ar teme sa nu li se afle secretele murdare,sperate in pamantul uitarii pe veci.
Sunt mare parte din cei ce vocifereaza frenetic,gol si fara sens,ca banii sunt tot ce conteaza in viata,cheia spre fericirea mult-vanata de toata spita omenirii.
Nu au o imagine de sine,evaluandu-se prin prisma posesiunilor materiale detinute,atat ale lor,cat si ale celorlalti asemeni cu ei.
Ce e ipocrizia?Disensiunea gand-cuvant-fapta,o treapta in drum spre sociopatie,chiar daca ii vezi deschisi catre societate si nou,ipocritii sunt cei care vor ceda cel mai usor temnitei izolarii.Individul "suspect" de ipocrizie nu va recunoaste niciodata ca e ipocrit,nici macar in fata lui insusi,pentru ca ar fi acelasi lucru cu a-si pune dinamita la temelia lumii lor cladita din interese meschine si efemere.
Ipocritul nu poate fi suspectat de dedublare,pentru ca aceasta presupune sa ai doua personalitati alternante,pe cand el nu are nici macar una ; deci poate fi orice.
Nu il poti banui nici de tulburari bipolare,deoarece are o luciditate taioasa si rece ca a Crivatului in noptile reci de iarna,pusa in slujba obtinerii de bunuri materiale,in goana neintrerupta spre varful ierarhiilor fictive.Un alt lucru de retinut despre ipocrizie este ca germenii ipocriziei si ai egoismului fiinteaza in constiinta noastra inca de la nastere.Asta daca plecam de la premisa ca perfectiunea e calea spre evolutie si,de ce nu,daca situatia o cere,spre revolutie.
Altfel,vom cauta modalitati de intelegere a cum victima si agresorul se inteleg de minune,cum subalternul ii face complimente sefului,il trateaza asa cum odinioara sluga se comporta cu nobilul feudal pentru a avansa ierarhic,in pofida faptului ca declara constant ca nu il suporta;prieteni ce par eterni recunosc public faptul ca nu mai exista nicio urma din afinitatile reciproce care ii uneau.
Ipocrizia nu-i doar a lor.E-a tuturor oamenilor :a ta,a mea,a lor,a voastra,a lui...insa e de datoria fiecaruia sa descoperim o modalitate prin care sa o exilam pe fundul unui vulcan vesnic activ,in Cutia Pandorei ferecata cu o mie de lacate vrajite.
Doar asa putem sa ne salvam de otrava pe care suntem fortati,constransi social,sa o bem pentru a fi acceptati,lasati sa evoluam.
Si,brusc,lumina apusului deveni mai calda,trilul pasarii mai voios,iar chipul omului,mai senin.
Caci,dragilor,poate ca nu vi s-a spus,insa adevarul e singura minune ramasa. O minune generatoare,la randu-i de alte mici miracole,ca un caleidoscop din mozaicuri de culori,de cioburi de fum.

