Google Search

joi, ianuarie 12, 2012

Sarada liliacului

Ziua adoarme in balon peste lan, Sperantele-admira zorii. Unei noi luni ce iese la mal S-adulmece-n van departarea Preotul alearga pe filele vremii Dup-un labirint al durerii, Iar un cormoran alunga in an Mirosul de moarte al vremii.Mesajele-apar,ca apoi sa dispara Lasandu-ti in urma sufletu-n gara Unde nu-l gasesti mereu ca prima oara Visul alearga incet spre final,Unde pe-un pat de spital Batranul zace,ca un zeu de clestar Gasit si-aruncat iar si iar n gradina mea un pictor Deseneaza atent scrisoarea Ce-o va da curand tuturor Dar danseaza cu mine Un tango gri,dar care Musteste de viata,de aer fierbinte, Pe care nici o cascada nu-l stinge Iar ploaia ramane fara cuvinte. Acum m-a impins Sa dorm pe pat de roua Si legandu-mi mintile desarte De Poarta Infinitului care rade La mine,gatita-n straie noua Sinestezii descrise de ambra Cu spranceana ridicata ma-ntreaba Oare cate vise o sa mai irosesc Alergand dup-un concept nepamantesc Numai liliacul priveste spasit La sarada cea far' de sfarsit, Nascuta dintr-o floare de lemn Si-o mata facuta ghem Ramane doar sa zic adio Acum pe strune de vioara, Trecutului ce inca inconjoara Discipolii lunatici ce canta la chitara, Vrand doar sa scape de-a timpului gheara Dansand cu lumea-ntreaga un tango. Si,certo!

miercuri, ianuarie 11, 2012

Ultima secunda din viata unui cartus

Intr-o dupa amiaza cretina de mai,intregul sat dormea.Dormea dus,nu stiu cum sa va povestesc.Ziceai ca e un cimitir supradimensionat,in care mormintele au luat forma caselor ca sa nu mai aiba copiii cosmaruri cu morti.Si ce e mai frumos e ca satucul asta e fix zona de la care te astepti la ceva cu totul opus:un satuc pe malul marii,mangaiat de soare si de apa,strajuit de bungalouri si palmieri,alaturi de casutele pescarilor.Nu-i asa ca te-ai astepta la cu totul altceva de la un loc asa ca asta? La dracu',eu abia acum observ ca pipa si lupa nu sunt langa mine.Pe unde mama dracului le-am mai lasat acum?? Eu nu sunt detectiv,desi cand ma vezi cu pipa si cu lupa dupa mine,poti paria c-am fost tovaras cu Sherlock,da' nu.N-am treaba cu astea,eu am tripu' meu,de ce le-as strica pe-ale altora?Nu fumez tigari din ratiuni estetice:mise pare ca arata dezolant.Ador gratia rotocoalelor de fum ce ies la plimbare din pipa mea veche.Si lupa....ehee,cu aia e o alta poveste. Umblu cu lupa dupa mine pentru ca am dat de ceva magistral.Dar st,daca torni,ajungi intai in canale si-apoi in anale !Am gasit o chestie foarte tare azi-noapte,dar cu niste implicatii...de-alea matusalemice! O piatra am gasit,ca stiu ca ati da juma' de viata ca sa va zic.Da,m-am impiedicat de ditamai bolovanul,chestie nu foarte interesanta.Toata lumea stie ca ma impiedic mereu de oricine si orice-mi iese in cale,nu e ceva nou.Ce e nou in toata chestia e faptul ca bolovanul meu provenea de la o mina.Da,da,tocmai! Am gasit intrarea usor,ca luna lumina de parc-ar fi fost ziua.M-am uitat in jur de 100 de ori sa nu fiu ginit(e unul din piticii care-mi populeaza creierul,recunosc).Nu era nimeni,asa ca am luat-o din loc incetisor,dar cu pasi mari.Tre' sa fii atent prin partile-astea,ca pescarii au somnul fragil,asta ca sa nu-ti spun ca nu prea dorm,unii dintre ei. Ce marlan sunt!Numele meu e Roger,daca nu stiti cum sa-mi ziceti.Si-acum,sa revenim. Iti ziceam ca am ajuns,cu chiu cu vai,fofilat printre liane,la mina.O chestie foarte intunecata,care la primul pas facut in interior mi-a dat impresia c-ar vrea sa ma inghita."Drace,imi zic,sa vezi ca-mi raman oasele in pasmanteria asta de patanie!N-ar fi cel mai destept lucru pe care as putea sa il fac."Dar am avut noroc,imensitatea aia de piatra a vrut doar sa se joace,iar ca dovada s-a "gandit" ca mi-ar placea sa ma zguduie un pic.Mi-a prins bine,dar nu mi-a placut. Am vazut scris pe acolo cu carbune pe ceea ce candva au fost peretii.Erau niste chestii care imi aminteau de inceputul picturii,dar daca ei vor sa le numeasca litere,n-au decat.E treaba lor,eu nu ma bag,asta sa fie clar! Am gasit in mina aia sau ce Dumnezeu o fi fost,cateva diamante negre,vreo 4-5,si niste chestii ce semanau a obiecte de cult.Nu ma-ntrebati care cult,ca am impresia ca e cu desavarsire necunoscut pentru cei care n-au trait acolo pe vremea aia.Si nici nu se va afla.Pietrele le-am luat cu mine,prada leului,doar nu era sa ma apuce altruismele si sa le las pe-acolo,mai ales ca valoreaza o avere.Iti dai seama ca nu-mi permiteam riscul,nu? De obiectele-alea ciudate nici nu m-am incumetat sa ma apropii.Ultima data cand am facut-o,m-am trezit in Papua Noua Guinee,legat,intr-o chestie ce aducea a ceaun,pus la foc.M-a trezit o baba cu 2 palme,ca sa aflu ca eu alergam pe insula strigand cat puteam.De fapt,atinsesem niste vase antice,care erau protejate de o substanta halucinogena ce patrundea in corp prin piele.Mda,foarte ingeniosi anticii astia,ceva de speriat! Ideea e ca n-am de gand sa mai las pe nimeni sa afle.Pana la urma,de ce-as face asta??Ca sa-mi dau dracu' linistea "in folosul umanitatii"?Aiurea!Ce-a facut umanitatea asta pentru mine ca sa imi sacrific pentru ea linistea pe care-o caut de-o viata?Nimic.Tocmai asta voi face si eu:nimic. Ce ma privesti asa?N-am chef de turme de arheologi frustrati care sa misune pe-aici,nici de jurnalisti care sa spuna lumii ce mananca Descoperitoru'lu' Peste la pranz si ca bantui noaptea insula ca un batran alienat.Nu vreau si gata!De ce te uiti fix la mine pustiule? Sa nu-mi spui ca tu crezi ca asta e povestea mea,ca mor aici cat ma vezi de in fire! As fi vrut eu sa fie,dar n-am avut eu asa noroc.Povestea asta mi-a zis-o un batran acum 5 ani,tot pe-aici.Ma plimbam intr-o noapte,dupa cum imi era obiceiul,cand am dat de o barcuta mica de pescar,legata la mal.Asta n-ar fi fost nimic,dar dinspre barcuta se auzea un geamat surd.Asa ca m-am dus sa vad ce vietate se vaita-n halu' ala.Si,tre' sa recunosc,chiar daca am vazut destule,tot m-am cutremurat la vederea peisajului. Ce sa-ti zic,era mai mult decat miscator:un batran zacea,legat de barca.Avea parul si barba pana aproape de calcaie.Mainile le tinea in poala,impreunate rugator.La lumina scanteietoare a lunii am zarit la mainile sale o lucire metalica,insa atat de ascunsa,incat abia o vedeai,camuflata de ceea ce parea sa fie...o liana.M-am dus spre el,ghidat de auzirea tot mai clara a respiratiei sale sacadate. Cand am ajuns langa el,am vazut in ochii lui cum implora crutare.Privirea sa era aceeasi cu a unei caprioare pe moarte,sticloasa si calda,cerand indurare si clementa cu niste ochi sfredelitori si curiosi,dar care pareau un izvor de blandete si dragoste.N-am putut sa ma uit in ochii lui,caci atentia imi fu distrasa,in repetate randuri,de mainile sale.Catusele ruginisera,ca marturie a timpului petrecut inclestate in mainile batranului,dar si-asa ruginite cum erau,tot se mai intrezarea cate o pata de metal alb,neoxidat.Si,ca si cum asta n-ar fi fost de-ajuns,catusele-i erau acoperite de liane care,daca mai cresteau,ar fi parut niste mangrove ce vampirizau o ruina.O singura mana o tinea stransa,ca si cum ar fi vrut sa ascunda ceva.De cine?In pustiul ala,nici el nu stia prea bine.Pentru ca,trebuie sa-ti spun ca insula asta e aidoma Lunii:are o parte cunoscuta,locuita,si o parte stiuta,unde nu se avanta nimeni. Eu pe partea aia stiuta umnblu,si asa se face ca l-am gasit zacand acolo.Pura intamplare.Dupa vreo doua ore de munca,am reusit sa-l dezleg fara sa-l ranesc,pentru ca era nu doar incatusat,ci si legat fedeles.Funia era intr-o stare incredibila,daca parul si barba lui nu ar fi crescut haotic,impletindu-se cu franghia intr-o incalceala greu de descris.Intr-un final,cand am reusit sa il dezleg,constat ca ne imprietenisem bine de tot.Sau,ma rog,el cu mine.Mie imi era extrem de mila.Atat. Asa ca mi-am continuat opera de caritate si l-am luat la mine.Putea fi cel mai mare talhar al omenirii,cea mai mare jigodie,nu imi pasa,pentru mine ramanea un nenorocit cu care viata jucase murdar.Oricum,n-aveam ce pierde.Viata?Ha!Oricum nu da nimeni pe ea doi bani ,deci ce?L-am luat,l-am pus la murat in cada,l-am tuns,iar apoi,cand semana intr-un final a om,i-am tratat ranile ce i le lasasera ca amintire catusele cu un unguent a carui reteta era mai veche pana si ca el. Metalul patrunsese dincolo de piele si incepuse a-i roade carnea,aidoma unui vierme nesatul,ce vrea sa devoreze intreaga lume,ca pe un mar copt si dulce. In doua zile l-am vindecat,ramanand in urma doar doua cicatrici circulare.Da,l-am tinut destul de mult la mine,cam toata iarna.Stiu,voi n-ati fi zabovit nici macar doua minute asupra unui batran bastard al destinului.Dar mai stiu si ca eu nu-s ca voi,deci...Mda,am stat cu el la povesti cateva luni,vreme in care eram mai mereu luati.Ca nu e la fel cand povestesti treaz.Asa ca,mai mereu eram cu sticluta de tarie in buzunar. Da' chiar,voi n-ati observat ce tip de treaba devenisem in vremea aia?Nu?Ma gandeam eu...momailor! Dar hai sa va spun,ca am pe urma timp sa va judec...berechet!Asa ca bucurati-va cat mai aveti motiv! Omu' avea o sticluta de metal la el,goala ce-i drept,de felul careia nu aveau decat militarii in razboi si marinarii.Deci,erau multe ce-si asteptau rabdatoare randul la iesit din temnita trecutului. Mi-a povesti cu un calm siderant cum isi ucisese vreo doi superiori,din ratiuni pur ideologice.Oi fi eu senil,dar nu ma vad omorand pentru ca nu-mi aproba aia ideile.Nici macar in cele mai proaste zile. -Tinere,un om fara idei e un om mort.Da' nu idei bagate in cap de altii cu palnia,ca atunci esti bou,larva,ce dracu' vrei tu,dar om nu te mai poti numi.Tre' sa ai ideile TALE,care sa-ti serveasca de radacini cand esti hoinar,si de suport motivational atunci cand simti ca cedezi.Dar fii atent,ca daca ai ideile tale,asta nu inseamna neaparat ca tocmai ce-ai dat nastere unei ideologii.NU,ideologia e instanta suprema a ideii,momentul ala de geniu cand oamenii sunt dispusi sa moara pentru materializarea ideilor tale. AIA e o ideologie,dar dobitocii astia nu mai fac distinctia nici intre stanga si dreapta,da-i dracu' de lepre! Mi-e scarba de fandositii astia,carora daca le tragi una zdravana in mecla,le-ai distrus juma; de viata!D-aia am dezertat eu din armata:nu mai suportam sa stau langa niste cretini in prima linie,care cica "mureau pentru tara",ca si cum asta era ceva de onoare,iar viermii ce ne erau superiori isi aranjau neamul de lepre pe viata.Eu eram gata sa mor pentru acele idei de la care plecase,in fapt,toata piesa aia prost regizata pe nume "razboi".Pana cand m-am trezit intr-o dimineata ca pot sa veghez la realizarea acelei ideologii in carne si oase.Asa ca am actionat in consecinta:am dezertat.Toata legenda cu militarul plin de demnitate,care isi poarta in ranita bastonul de maresal,am fumat-o zece ani ca pe-o tigara proasta.Cand a fost sa ma la gradul de sublocotent,m-am cam tirat.N-aveam chef sa devin inc-un vierme burtos si lache.Am plecat si-am fost prins tocmai la 4 ani,in Argentina,paradisul fugarilor de-atunci.Ma tradase o tarfa se pare. "Din dragoste" o facuse.Sa nu ai incredere in bani si-n femei:sunt doar niste tarfe migratoare. Si "viata" asta pe care se zice ca tre' s-o iubesti,tot o tarfa e,ca doar e de gen feminin. La beci am ruginit mental 20 de saptamani.N-am avut eu chef de stat mai mult.Am fugit cu catusele la maini,chiar in timpul unei verificari.Un tovaras a tras cu un revolver micut,pe care mi l-a lasat apoic in gheata,ca amintire,incarcat cu un singur cartus,un singur fier. Am ajuns pe insula dupa ce naufragiat cu vasul cu care plecasem spre rusi.Am plutit in deriva o saptamana,vreme in care am supravietuit doar cu frunzele de coca purtate la gat,si cu taria de la inchisoare.Aici,un pescar care era de varsta ta m-a ajutat pana a murit. Si stii care e ironia? Ca la trei zile dupa ce a mierlit omu' meu,ai aparut tu.Am deja 70 de ani,cat mai am de trait,te ajut pe tine.Daca ma lasi.O sa iti las tie cartea cu Ideologia,revolverul cu acel fier,sticla si diamantele,tu da-mi doar speranta ca eu si visele mele vom trai prin tine. Vorbea cu atata nonsalanta,incat eu am ramas pierdut,consternat in fata acelui munte de tenacitate si geniu razvratit.Nu mai eram nici eu acelasi,brusc devenisem mai mizantrop decat fusesem de-o viata.Era un sentiment ciudat,al neputintei si-al amorului nebun ce ma invaluia la gandul ca pot si voi schimba lumea asta. Numai ochii ce fulgerau si pumnii inclestati il tradau ca i-ar fi omorat pe toti ca pe generalii aia doi.Si,intr-o dimineata rosie de martie,am gasit un ravas pe masa. "Pustiule,eu mi-am cam facut norma.Ti-am lasat tot,dar dorinta mea e sa-ti pazesti zdravan visele.Ca pe cel mai de pret lucru din lume.Caat despre oameni,da-i dracu',o sa ramana vesnic niste momai slugarnice si leproase. Lasa-i sa se casapeasca pana mor toti.Oricum sunt niste nimicuri toti. Semnat,Jerome" L-am gasit ascuns dupa cedrul din curte,cu un bisturiu in mana.Isi taiase arterele la gat perfect,de parca le-ar fi desenat pe-o hartie.A fost singurul moment in care am plans. I-am promis ca atunci cand nu voi mai avea de ce sa lupt,cand o sa simt ca totul se va fi sfarsit,voi folosi acel ultim plumb. Drace,e mai vechi ca mine!Bisturiul insangerat il pastrez o vesnicie jumate,nu mai mult. Hai,pleaca,ti-am zis tot!Ce te uiti ca un idiot?Avea dreptate:viermi,lepre si rozatoare,altceva n-ati fost si nu veti fi niciodata.Punct.Si da,maine ma sinucid.Mi-a venit si mie vremea,ce dracu'?Pa!

marți, ianuarie 10, 2012

Orasul de sub mare

Odinioara,sub mare,intr-un loc ferit,era un oras.Toata lumea il cauta,dar numai cei de pe tarmul marii il stiau,dar,cu toate astea,desi recompensa pusa pentru oras era una frumusica,cei de pe tarm nici nu se gandeau macar ca ar putea sa ii dea pe mana profanilor curiosi. Era un orasel ce se nascuse dupa ce barbarii se asezasera in ruinele vechii Crete,prietenosii pescari de pe insulita fiind urmasii acelor barbari.Pescarii aveau,printre altele,o echipa de doua fete care se scufundau dupa perle si nestemate.Nu se scufundau niciodata fara a lua cu ele panzeturi:era ceea ce le cereau fratii de sub ape;panze si fructe.In schimb le dadeau tot ce era pe vasele care se scufundau:cufarase,carti,valori... Si alcatuirea acestui lacas submarin era una ciudata:cladirile semanau cu ruine ale vechilor cetati,care erau acoperite cu mii de sarade intiparite in dantela ce crea tablouri din piatra,fara culoarea si prospetimea date de sufletul pictorului,ci cu pasiunea si dragostea mesterului ce le-a sapat prin forta cu dalta,vrand cu tot dinadinsul sa lase-n urma-i un lucru bun si trainic,care sa placa si altora.Orasul de sub mare se numea Imdemmi Grota si fusese fondat de supravietuitorii unei nave cu cavaleri maltezi,ajutati fiind de batranul intelept de pe tarm. Asta-i lega pe ei,facandu-i frati:juramantul de la groapa ca nu vor face nimic unul impotriva celuilalt.Batranul intelept ce-i ajutase murise,dar le lasase cu limba de moarte insularilor ca de vor ridica mana la fratii de sub apa,ale lor vor fi sfarsitul si suferintele eterne! Stradutele erau facute asemeni unor panze de paianjen,iar in centrul acestei retele se afla templul cetatii. Templul era o ruina mareata, a carei poarta era o simpla arcada de fildes pe care erau inscriptionate aforisme hinduse,scrise insa-n ebraica veche. Nu avea acoperis,in locul lui fiind radacinile unei mangrove ce strapungea apa,atingand Luna ca un varf de sageata ascutit.In mijlocul templului de altfel gol,o cascada enorma de sange fumegand a viata si povete,pe care lumina aspra a lunii o facea sa para inchegata,rece si cristalizata.Cascada aparuse din senin,la doua zile dupa ce fondatorul urbei murise exact in acelasi loc. In acest oras isi ducea traiul pasnica,prietenoasa si saritoare cu tot ceea ce putea,o batrana vioaie pe nume Vanda.Baba Vanda era iubita de toata lumea,deoarece era o fire prietenoasa mai ales cu tinerii si copiii orasului,pe care-i lua la ea acasa pentru-a le spune povesti despre vremurile fondarii,pe care le traise,sa-i invete si pe ei tainele magice ale plantelor si pietrelor.De asemenea,dadea petreceri cu ceai si serbet in casuta ei,pentru cei tineri,pe care-i invata cum sa fie placuti,cuviinciosi,sa placa fara extravagante inutile. "Caci extravagantele-astea,dragilor,nu duc niciodata la nimic bun.Simplitatea e frumusete,cuviinta si trainicie dragii mamei,felul de a fi cel mai avantajos." Doamne,si daca nu avea un fe de-a povesti...o minune.Era molcoma la vorba,care curgea asemeni unui rau de campie,molesit de parjolul verilor,iar povestile-i te fermecau.Tin minte ca ne-a dus odata sa vedem tunelul prin care puteam ajunge la cei de pe insula fara sa inotam atat de mult. Noi ii spuneam Matusa Zanda,iar sora mea mai mica a plans-o ani in sir pe cea care-i aratase cm sa se comporte cu pianul si vioara ca sa faca muzica,o invatase sa brodeze si sa picteze,far-a uita de ceea ce era pentru ea insasi esenta vietii:cuvintele. O invata arta de-a pune tot sufletu-n cuvinte,sa vorbeasca din dragoste de vorba si de oameni si o ajuta sa inteleaga mersul rotitelor universurilor comprimate numite suflet. Am fost cu Carmen pe insula la doua zile dupa ce Matusa a murit,sa-i vestim si pe cei de sus de ceea ce patisem si am ramas mirata sa vad prinosul de iubire si respect ce i se oferea si cum copilasi de-o schioapa fugeau prin nisip in talpile goale spre casutele vopsite-n alb sa-si anunte mamele ca "A venit aristocrata!".Si Dumnezeule,cata dragoste se revarsa asupra-ne! Era ca si cum am fi nimerit in familia pe care,ratacitoare,o uitasem.La un momentdat aparu si inteleptul satului,prieten cu fondatorul si cu Baba Vanda.Avea parul si barba sure,lungi pana aproape de calcaie,imbracat cu o rasa lunga ce matura nisipul,alba,de in.Era descult,pasea agale catre noi si-avea o hartie veche-n mana,iar in ochii-i de miere erau lacrimi ce straluceau asemeni celor mai pretioase geme vazute vreodata. -Stiu copila,sopti stins punandu-mi mana-i de parinte bun pe crestet.Vino cu mine. L-am urmat increzatoare pana la o plaja salbatica,plina de stanci. -Uite ce mi-a lasat Vanda pentru voi.Te-am luat pe tine pentru ca sora ta e prea fragila ca sa afle direct. -De unde stiti ca mi-e sora?il intrebai mirata -Dupa faptul ca semanati.Aveti acelasi par rosu si buclat,iar ochi de-un albastru ca al vostru nimeni nu mai are.Dar sa revenim copila draga. Lasai capul in jos rusinata si am asteptat,cuminte,sa aflu ceea ce avea sa urmeze.Batranul incepu sa citeasca lin,intocmai ca ea inscriptiile de pe arcada templului,povestile si istoria,fapt ce-,mi smulse cateva lacrimi reci,ce-mi arsera obrajii biciuiti de briza jucausa. Nu-mi mai aduc aminte textul scrisorii,fiindca eram mult prea coplesita de tot ce era in jur pe de-o parte,iar apoi pentru ca moartea singurei fiinte din orasul meu acvatic care ma iubise vreodata cu adevarat ma debusolase complet.Imi amintesc doar ca-mi lasa casuta ei si,pentru ca ma stia ca fiind ,ma pusese in fruntea orasului.Era pentru prima data cand oraselul nostru avea un sef! Surorii mele ii lasa bijuteriile,toate,cu exceptia ceasului de veston primit ca dar de despartire.Mi-l lasa tot mie,spunandu-mi ca avea sa ma ajute cu mult. Nu-mi venea sa cred,si as fi dat orice sa o pot avea din nou aproape,fara toate complicatismele-astea inutile. Recunosc,rusinata de izbucnirea necontrolata de atunci,ca m-am aruncat in bratele batranului,epuizata de durere,plangand.Sincer,m-a surprins reactia lui,mai mult decat orice altceva. M-a luat in brate si a inceput sa planga,aidoma unui copil. -Stiu ce simti fetito,chiar stiu!ofta adanc -De unde sa stiti?N-aveti de unde!! -Ba da.Mi-era sora. Am inceput sa plangem amandoi,privind printre lacrimi marea ce ne acoperea suspinele cu murmurul sau jalnic. Inmormantarea n-am putut-o vedea,zaceam in tunel,plangand ca am ramas singura pe lume.Era pentru prima oara cand am realizat ca sunt un bob de nisip pe plaja,ca nu conteaza pentru nimeni cum sunt eu sau....daca mai sunt.Sentimentul m-a sfasiat ca pe o carpa veche. Deplangerea mi-a fost tulburata de un vaiet prelung ce razbatea din capatul tunelului.Acel vaiet a fost cel mai sfasietor lucru pe care l-am auzit vreodata.Am pornit,desi cu sufletul greu deja,cu pasii lenti,agale,spre capatul tunelului,cu o presimtire amara. Odata ajunsa acolo,in negur-aia tenebroasa,pe un pat de mal ranced,un copil ranit,ce ma privea cu ochii mari si goi,rece,care parea ca m-asteapta. Nu era dintre ai nostri,caci ii stiam pe toti de la scoala unde-i invatam sa simta,sa traiasca,sa vorbeasca...practic SA FIE,mai presus de orice altceva.Nici insular nu era,ei erau cu totii bruni,cu parul negru,micuti,cu ochi migdalati ce pareau de catifea. El era alb,cu ochii ca marea si par blond,buclat,cu pielea alba,fina ca o coala de hartie pe care sangele-nchegat,asemeni unor pete de cerneala aruncate de-a valma o intina. -De cand te-asteptam!imi sopti tremurat -Nu esti de-aici,nu? -Nu,m-am pierdut in reteaua asta acum o saptamana.Te rog,ia-ma cu tine. -Nu ma ruga,te iau oricum.L-am ridicat in brate-era usor ca un fulg de nea. Am fost vizibil uimita sa aflu ca tunelul e,in fapt,o retea.Deci aveam multe de aflat.Curiozitatea imi fusese trezita. Am mers si l-am dus la mine-n cameruta pe care mi-o pastra intotdeauna Zanda pentru vremuri de restriste.L-am oblojit,i-am tratat ranile cu o fiertura de unt,miere si musetel invatata tot de la ea.I-am spus povesti asa cum imi spunea ea mie candva.Eu m-am dus la semineu si am inceput sa caut prin maldarul de carti. Citeam,absorbita de trecutul ce stiam ca avea sa mi se reveleze,in taina,doar mie,cand am simtit