marți, iulie 19, 2011

Atmosfera de nimb


Odata,demult,ratacind prin labirintul dunelor insirate ca visul unui schizofrenic intr-o noapte tulbure,o copila visa.Singura-i alinare era magarusa care o asculta,docila,carandu-i constiincioasa desaga cu apa,cafea si smochine,in timp ce la brau isi purta mandra pumnalul,iar la gat stateau aninate intr-un saculet de piele moale iasca,cremenele si hasisul.
Furtuna de nisip izbucni ca dintr-o minune;iute,involburata si manioasa parca pe toata nedreptatea din jur.
Copilita se temu,se prinse de grumazul magarusei sale dragi,de care o legau atatea povesti de negandit pentru ceilalti.Inchise ochii,si se abandona ei,soptind abia simtit:"Spune-mi o poveste!" Si visul incepu...vazu garoafele ce compuneau dinamic o simfonie a culorilor si un val de parfumuri suave,tesute pe nestiute,din apa si vant.
Lovi de cateva ori cremenele si iasca,in timp ce bratarile-i de soare cantau de zor a poveste de neuitat,a tablou cu amintiri desenate cu cioburi senine de fum ce izvora agale din tigara de hasis,ca o ofranda tacit consimtita de ea,de neant si de zei.
Magarusa incepu sa depene itele unei alte lumi,una de negandit pentru novicea orientala.
Ii arata munti ce isi purtau peste veacuri cojoacele de zapada,gardieni ai pesterilor ascunse de draperii de iedera obscura,cu covoare de ferigi tacute si nisip alb,ingaduitor si dulce,parca diferit de nisipul arzator si aspru de acasa.
O duse sa pescuiasca in ape repezi,ii deslusi taina lanurilor de aur cu picaturi de cer si sange,minunile livezilor nesfarsite de meri,de gutui.
Araboaica cu ochi sticlosi,senini si jucausi ca doua vapai curioase era uimita si parca nu mai simtea nici timpul trecand ca un ienicer amenintator prin harem,nici oboseala ce ii subjuga trupul si mintea,ca o vrajitoare dibace si senzuala,pentru care nimic nu e prea mult si totul e prea putin.
Incepu ploaia.Lunga,marunta,agasanta,insipida si rea,pica incet,constant,ca timpu-ntr-o clepsidra veche,uitand parca de toti :de oameni,vremuri,idei si tabuuri.
Fetita incepu sa alerge,plangand.Ii cresteau aripi,una de-un mov catifelat,greu si apasator,si cealalta din fulgi de argint usori,simpli dar dragi,sinteza a amintirilor frumoase.
Trase un chiot de bucurie ce fisura cerul de un verde roscat,deschizandu-i poarta spre nimbul intr-o mie de pasteluri cu parfum de-acasa.Era visul ei castelul micut,dar pe care si l-ar fi dorit pana si Seherezada in povestile ei,mai arabesc si mai scump,dar mai simpl,chiar si ca al sultanului din basmele mamei,cu miros de susan.
Asina o privi nostalgica,aventura lor se terminase.Scutura grumazul ca si cum ar fi fost impovarata cu o desaga foarte grea.Abueii ofrandei de hasis s-au raspandit in azur,iar furtuna se opri cum a inceput ;ca prin minune.
Ea deschise ochii migdalati si ofta adanc:fusese numai un vis,o idila de-o furtuna.Si pornira agale spre alte zai,alte inceputuri,alte vremuri,intamplari,oameni si zei.
Ca viata i se paruse mereu un ceaslov mare,scris intr-o limba veche,moarta demult,iar asina ii aratase ca ea mai are o fata: un carusel iute al povestii grosolan gandite,dependent visate,fin si dramuit faptuite si traite,si inca si mai cu drag povestite,oferite cadou celor dragi.

miercuri, iulie 13, 2011

Testamentul unui suflet



Am adormit visand minuni
Si mi-am gasit cosmarul;
O lume-ntreaga m-a vazut
In oceane de lacrimi dizolvandu-mi amarul

Mereu am sperat,am crezut in "mai bine",
Am legat cu sange visele de tine,
Sacrificand fara regret ce tinea de mine

Vreau sa fac pact cu diavolul,
Sa ii dau lui sufletul
Si tot ce a mai ramas cat de cat viu,
Dar durerea sa nu o mai simt
Si din negura tristetii sa ramana doar cuvant,
Rasad de indoiala macinat de vant

Nu vreau sa mor prea tarziu,
Iar atunci cand nu o sa mai fiu
Ce am pierdut in timp vreau sa stiu,
Sa imi simt in ultima secunda corpul cuprins de'un suflet viu

Ultima-mi dorinta e sa apara,
La un colt uitat de strada,pe seara,
Tot raul din venin si viata
Sa ma tarasca intr-o scara
Si sa m-ameteasca,sfasiind ultima panglica ramasa pura,
Sa imi dea potirul cu ura intr-o doara
Iar eu sa il sorb cu nesat pentru ultima oara