o rasuflare calda in spate,ca un fior.Micutul meu prieten,pe care il botezasem Ian,venise dupa mine.Tremura,asa ca l-am luat in brate.Aveam si eu nevoie de alinare,aidoma lui. -Numele meu e Phill.Vino cu mine,vreau sa vezi ceva. Am mers cu el pe o poteca lunga si destul de lata,tapetata cu frunze de artar si plop.Nu erau decat doua bancute firave acolo.Cerul era plin de stele,iar el imi arata cu manuta-i alba spre luna. -Uite,uite! Intr-adevar,rasarea acum soarele,un rasarit de soare cald si moale,leganat de-o boare calma de vant.Vantu-mi aduse cu sine un petic de hartie pe care scria,caligrafiat surprinzator de frumos:"Si ce-i acum,e ca ce-a fost,dar seamana cu ce va fi,Iar tu numai trecutul tre' sa-l stii!" Ciudara sarada a fost destul ca sa ma dea peste cap.Deci mai fusese ceva,inainte de ape.Bine-bine,dar....CE??? -De ce se fac razboaiele?Ca-s urate,doar nu le-o fi placand!imi zise privindu-ma cu ochii-i mari. -Ca sa se echilibreze balanta intre bogati si saraci.Dar sa stii dragule ca-s niste nascociri rele. Asta era! Razboiul era cheia saradei si,poate,a intregii mele misiuni.Il priveam cum statea acolo,pe banca,aidoma unui idol de clestar al unui timp apus. -Ma poti duce la tine acasa?il intrebai cu jumatate de gura,simtind ca acolo voi gasi relicvele ce-mi lipseau din puzzle-ul acela incalcit. -Dac-as putea sa-mi reamintesc drumul numai...Mi-e dor de colibioara mea,ma crezi? -Da.Tocmai de-asta vreau sa te ajut.Vreau sa-i cunosc si pe-ai tai,ma lasi? -Eu nu-s din lumea asta,nici din cea de va sa vina.Daca ei se vor lasa vazuti,da. Imi confirmase mica banuiala,asa ca m-am indreptat spre casa,tinandu-l de mana,triumfatoare.I-am facut o bautura asemanatoare ca gust cu ciocolata calda,l-am pus sa doarma,leganat de muzica imperceptibila senzual a lumii.M-am reintors in biblioteca Babei Vanda si am luat o carte veche de istorie-eram convinsa ca acolo voi gasi raspunsurile la toate intrebarile mele. Si,intr-adevar,acolo se povestea de un razboi cu lumea de gheata,razboi in care acea lume isi pierduse comoara,iar noi pierdusem sipetul cu textele scrise de zei,texte ce vorbeau despre nasterea poporului nostru din galceava mai multor zei pe cand timpul si viciile nu ne mistuiau,si despre indatoririle pe care liderul nu trebuia nici macar sa se gandeasca sa le incalce vreodata. Asa ca a doua zi pe la amiaza,l-am luat cu mine pe micut in tunel,si,la apus,am ajuns intr-un satuc mititel si plin de farmec,ce fremata a viata si a multumire.Femeile alergau de colo pana colo,iar batranul preot ne intampina.Pe pragul unei casute cam darapanate,o femeie plangea. Avea parul de aur in valuri ce-i cadeau pe umeri ca o cascada,iar ochii-i inlacrimati iti rupeau sufletul de mila. -Nu mai plange,am venit cu el,e bine,nu-ti fa griji,incercai eu s-o linistesc,stangace. -Da?Cum sa vina cu tine,tu esti o straina doar!ofta ea, -Ian,vino! Nu stii cum l-am gasit,sfartecat de rani...L-am doftorocit si l-am iubit.I-am spus povesti,iar el m-a ajutat sa trec peste. -S-a dus,nu-i asa? -Da,a murit.Si mi-a lasat de aflat trecutul,dupa ce am fost pusa lider tot de ea. -Of,biata de tine...Uite,du-te in coliba preotului,cred ca pe tine te asteapta. Am intat in coliba,unde-am gasit un batran fragil,ce sta,asteptand ceva dintr-un timp incert,murmurand parca o vraja,un cantec,o taina. -In sfarsit ai venit! Uite ce am sa-ti dau.Sa ai grija cum umbli cu ea,e fragila si destul de pretentioasa. -Da,am inteles.Poti sa-mi povestesti despre acel razboi? -L-ai scapat pe puiul nostru ranit,poti face orice.Noi iti suntem vesnic recunoscatori.Razboiul a inceput cand vasul nostru incarcat cu prada unor lupte lungi in care pierdusem mai mult decat rascumparase acel aur.Vasul nostru se scufundase in apele lor,dar ei nu recunosteau nimic.Adnazii erau o natie dezvoltata,insa cu un orgoliu imens,care venea din cunostintele lor net superioare.Era o mandrie intelectuala; de altfel ei ne-au invins prin viclesug. -Si cum de-au ajuns tocmai sub ape? -Un asteroid urias a cazut din cer,ca pedeapsa a trufiei lor nemasurate.Asa s-au separat adnazii de insulari. -Si ce rol am eu?Caci Baba Zanda mi-a zis ca,pentru ca sunt si curioasa,sa pot duce rolul de lider,ceea ce ma-nspaimanta,pentru ca mi-a lasat cu misiune o taina a trecutului.Mi-e teama si nu stiu ce sa fac,de ce as putea gasi.Mi-a zis ca ceea ce voi gasi constituie tot ceea ce eu,ca lider, va trebui sa urmez. -Linisteste-te copila,iti va fi simplu.Inainte de razboi,eram prieteni.Tu ne-ntelegi limba? -Da,micutul Ian mi-a aratat ca e destul de usor,daca tu chiar vrei.Ce ai sa-mi dai de ma-ntrebi? -Iti las,atat din partea mea si cat din a noastra,a tuturor,copia asta ilustrata a istoriei noastre.E veche,te-asteapta de multa vreme.Stiam ca ai sa vii atunci cand Vanda a murit,imi spusese cu mult timp inainte.Practic,ea te tinuse ca ucenica tot timpul,fara ca tu sa stii,sau macar sa banuiesti. -Acum imi e clar totul,am zis oftand adanc.Doamne,cat as vrea sa se-ntoarca,dar... -Toti am vrea copila,toti am vrea,rosti batranul in vreme ce aprindea focul.Daca vrei,te poti retrage,iti ajunge pentru azi. Asa era.Am plecat cu capul in pamant,greu de ganduri ce se-amestecau nebuneste,ca stropii de ploaie intr-o furtuna,strangand relicva mult-dorita la piept,plina de-o nadejde pe care-abia acum o vad cat era de absurda.Nici acum nu inteleg ce m-asteptam sa gasesc. In acea noapte am dormit mai bine ca oricand,numai de dimineata visand un rug mare ce ardea sub Santal si tamaie relicve sacre-ale lumii,un firisor de fum subtire si sprinten ce zbura la cer,ducand zeilor vestea unor noi lumi ce s-au nascut pe mormantul celor vechi,in goana veacului ce va sa treaca. M-am trezit plangand,speriata.Ian veni langa mine sa-mi explice gravura ce n-o citisem aseara la luna. Era facuta pe-o pagina-ntreaga si cred ca durase aproape un an,fiind desenata cu-o rabdare si-o finete uluitoare.Desenul arata un grifon care inghitea un ocean intreg de lava ce luase forma unor cristale ascutite,dormind pe un petic de pamant odinioara fertil,dar pe care somnul bestiei il vaduvise de roadele-i faimoase.In jurul bestiei cu aripi de vultur si cap de egreta,acoperita de o armura de crocodil,slujeau niste furnici cu chip de oameni,legate la ochi si cu calus in guri.Deasupra,soarele nu mai aparuse,fiind o noapte neagra,cu un cer vaduvit de luna sau stele. Sub desen scria cu litere gotice " Sic transit gloria mundi." Atunci am inteles cu-adevarat despre ce era vorba: trebuia ca eu sa aduc dragostea de cunoastere inapoi in Imdemmi Grota,pentru a ucide bestia ce nu ne lasa sa iesim la suprafata fara a deveni prada de legenda a altor natiuni.Trebuia,cu alte cuvinte,sa redevenim ce-am fost odinioara.Batranul preot imi spusese ca nu fusesem mereu ignorantii de-acum.Cand eram la suprafata,aveam minti sclipitoare,arme si masinarii de poveste,leacuri ce altii numeau scorneli.Eram,candva,o forta de temut nu prin numar,ci prin mintile noastre.De ce sa mint.ca aveam si conducatori ce impuneau respect,ale caror modele ne doream cu totii,din suflete,sa le putem atinge.N-aveam orgolii,asa ca,atat cu ceilalti,cat si cu noi,ne purtam ca si cum ar fi fost o alta parte a fiintei. Ultimul nostru conducator murise in razboiul cu lumea gheturilor,iar de-atunci incepuse declinul.Zanda a fost pusa lider,ca sa-i tina-n frau,iar atunci cand s-au scufundat,totul a-nceput sa fie asa cum se-asteptau ea si toata planeta:decadenta si blestemul din cenusa carora trebuia sa renastem aparusera. Asa ca mi-am luat ramas-bun de la prietenii nostri de gheata,cu sufletu-mpacat.Stiam acum ca trebuia sa stau stramb si sa judec drept,sa renunt la mine pentru ei,sa le readuc viitorul pe uscatul de unde plecase cu ani in urma,exilat,surghiunit de decadenta.Nu mi-era foarte clar si cum anume o voi face,asa ca am luat-o la pas prin munti,in drum spre casa,visand la un pian cu coada de paun si-o cometa cu inspiratie care sa ma loveasca din senin. Dar,pana atunci am decis ca voi fi eu,pentru ca falsitatea e simtita mereu,iar pe termen lung nu a dus niciodata la crearea a ceva pozitiv,fiindca,asa cum imi zicea bunicul meu adesea,"o parte din nimic e tot nimic".

Rama de tus

Demult,in vremea imemoriala cand pamantul inca se mai nastea din mare la apus,pe malul unei insule firave,era o fortareata.Fusese construita inainte ca primul arbore sa-si urce crengile spre cer si sa ameninte stelele,de catre oamenii ce traiau acolo izolati,ca intr-un stup.Lumea nu mai stia nimic de ei,iar ei la randul lor erau indiferenti fata de ea. Insa aceasta fortareata nu semana cu nimic din ceea ce se imaginase sau vazuse vreodata:zidul ce o delimita de era,in fapt,un geam facut din fumul viselor clabucite de iarna si un soi de sticla groasa,indestructibila.Omul care concepuse acest oras ce sfida deopotriva timp,omenire si pamant,era el insusi sosit dintr-o lume veche,neinteleasa nici azi. Era un alchimist venit din tenebrele Evului Mediu ca sa razbune veacul si valorile pe care lumea le discreditase.Nu se putea spune nici despre el ca era genul de om in care lumea actuala ar fi avut incredere prea mare:aparea si disparea te miri unde,mereu slab,cu un chip ce avea mereu o paloare demonica,de ceara,dar cu ochi mici si negri ce-ti aflau intreaga viata atunci cand te privea fix,ca un alienat din alta lume.Se zisesera multe despre el,facea parte din acei oameni mistificati de vii,dar cu tot ce isca in jur,nimeni nu ar fi putut incerca macar sa nege ceea ce se stia deja de peste 100 de ani:oricat de indiferent ai fi,din momentul in care dai ochii cu el,nu mai ramai nici pe departe acelasi. De mai bine de 50 de ani se inchisese in coliba-i pescareasca.Unii spuneau ca ar fi murit intr-o noapte de mai,cand diavolul sosise sa-si ceara partea din pact,iar el negase;altii taceau smeriti,dar un lucru era cert:toata lumea prezenta,trecuta si viitoare se temea ca de-o Apocalipsa de revenirea lui. Realitatea insa era ca lucra cu sarg la ceva ce avea sa schimbe tot ce se zisese sau crezuse vreodata despre el:capodopera al carei final va culmina cu moartea sufletului sau.Nu facuse pacturi cu diavolii,iar casa lui nu era nici pe departe un templu.Era un loc simplu,impanzit cu pensule,culori,paletare si panze....terminate sau nu. Caci da dragilor,alchimistul cel temut de toata fortareata si a carui legenda strapunsese si zidul cel de nedistrus,nu era decat un biet pictor,unul din acei artisti senili,ce par a se stinge ca o lumanare,in vazul tuturor. Lucra de zor la un tablou cu broderie in creioane,in care amestecase,aidoma unui orb,lutul cu tusul cel negru,ca sa-i faca o rama de neuitat.Isi radea in barba cand se gandea la cum isi faurise,dupa nopti intregi de reverii si depresii spasmotice,o lume mica,gingasa,ce avea forma unei lalele cu petale sculptate fiecare in alt mod,pe care o sechestrase in cufarasul cu inscriptii ascuns in pod,departe de orice natang curios. Tabloul sau incepuse deja sa prinda viata:ii gasise povestea privind alene pe fereastra cum o ploaie de vara,calda si rece de-o potriva,nastea un ochi de apa in mijlocul eclavei de tarana,in care se rasfrangea fara zabava toata disperarea ei,intreaga moarte-a unei zane. Era multumit de ce gasise:in sfarsit,chinul sau se terminase!Avea zile intregi in care zacea fara sa manance sau sa bea ceva,doar gandind.Isi cautase sufletul,identitatea,povestile,amintirile,muzele,intreaga-i busola se definea prin verbul "a gandi"."Nimic mai natural",isi zicea el in sinea lui. Adora fosnetul dulceag al stiloului pe hartie in miez de noapte,de-aia isi nota fiecare poveste pe care o gasea.Se gandea uneori: "Oare de ce m-au izolat in mocirla asta?Ce cred toti nebunii astia ca le fac?"Vedea ca il evita si tocmai de-asta,obidit si razbunator,astepta momentul sa se intoarca. Desenul ii capatase contur odata cu rugul impozant de maces inflorit,plin de spini cu venin nascut din ura,ce ardea frenetic,lasand la lumina toata greata lumii vechi.Pe rug,o zana isi flutura aripile de plumb,sperand ca va scapa.Fruntea-i inundata de transpiratiile unui final trist era impodobita,batjocoritor,de o cununa de lauri si margarete.Zana nu mai putu rezista si inchise ochii.Atunci,ii alerga prin fata ochilor un cadavru ce-i arata viata pe care ea nu o stiuse niciodata,poleita cu tot tragismul ei.Dantela florilor sale de lamai fusese roasa,incet dar sigur,de dragostea-i obsesiva fata de fabulos. Muri fara a scoate un murmur de protest,intocmai ca pasarea Phoenix,care moare mereu stiind ca o sa-nvieze.Cripta ii era incrustata-n gheata noua,iar in momentul in care cenusa-i fu dusa de vant in cripta,o explozie de lumina invada lumea,schimband-o din temelii. Pe locul unde fusese rugul,dintr-o petala de maces ce supravietuise nu se stie cum,se nascu un cedru falnic,ce strapungea cerul in cautarea adevaratei realitati. Se vedea in oglinda pe masura ce isi punea viata in acel tablou,cum se dezintegreaza cu fiecare linie trasata.Si,totusi,nu se putea abtine.Il termina si se aseza pe prag,privind la marea ce i se parea facuta din margele de sticla.Si atunci,inainte sa moara,vazu ca zidul fusese strapuns,ca el avea de trait 120 de ani,din care 20 se dusesera,si un strengar peticit si fara casa haladuind pe strada.Acest cadru il misca,dandu-si duhul cu un oftat prelung ce se mai aude si azi uneori,in linistea dulce a serilor de iarna. Eu l-am cunoscut fara sa stie sau sa vrea,ascunsa dibaci intr-un ungher obscur din camera luminata de o faclie chioara. Sa-l descriu?Nu pot...mi-ar fi prea greu,singurul lucru pe care-l pot spune e ca a existat.Sigur.Pentru ca,altfel,nu as fi nici eu. Dar pe de alta parte...cine zice ca sunt??

luni, ianuarie 02, 2012

Despre motivatie si motive.Imperiul lui TREBUIE



Traim intr-o lume a carei baza se pune pe motive,iar "trebuie" ajunge sa fie primordial.
Astfel,notiuni ca normalitatea si spontaneitatea au devenit,pe zi ce trece,simple cuvinte lipsite de sens,pentru a face ceva.Actiunile facute nemotivat,instinctual si afectiv sunt privite cu ochi suspiciosi,ca o ilegalitate comisa din pura placere.Nu mai exista multi oameni spontani,a caror viata nu este guvernata de intrebarea "De ce?",insa si cei care mai exista sunt priviti cu o raceala si o indiferenta greu de egalat,infioratoare chiar.
In societatea actuala,cuvantul de ordine este Trebuie.Trebuie a devenit un Atlas al lumii contemporane,insa relativ greu de identificat. Oamenii puternici,capabili sa faca ceva care sa marcheze oamenii,evenimentele,timpul si istoria sunt considerati cei guvernati de "Trebuie",calculati si reci,din care orice farama de spontaneitate si umanitate dispare sau a disparut.
In fapt,aceia sunt cei mai slabi si mai predispusi la esec oameni,deoarece fundamentul caracterului lor este cel mai fragil construit,la prima zdruncinare a pseudo-valorilor induse de societate,cedand iremediabil.Insa asta e ceva oarecum logic,daca facem o scurta analiza a oamenilor:tot mai multe fraze incep si se termina cu "trebuie",considerat un lait-motiv al progresului umanitatii.Unde au disparut acei oameni spontani,creativi si,mai presus de toate acestea,cu taria necesara sa iasa de sub anonimat? Nu se stie,insa oameni ca acestia sunt cu fiecare secunda tot mai putini,iar de ceilalti,din aceasta cauza,ii privesc ca pe genii,fiind inconstienti de faptul ca "geniu" poate fi oricare din ei,dar pretul e sa renunte la protectia pe care inconstientul lor crede ca le-o ofera "trebuie".
Nu neg rolul motivelor si al motivatiei in cotidian,caci sunt conditii imposibil de negat ale vietii si misiunii de-a trai.Neg insa cu inversunare rolul lui "trebuie" ca motiv unic,principal,in afara caruia orice altul pare lipsit de valoare.
Trebuie,in aceasta forma de motiv infinit,atemporal si suprem este el insusi o negatie impertinenta:negatia liberului arbitru.E ca un corset de titaniu,care infraneaza o rasa intreaga,de la aparitie pana la moarte.Ori,nu e liberul arbitru sinonimul absolut al umanitatii?E nevoie sa nu fim oameni ca sa fim puternici,sau sa fim puternici ca sa fim oameni?
Cat adevar se ascunde in fraza "Cunosti cuvantul TREBUIE,datorita lui poti face multe lucruri care altfel par imposibile."?