Simt pumnalul uitarii cum in suflet se-nfige,
Carnea de pe corp cum tremura si frige,
Cum cineva joaca cu mintea mea arsice
Si cum incep sa ridic mozaicuri de novice

Am aruncat acum ultimul ciob,
Sper ca am acum ultima piesa
Ca sa fac vraja ce ma va duce departe.
Acum eu sunt alta,iar afara e noapte...
Veninul ce mi-a inlocuit sangele nu are moarte!!

marți, iulie 12, 2011

Miracol



M-am trezit la ceas de ziua si-am visat
Un secret cu creta desenat
Pe tavanul unui tren de un copil
Ce umbla sa afle lumea,tiptil

Lumea mi-a taiat aripile
Fara sa imi zdruncine idealurile.
Mi-au mai ramas fantasmele
Si secunde stinghere de melancolie

Nu va fi niciodata destul,
Insa macar sper ca va fi mai bine
Dupa tortura dinamic'a izolarii
Ce ma pune fata-n fata cu mine,
Fugarul ce-a retinut miasma disperarii

Imi pierdusem desaga cu miracole,
Acul cu care brodam cu dragoste ziduri
Iar ceea ce ma facea sa rup randuri
S-a ascuns undeva departe,
La adapostul lacurilor de foc
Si-al raurilor iuti de ape

Copilul stia tainele lumii,dar vroia
Sa gaseasca foaia unde-i scrisa viata sa,
Temator cand se gandea la ce va urma,
Tremurand sfios cand din ochi ii cadea lacrima..

Am aprins lumanarea si totu-a fost altfel,
M-am regasit din labirintul de oglinzi,
Si nu mai vreau nimic din ce n-a fost al meu,
Cioburi imaculate ce scapa-n noroi mereu
Lasand in urma o dezamagire si-nca un ateu

Si desenul din tavan fugi spre alte zari,
Sufletu-mi e un nebun ce a scapat de inchisori,
Gol si mare,dar plin de vise ce dau fiori.
In momentele-astea atingi cu zambetul nori
Si parca nu mai vrei asa de mult sa mori..

sâmbătă, iulie 09, 2011

Voiaj cu pasari calatoare


Undeva,intr-un targusor cocotat pe o colina,inconjurat de paduri dese ca tesatura unui stergar brodat asemeni unei fortarete cu zid de busteni pusi de-a valma,venise toamna.
Frunzele roseau parca de rusinea batranetii,se ingalbeneau de invidia pentru florile ce tocmai atunci explodau,parca numai sa le faca in ciuda,iar in final venea resemnarea stacojie,stearsa,si moartea cu parfum subtil de crizanteme.
In castelul ce priveghea alene la viata targusorului,paznic pustiit ce sta sa moara,o pisicuta alba cu ochi de chihlimbar canta suav lumina calda a amintirilor,in timp ce cu gheruta desena pe-un evantai de fildes alb si pene negre.
Muie labuta in cerneala si zgarie un cal,langa o balta ce dormea si ea. Era rosu,puternic si mandru,insa in ochii blanzi,supusi de-atata vreme,citeai tristete.
Langa el,dintr-un plop urias,canta un corb.
Il ignora,dar corbul i se aseza pe spate,cantand parca mai tare si mai clar.
Calul fugi in galop spre pestera cu clinchet de izvoare si case tulburi de lilieci.Pe prundisul alb de pe mal cresteau niste flori ca de cenusa in forma de stea,cu lumini de mozaic raspandite peste tot,calde si vii,colorate si moi.
Si calul simti ca e nevinovat.Isi dete seama ca greselile alea nu erau ale lui,ci ca altii,mai destepti ca el,il facusera sa creada asa.Floarea se ofili,luminile murira,dar el nu fugi.Ramase sa isi infrunte destinul,asemeni unui soldat ce lupta pana la ultima.
Nu mica ii fu mirarea cand,ridicand privirea-ntrebator pe tavanul pesterii,isi vazu cosmarul pandind.
Era..nici el nu stia clar ce.Stia doar ca ani la rand fugise de el.Acum,sosise vremea sa il cunoasca.Aratarea,caci altfel nu o putea numi,avea corp de lup,cap de iepure,blana de tigru si ochii ca doua migdale de opal,ce dormea pe un pat din panze de paianjen lucrate cu maiestrie. Privirea-i crunta il strapungea,ca si cum astepta de-o vesnicie sa-l cunoasca.
Calul incepu sa necheze,in vreme ce creatura ii sari in fata,dornica de atac.Il izbi puternic cu copita,apoi goni zanatic spre cuibul de ferigi.Aratarea pierise,si pestera odata cu ea.
Pisica incepu sa zgarie fildesul cantand si aruncandu-si sagalnic privirea in oglinda de argint.De la mansarda incepu sa razbata alt cantec,mai frumos parca decat al ei,o romanta a tuturor amintirilor diafane,de catifea poleita cu argint si pietre.
Fu geloasa si urca in graba scara cea subreda,pentru prima oara.
Afara,luna apunea,lasand loc unei alte zile,una cu paduri de cersetori si zdrente lalai.In camera,o lumanare pe un cufar ros de timp,o draperie de lana pe care mai zaboveau inca picaturi albastre de sange si o pasare ce canta in timp ce ardea.
Era prima si ultima pasare Phoenix pe care o vazuse vreodata mata de omat cu ochi de miere.Se simtea ca un copil si revazu tot trecutul in timp ce pasarea murea...sfasie tot ce facuse,desenul care ii furase atata din suflet,si cantecul i se transforma in planset scancit,cu lacrimi amare ce ii sapau adanc in inima.
Alungata,fugi din targusor o zi mai tarziu,odata cu sosirea primului fulg de nea,cand se putu opri din suspinele ce ii tradau regretele.
Pana la urma,castelul nu era "acasa".Deci pleca pribeaga spre alte zari.Poate si acasa,daca o mai fi ceva din ce a lasat.
Dar pentru asta trebuia intai sa se intoarca la origini;sa isi redescopere radacinile.
Caci asta e timpul,asta e viata :un yoyo strengar care ne poate distruge daca nu e manevrat corect.Corect,adica asa cum simtim fiecare :tu,eu,el,voi.Si asa mai departe,in asteptarea oglindirii finalului