Despre lumina si alti monstri sacri


Lumina a fost dintotdeauna ceva sacru,pur.A fost venerata de oameni din timpuri imemoriale.
Insa ea nu e doar atat....ea e doar o fateta a infinitului.Odata cu ea s-a nascut Intunericul
si coexista inca din eternitate ca sa moara odata cu timpul cel fara de final.
Cand lumina dispare,satula de materia profana,intunericul vine grabit sa acapareze scena
universurilor infinite ce sfideaza realitatea.
Intunericul e considerat profan,abject si sfidator,un ventriloc dibaci ce tine in mana-i
de titan materia,la fel de perfida ca si el,insa mai slaba,mai lipsita de profunzimea
reflectiilor de orice fel,de aparenta momentelor traite cu adevarat,profund si constient
,de catre marionetele triste,cu o veselie sumbra intiparita pe chip.
Insa nici intunericul nu lucreaza singur,ci cu ajutorul demonilor,demiurgi malefici,zamisliti
din gandurile reprimate ale materiei ca intr-o inchisoare fara posibilitati de scapare decat
milostivirea Creatorului.Dar,daca Acesta s-ar milostivi sa le dea drumul,razboiul s-ar sfarsi.
Caci asta e totul pana la urma : un razboi.
Si nu s-ar incheia oricum,ci cu victoria Intunericului.Pentru ca de-asta dureaza atat : Intune-
ricul,partea renegata a intregului,isi cere drepturile.
Vrea sa fie recunoscut drept ceea ce este de fapt,nu ca o fantasma sumbra iesita din tristetea
abisului.
Demonii nu lucreaza oricum,nu pot si nu vor sa fie prinsi.Fauresc neincetat iluzii,aluzii,lumi care
te lasa fara replica atunci cand le vezi frumusetea fictiva si te lasa sa te intrebi nedumerit
" Ce am facut de am ajuns aici? ".Lumile demonilor sunt insa pline de torturi ascunse cu o
dibacie care iti ia graiul,dosite sb poleiala creata mestesugit din gandurile si dorintele noastre
refulate.
Visele sunt uneltele lor magice.Insa nu toti actioneaza la fel,chiar daca,in ultima instanta,rezultatul
este acelasi.
Sunt organizati riguros in legiuni,noua la numar,mai puternici pe masura ce marionetele opun rezistenta
mai aprins,mai inversunat.
La inceput te provoaca,te incita sa descoperi universurile ce te inconjoara,sa te descoperi si sa nu iti
impui limite fatidice,lipsite de sens.
Acestia sunt cei mai inofensivi,singurii care lucreaza din exterior,indiferent de sunt sub pavaza Intune-
ricului,sau descoperiti,la Lumina.
Restul sunt demoni interiori,ce iti viruseaza sufletul si ,pe nesimtite, creeaza ganduri percepute ca fiind
ale marionetei firave, cu bratele incatusate de sfori groase.
Insa unde e Lumina,demonii nu se duc. Se feresc de ea fiindca,cu toate siretlicurile lor marsave,stiu ca
vor fi biruiti.
Nu va spun ca asceza spirituala si fizica e calea spre Lumina,fiindca ar fi un lucru sfidator.
Asceza,sub orice forma,e refugiul in care sufletele pierdute se ascund disperate,cuprinse de teama
pierderii totale si ireversibile a esentei.
Calea spre Lumina e Gandul.Din Gand,faci Cuvantul,esenta tuturor lucrurilor indiferent de tabere,iar din
Cuvant faci Fapta,transpunerea Gandului in materie.
Insa ca sa gandesti, trebuie sa te cunosti, ca sa vorbesti trebuie sa fii stapanul sufletului tau,iar ca sa
faci,trebuie sa iti asumi orice urmare.
Trebuie sa te ajuti ca sa poti ajuta pe altii,sa te iubesti ca sa iubesti pe altii,sa te respecti ca sa ii poti
respecta pe altii.
Frica nu are ce cauta in drumul spre Lumina,altfel ar fi compromis inca de la inceput,condamnat la esec.
Trebuie sa ajungem la Lumina,insa ce e ea? Lumina nu e ceva ce putem atinge sau simti. O simtim
puternica sau slaba,in functie de suflet,insa nu cu simturile oferite de Creator,ci cu inima noastra,cea
mai valoroasa comoara a unui om. Cand ti-ai pierdut inima,ai pierdut totul.
Lumina inseamna cunoastere,speranta,hotarare,pace,insa ca si alte cuvinte, a ajuns un cuvant searbad,
,lipsit de sens. Sintagme ca " luminita de la capatul tunelului " si-au pierdut de multa vreme insemnatatea
,ajungand sa fie folosite doar in discursuri demagogice de incurajare.
Vorbim de simboluri,insa si ele s-au pierdut in negura timpului,fara sanse sa fie regasite complet,poate
doar in revelatii fulgeratoare.
Oamenii cauta chei,cufere cu comori ascunse si porti care sa se deschida din senin,daruind altruiste
fericirea.
Dar comorile si cheile reale ,adevaratele porti catre fericire sunt vorbele,simbolurile si sensurile autenti
-ce,pierdute de prea mult timp si carora le-a sunat ceasul sa fie gasite de-o minte luminata si oferite
sufletelor triste peste care domnesc Intunericul si Ura.
Cine va fi gasitorul care va scapa de Infern sufletele nenorocite, mult-asteptatul salvator?
Va aparea el oare ? Si daca da,cand? Cat vor mai avea de indurat acesti bieti calici?

Timpul

Timpul e ca o sageata,
Nu stim unde se indreapta,
Si nici unde va ajunge
Stim doar ca trimite inimi
La scaldat in foc si sange

Nu mai plange,toate trec,
Chiar si ranile ce dor
Facute de niste fiinte imperfecte,
Cu ajutorul timpului vei simti cum mor

Timpule,urias vioi,
Ce te joci mereu cu noi
Ca un copil cu papusile sale moi?

Nu te vedem,dar simtim grea in ceafa
Palma ta,copil nerabdator ce nu ne-asteapta,
Si care vrea mereu inima desteapta
S-o duca unde vrea sa s-o preschimbe-n marfa

Timpule,vraci batran,
Daca durerea mea ti-o spun
Imi vei gasi oare leac?
Sau vei trece pe langa ea insensibil,
Ca un soldat gata de atac
Ce si-a pus scutul invincibil?

Pustiu


Nu iesi astazi pe strada
Fiindca ochii n-o sa-ti vada
Decat case si alei
Pustiite de oameni

N-ai sa mai vezi jocuri de prichindei
Nici soapte-ncantatoare de Orfei.
Cu totii se simt mult prea grei
Sa-ncerce sa scoata la iveala
Bucuria vietii din ei

Se simt macinati de indoiala
Cand vad ca viata nu le e loiala
Si ii schimba fara urme de regret,
Fara sa socoate ce e drept

Ia-o la goana de locurile pustii
Caci de-s vii sau moarte nici nu vei sti
Ca n-ai de unde sa iei idei sau marturii

Alearga spre padurea goala
Sa te fereasca de ciment si smoala
Ce repede trupul firav ti-l doboara,
Lasand sufletul sa moara
In regrete si idei azvarlite-ntr-o doara,
Ce o sa te doara mai mult ca prima oara.

Dementa



E o zi gri de martie
Dar parca e octombrie,
Caci ritmul vietii are aceeasi candenta,
Ce da dependenta,ducand la melancolie si dementa

Nu neg nimic din tot ce-a fost,
Asa cum nu aprob ferm certitudinea a ce va fi
O dementa generalizata,
Ce in tabloul vietii apare adanc impregnata

Dementa e o stare de fapt,
Un haos general,imposibil de controlat,
Efectul ideilor ce-au incercat sa spere,
Sa viseze,sa ceara sau sa ofere clementa
Uitand parca toate lucrurile efemere

Nisipul alearga nestavilit,
Cautand parca amintirile
La fel de indarjit pe cat
Un pirat isi cauta comorile,

Iar timpul,fara sa il vada,
Zglobiului nisip ii vindeca ranile
Lasandu-l fara chef de sfada
Ruinandu-i dementa ca pe-o fecioara
Care cade sub vraja a infinita oara

Dementa unei zile cu soare,a unui tablou firav,
Oglinda reala a unui suflet trandav
Asezat in fata unui suflet bolnav,
Incheiate fortat intr-un corp grav

Vals rusesc


Fasii de noroi si lacrimi de brocart.
Afara ploua,desi ceru-i prea putin innorat,
Iar flasneta repeta o bucata de demult

Camera-i goala,plina de papusi,
Berze si egrete asculta pe la usi
Iar ariciul tese o alta lume

Le-a pus pe papusi sa danseze,
Acel vals perfect,de artisti desenat,
De micuta ascunsa dupa draperie imaginat

Matrioska zburda vioaie,
Afara,pe caldaram,umbra uitarii pierduta printre zoaie,
Rozele-nfloresc din zapada
Iar din cer amintiri incep sa cada

O copila pe colina danseaza
Calare pe tarantula cea mai viteaza
Uimind mai bine de-o lume
Cu simtu-i ce pare c-apune

E invaluita ca de un sal
De muzica mundana pe care-o simte,
Care-o supune fara cuvinte
Dictata de ritmul ancestral
Ce-i inunda vintrele,val dupa val

Pianul din camera-mparte medalii,
Miticelor papusi ce traiesc fara detalii,
Dansandu-si cu teama ultimul vals
Iar de la iubire la ura-i mai putin de-un pas

De dupa draperie a iesit o baba
Ce vocea trecuta o cheama,
Tinand in man-o tava iar pe cap un sfesnic,
Trezind din adormirea-i timpul cel vesnic

Valhala e mare,uriasa,de gheata...
Regina unor vremi mustind de viata
Se transforma,se contorsioneaza,transfigureaza,
Pana cand miticul originar explodeaza!