marți, iulie 05, 2011

Timpul Ucide



E vara...una de-o caldura ametitoare,aproape halucinanta.Si mai e ceva...un loc pustiu la margine de drum.Pe acolo nu trece nimeni,niciodata.Parca ar fi un blestem cumplit,nestiut de nimeni,dar simtit de toti.
E un loc frumos,ce inspira armonie si dragoste.O casuta cocheta,o curte larga,plina de flori,cu un raulet de munte ca o cicatrice,ce curge repede,salbatic,spre alte zari.
Un soim alb veghea luna,in timp ce o bufnita neagra pazea cu strasnicie soarele.Pe covorul de ametiste putrezite zacea un pui de caprioara cu ochii ca doua migdale de safir atintiti la suvoiul despletit de apa.
La un momentdat,soimul,distras de zgomotele dulci ale padurii,intoarese capul,cu nostalgia dorului de-acasa si luna o zbughi pe cer,transformandu-l intr-o panza tesuta cu cerneala,pe care un vant zburdalnic pictase cu nisip un infinit de puncte albe,stralucitoare.
Soimul vazu si planse cu lacrimi de plumb topit pana cand incepu sa se transforme ,devenind,parca,o statuie din cioburi albe,rosii,vinetii si negre,ofranda de lut si de fala,trofeu uitat.
Din casuta aparu un sarpe lung,stacojiu,cu o toga purpurie azvarlita oe pelea-i de gheata la intamplare. Se duse la statuie sub privirea disperata a bufnitei ce cauta nauca scaparea lumii ei,a padurii,a corbilor ce pazeau cu indarjire raul,nelasand nici macar un nor sa treaca de pe malul cel gri si monoton pe cerul lor de catifea cu stele de nisip.Era ultima supravietuitoare si vroia cu tot dinadinsul sa scape locul ala,de sub cupola de clestar,mozaic de lumini stinse si culori aprinse,locul pe care il iubea si de care se simtea legata,ca pamantul de cer.
Incerca sa ii scoata ochii sarpelui,dar era prea tare si ramase fara cioc.Vru sa il raneasca cu ghearele-i ascutite ca lama unui cutit,insa pielea lui era prea groasa si ghearele-i ramasera infipte in el,ca o dovada a dragostei imense purtata de ea acelui taram.
Invinsa si umilita de sarpe,bufnita se duse plangand langa puiul de caprioara in timp ce din ochi ii cazura doua rubine mari,asteptand supusa finalul.
Sarpele se tari mandru,victorios,spre cadavrul soimului,care zacea la picioarele statuii,si ii lua cele mai frumoase pene,de un azuriu livid,indescriptibile.
In acel moment cupola se sparse,raul seca,griul si tristetea navalira ca o hoarda barbara,casuta se prabusi fara sunet,iar in vazduh,sub indrumarea vigilenta a sarpelui cu pene,un pui de fluture verde invata sa zboare.
Acum nu mai era nimic din splendoarea de-altadata,doar statuia soimului de sticla ramasese amintire,totul se stinsese ca o lumanare veche,
Caci da,timpul ucide.Ucide vise,suflete,sperante,temeri.Cu fiecare secunda ce trece saracim mai tare,inca un ciob aluneca in abis.Si inca unul,si inca unul...la infinit.

sâmbătă, iulie 02, 2011

Debusolare



Ieri in miez de dimineata,
O raza livida de viata
Erupe din nadir,frizand infinitul,
Ucigand lent si fara mila zenitul.

Lumea se ascunde sub umbrele albe
Cerul tristetea fragila i-o soarbe
Ramanand macinata de regrete si dor,
Pamantul dandu-le timp de intors tuturor,
Sa revina in zile cu soare cand in suflet e nor

Viata asta e ciobita,caci a scapat de ceas,
Iar acun te lasa sa vezi tot ce a ramas
Fara voalari mai mult sau mai putin subtile
Insa cu desavarsire de prisos si inutile,
Caci valorile sfletelor sunt aproape nule.

Si vezi mereu acelasi film,cu aceiasi oameni tristi
Inundati de frustrari,baricadati dupa masti,
In fiecare secunda vezi Mari Ipocriti falsand,
Mari singuratici izolati,disperand,
Murind in incercarea de a salva o lume ce dispare curand,agonizand.

Si incepi sa te intrebi unde ti-e locul
Atunci cand retina-ti nu mai vede scopul
Iar crivatul incepe sa-ti otraveasca gandirea..
Nu trebuia sa te pierzi cu firea
In fata celor ce vroiau stapanirea
Ultimului suflet bland,
Sacali si lupi minute numarand.

Fugi si ascunde tot ce ti-a mai ramas
Striga toti prinsii in ultimul ceas
Cu demonii temerilor in glas,
Viperele si ura-mi intreaga ti-o las.

Pamantul si cerul s-au scufundat in purpuriu,
Eu de mine nu mai am cum sa stiu,
Mi-e greu sa-mi dau seama care-i mort,care-i viu,
Caci e doar marturia unui suflet pustiu.

Un zid a mai fost daramt
Si ultima bariera s-a sfaramat,
Drumul dintre viata si moarte fiind pavat
Cu albastru,cu negru si nisip cautat
Prin zapada ucigatoare
De celelalte doua batrane vrajitoare
Ce in maci s-au imbracat
Si fara teama de maine clepsidra de safir au spart.

Vremea s-a imprastiat
In cioburi inedite,infinit colorate,
Caci,asa cum ne-a aratat,
Toate-s vechi si noua-s toate,
Iar din morti se-ntoarce cine poate.