I-a explodat si ei pe tava intr-o doara,
Nascand,spre stupoarea generala,
O bucata de hartie smucita-n chip de scrisoare
Scrisa cu limba de soare

E si-a mea,si-a ta,si-a noastra.
O oaza sisifica si vioaie in glastra
Cu slove de ibis si papura alba,
Pe care dulce o leagana
In cant strident de lebada
Pe harpa lui Orfeu,
Ce pazeste enigma oricat pare de greu,
Ca,pana la urma,drumul din munte nu-i drept mereu

A crescut copila de dupa draperie,
A imbatranit si pianul
Insa nimic nu-i mai sperie
Pe temerarii ce-au murit rescriind dunele
Ce-acopera,dantelate,dunele

E ultimul acord din valsul rusesc,
Un incendiu din cutia de chibrite stins cu vodca,
Papusi imbatranite oarecum tardiv
Daca te uiti in urma si vezi cat gresesc
Atunci cand sub ultimul pamant manastiresc
Tainici bobocii de roua infloresc
Si cortina cade...
Lasand marturie mii de soapte
Care sa-ti tulbure sufletu-n noapte,
Calator ingenuu pe mai departe.

Alb


Odinioara,intr-un port,traia un batran.Portul era mare,plin de nave ce respirau soare si libertate.Erau insirate pe doc cafenele,birturi,saloane pompoase in care doamnele isi etalau toaletele si cunostintele.Si erau acolo,in acel amalgam de limbi,nationalitati,de oameni,o turcoaica micuta,atat la corp cat si de ani,o spanioloaica mai mare,cam la 20 de ani,care acoperea tot zgomotul din jur vorbind,alaturi de cateva suedeze si indience timide,care ascultau gandindu-se la cu totul altceva.
Stateau pe jos,pe podeaua acoperita cu scanduri de brad a cafenelei cu pereti tapetati cu carti vechi.Aveu in mijlocul cercului o carte mare,medievala,de povesti orientale.Indianca cea micuta citea cu voce tare niste povesti de-acasa,cand ele se apropiara doi tineri.
-Stii sanscrita?intreba unul din ei,mai indraznet,cu privirea atintita pr gravura ce impodobea pagina.
-Da,am invatat-o acasa,spuse ea cu un oftat lung.
-Wow...Esti indianca?replica celalalt,care pana atunci tacuse,ingandurat vizibil.Trebuie sa ai o poveste...fantastica,cel putin!
-Daca vrei tu,o poti numi si-asa,dar e mai degraba o tragedie....Ele o stiu,ca doar e si-a lor,nu?
-Ba da...Chiar vrei sa ne stii povestea?il intreba rece suedeza.Sa stii ca eu nu am incredere in oameni.
Atunci,tocmai cand sa ii raspunda,se auzira trei geamate surde de clopote.Era 12 ziua,iar soarele incepuse sa arda marea,care se arunca parca-n uscat,cautand scapare.
-Ce zici,Michel,ramanem cu fetele?De-acum incolo incep sa apara-n cafenea marinarii si...niciodata nu se stie!
-Jan,eu nu ma pot pronunta.Depinde mai mult de ce vor ele decat de ce vreau eu.
-Esti intelept azi,batrane!glumi Jan.Voi ce spuneti fetelor,ramanem si noi sa povestim?
-Desigur!Asa cum ai zis si tu,niciodata nu se stie,grai Miriam.
Adevarul era ca ii placeau,toate.Jan era scund,subtirel,cu ochi verzi si cu un sarm care te facea sa nu-i mai vezi defectele,pe cand Michel,inalt,legat,cu pletele-i negre si ondulate,pielea-i alba si intelepciunea sa oarecum batraneasca,avea ceva din aristocratul vremurilor apuse.
Sue era o frumusete rece:blonda cu ochi verzi,slaba,inalta,vesnic cu un zambet ironic in coltul gurii si o zeflemea gratuita pentru oricine.Destinul o facuse sa nu mai aiba altceva pentru oameni in afara de dispret si ura.
Rhea,turcoaica pierduta parca in grup,era cea mai mica.Era ,cum o alintau celelalte,dar care,spre deosebire de alti copii de varsta ei,isi uitase demult copilaria.Privea mereu in zare dupa pescarusi si tare si-ar mai fi dorit sa se intoarca si timpul cum vin barcutele pescarilor la mal,fapt ce ii atrase atentia lui Michel,care,in ciuda aparentelor,era mult mai mic.Rupse tacerea Miriam,de al carei misticism erau vrajiti in egala masura,amandoi.
-Hai sa va povestesc,asa cum am promis.Fetelor,ia duceti-va si vedeti ce mai face batranul saman african din piata?I-ati face o mare bucurie si lui-plus ca nu vreau sa va redeschid ranile.
-Bine,ne ducem...e rau si de el saracu',fara nimeni in impestritarea asta de oameni...zise Rhea.Sa mergem,Sue!
-Era odata,intr-un satuc din vecinatatea Delhi-ului,o casuta facuta din lut ars,cu acoperis de stuf,casuta modesta,dar,cu toate astea.de fala comparativ cu restul satului.Doar a lui rabi era mai aratoasa.Acolo,in acea casuta,locuia un om modest,alaturi de cele 5 fetite ale sale.Era invatat,caci calatorise mult.Le invata pe fetele sale sa cante,sa danseze,sa vorbeasca sanscrita si chineza.Nu le lipsea nimic,aveau chiar si o vaca.
-Cum adica ?Ce,asa valoroase sunt vacile pe-acolo?se amuza Jan.
-Nu,dar sunt sacre.Ne ajuta si e zeita fertilitatii.La sarbatori o impodobim si o ducem la ceremonii inchinate zeitei fertilitatii,care la noi are cap de vaca.
-La un momentdat am crezut ca zeii vostri sunt animale!spuse Michel usurat.Gata,am inteles acum!
-Asa....Fetitele cresteau ca din apa,dar aveau o mare mahnire pe suflet:nu isi vazusera niciodata mama.Nu le abandonase,doar ca murise atunci cand a nascut-o pe cea mica,acum 25 de ani.Si lipsa ei se simtea in comportamentul lor:ar fi stat cu matusica la spus povesti si la cusut zile in sir,numai ca matusica lor draga avea si ea familie si treburile nu-i prea dadeau ragaz.
-Nu-mi spune ca tu erai una din acele fetite!ii zise Jan.
-Ba da.Eu sunt cea mai mica.Dar stai sa vezi ce-a urmat,e mai trist de-atat.
Sora cea mare,Rahela,pleaca in Delhi sa gaseasca de munca la doua luni dupa ce tata,intors de la orez,paralizeaza.N-avea nici 16 ani,dar nu puteam astepta la mila taranilor,care oricum n-aveau nici ei prea multe posibilitati.La nici macar o luna,ne povesteste printr-o scrisoare ca a gasit de lucru in casa unui crestin cu suflet mare,care ar vrea sa vina la noi sa ne cunoasca.Tata a fost de acord,desi ii era frica sa vada acel om in ce saracie traim.
-Dar de ce ii era rusine?Ca pana la urma nu a ales el sa fie asa....nu?
-Da,dar tata nu a putut niciodata sa-si accepte conditia,mai ales pe cea de vaduv.Nu i-a placut niciodata cand oamenii ii aratau mila;el voia respect.
-Strasnic om,tatal tau!spuse Michel uimit.Nu multi mai sunt avizi de respect si demnitate azi...
-Asa-i...Intr-o zi de mai,vine la noi Rahela cu familia crestinului.Erau doi copii frumosi care s-au indragostit de iepurasii pe care ii ingrijeam,o femeie uscativa,cu ochi blajini,care asculta fascinata povestile tatei despre calatoriile lui cele lungi.La un momentdat,James,caci asa il chema pe crestin,il intreba pe tata:
-Ti-ai lasa fetele,om bun,sa plece in America la munca?Eu am acolo un prieten bogat,care are nevoie de cateva fete sa ii ingrijeasca de casa,ca nevasta-i e bolnava si nu mai poate...ce zici,vrei?
-Domnule,nu stiu ce ar trebui sa iti raspund.Sincer,mie mi-e teama.Am vazut cu ochii mei ce-nseamna calatoriile si furtunile pe mare,asa ca mi-e teama sa raspund.Si drumul e lung...
-Te-nteleg,ai vazut cu ochii tai ce-nseamna.Iti iubesti fetele si e normal sa te temi.Eu te asigur ca vasul pe care se vor imbarca fiicele tale este condus de marinari destoinici,asa ca nu vor pati nimic.
Noi ascultam cu sufletul la gura,sa vedem ce hotarare va lua bunul nostru tata in legatura cu viitorul fiicelor sale iubite.
-Si?V-a lasat?zise Jan fara sa isi dezlipeasca ochii de pe paginile scrise intr-un cod parca de neinteles.
-Tata a consimtit sa ne lase in America,asa ca a doua zi dimineata am fost la rabi sa ne binecuvanteze si am plecat.Ne facusem atatea sperante,fara ca macar sa banuim ce ne asteapta...Oh,daca am fi stiut ca voi crestinii mintiti atat de bine...Voi numai rau stiti sa faceti?!?!
-Eeh,nu!Nu toti...
La un momentdat,atentia le fu distrasa de niste zgomote care se auzeau dinspre straduta intortocheata a farului. Inchisera cartea grabiti,lasand-o in grija batranului tacut de pe banca.
-Ai grija de ea,te rugam!
Pe ulita farului,lumea in par.Tot portul se adunase,cu mic cu mare,sa vada ce s-a intamplat.Nu mica le fu mirarea cand le vazura pe Sue si Rhea legate fedeles in mijloc.Miriam se inspaimanta si incepu sa planga.
-Sue,Rhea,stati linistite,va fi bine!Oh,de ce a trebuit sa va trimit in alta parte??!!?Daca patiti ceva,n-am sa mi-o iert!
-Linisteste-te copila,zise o rusoaica batrana.Uite,incepe lupta!
Si,intr-adevar,se apropiau de locul in care fetele erau legate,un matelot tanar,cu codita,si un pirat slinos si greoi,cam ramolit,cu o barba lunga,incalcita.Cand ii vazu,Miriam incepu sa planga mai tare.Michel,zarind-o,o lua de mana si ii spuse:
-Nu-ti fa griji pentru fete,roaga-te sa castige matelotul.
-Sa....sa castige?Ce sa castige?O Doamne!
-Hai sa iti explic.Fetele au fost prinse de pirati,care nu au tocmai ganduri curate cu ele.Le-au cerut rascumparare si cum n-au avut ce le da,a ramas sa vada daca se lupta cineva pentru ele.Daca nu,piratii le luau fara oprelisti,insa....
-Insa a intervenit matelotul.
-Exact.Daca ar fi intervenit hangiul,nu conta si fetele erau luate de pirati,pentru ca trebuia ca cel care lupta pentru ele sa fie om al marii.Acum,daca matelotul invinge,fetele se-ntorc cu noi.E legea marii,politia n-are ce sa faca...
-Dar tu de unde stii?
-Mi-a povestit tata.Nu a pierdut niciodata vreo lupta de acest fel.
-Era viteaz tatal tau!zisera Jan si Miriam intr-un glas.
-Da....era...ofta Michel.
La poalele farului,batranul saman plangea,mormaind de zor ceva ce semana a rugaciune.
-Om bun,ce s-a intamplat?il intreba Miriam printre suspine.
-E vina mea copila.a mea!Daca nu stateam cu niste marinari greci de vorba despre imblanzirea serpilor...Ele se uitau pe niste bucoavne vechi si le-au luat turcaletii!Nu vreau sa vad,nu vreau sa vad!!
-Ce sa vezi om bun?Nu-i vina dumitale,asta e...sa speram ca nu o sa le ia piratii...
-Daca pierde matelotul,Allah mi-e martor ca m-arunc in mare!
-Michel,vino te rog!
-Ce-i?Ai patit ceva?
Batranul sta chircit la poalele farului,langa taraba sa,plangand,cu mainile la gura,asteptand finalul luptei,care oricum nu mai avea mult.Comatantii erau sleiti de puteri,cand,sleit cum era,matelotul ii crapa teasta piratului cu flinta.
-Jan!striga Sue
Jan fugi si ,intr-o clipita,fetele fura dezlegate,iar matelotul si cei doi prieteni au vazut un moment ce le umplu ochii de lacrimi,cat de barbati erau.Miriam le lua in brate,plangand toate,ca niste surori ce trecusera prin multe.
Batranul saman scoase dintr-o desaga o cutie pe care a deschis-o,lasand la iveala o bogatie de sclipiri,de aur si de pietre.
-Ce sunt astea?il intreba Sue circumspecta
-Darurile sortii pentru voi.Ca,dupa ce ati patimit atatea fiecare,trebuia sa va vina si rasplata.Tinere,ia vino!ii striga matelotului.
Acesta veni cu graba,curios de ce-o sa fie.
-Ia ocheanul asta si tu,copila,mergi cu el!S-aveti soarta buna,le ura el lui Jerry si Rhea.Tu,copila de gheata,ia siragul asta de perle negre si albastre,du-te la tanarul acela care zambeste si da-i pumnalul asta,sa va apere de rau.
Sue merse zambind,ii intinse cutitul lui Michel si zise in gluma:
-Nu te superi ca s-a impartit asa,nu?
-De ce,ar fi trebuit?ii raspunse acesta sarcastic,zambind larg.
-Ei,Doamne,nu!Dar va trebui sa imi dovedesti ca samanul a avut dreptate.
-Fie!
-Tu,fata destoinica,sa vii la mine dupa ce ti-oi termina povestea,si-o sa poti spune lumii ca ti-ai gasit rasplata dupa atatea amaruri.
De unde stia ca am o poveste de zis?In fine,m-am intors la cei doi si le-am povestit dupa cum urmeaza.
-Crestinul ne imbarca pe un vas plin de negri,cu marinari albi,rai si cainosi la suflet.Daca vorbeai de rau pe vreun alb,te bateau cu funia uda pana lesinai.Barbatii s-au rasculat,insa degeaba...dupa a fost mai rau.Jumatate dintre femei,printre care si sora mea Rahela,au murit in acele chinuri groaznice.
La scurt timp dupa,vasul fu izbit de o furtuna si se scufunda-il atinsesera blestemele unei negrese batrane si aprige pe nume Chloe.Am aflat de la ea ca mergeam la robie in Brazilia,ca sclavi.Dar n-a fost sa fie.Vasul se izbi de un munte subacvatic si se sparse in aschii si scandurele.Numai noi trei am supravietuit,pentru ca Rhea furase nuci de cocos,Sue banane,iar eu cam un sfert din ciocolata si o sticla de apa.Trebuia sa traim.
Am ajuns la mal mai mult moarte,cand o doamna cu suflet mare ne-a luat la ea,ca sa ne imbrace si sa ne ajute.Si apoi,deja stiti....
-Bietele de voi,prin cate ati trecut!exclama Michel trist.
-Asa ceva nu vezi nici macar in carti batrane,pe cuvantul meu!rosti Jan emotionat.
-Ca mi-ai adus aminte de batran...Jan,hai cu mine!
-Unde ma duci Miriam?
-La batran.A zis ca dupa ce va zic povestea sa te iau si sa mergem la el.
-Bine,hai.Ne vedem dimineata in cafenea,prieteni?
-Da!
-Eu pregatesc vas de plecare,zise Jerry entuziasmat.
-Foarte bine!Ne vedem atunci!
Si o luara agale spre samanul care mangaia un soim.
-Voi ati suferit cel mai mult,asa ca primeste copila colierul de pietre fermecate si cartea care deschide drumul spre zei,iar tu,baiete,ia soimul asta sa va calauzeasca,si briceagul.
Era pumnal aidoma cu cel al lui Michel,gemene."De parca ar fi stiut ca sunt ca frati",gandi eu.
Dimineta ne gasi in cafenea,unde primarul portului ne oferi din partea sa cartea pe care o citeam,cu urale de viata lunga si-nsorita.
-Am vazut toata lumea,iar apoi ne-am intors aici cu totii,in talazurile vioaie ale marii albe,cu cantecul lor,caci alb era si cerul in zilele-alea doua,dragilor!Alb cum e omatul!
-Adevarat bunico?o intreba pe Rhea o mogaldeata de trei ani,cu ochi de stea.
-Da,adevarat.Bunicul era un marinar taare destoinic...
Stand pe banca,o lacrima ii cazu batranei Rhea din ochi;clopotul batuse iar de 12-aceleasi batai,oameni si locuri de acum 60 de ani.
Pentru ca oricat ai incerca,unele lucruri chiar nu se schimba.

A fost odata....psihedelic de simplu


Un orasel cernit,undeva in lumea asta infim de mare,dar,cu toate astea,infirm de mic.Era jumatatea lui iulie,care te ucidea incet,fara posibilitate de scapare,asa cum sadicii o fac,masochistii adora si oamenii de rand doar banuiesc.
In cartierul evreiesc,o tiganca cu par alb,tanara de ani,urca grabita niste trepte inalte si inguste,oprindu-se la al VII lea etaj al blocului aproape ruinat de timp.
-Ptiu drace,da' iesi de unde te pitisi,manca-te-ar lepra!Zat d-aici uratule!se rasti ea spre catelandrul cafeniu ce se ascunse de-ndata sub pat,asteptand,speriat,ceea ce va sa urmeze.
Geamul desenat se deschise laarg si,odata cu Crivatul cel hain,aripile corbului umplura-ntreg apartamentul de negura si moarte.
-Infinitele si nevrednicele-mi scuze,matroana a sfarsitului,unde mai vrei sa iti conduc alter-egourile demonice,regina?
-Laasa astea,ia-le la bal diseara!Si ai grija de ele,ca de nu....tu trebuia sa fii mort de mult timp parca??...
-La bal?!?La bal sa fie!dar dac-ai spune si umilului tau slujbaj la ce plan al groazei va fi martor...
-Ti-am zis,esti prea slugarnic si nu-mi placi,ma faci sa cred ca ai ceva de ascuns corbule draga!Si planul ti-l zic ele pe drum!Da fetelor?Sa faceti cum v-am spus,si chiar mai mult,unde e loc.Intelesi?
-Da mama!
-Da bunico!
-Da fiica mea!
Acestea fiind zise,fetele suira pe spatele pasarii,cantand :
"Corbule,pasare sura,fugi acu' din batatura,
C-oi porni fulgeratura!
Du-ma vere in pridvor,
La serbari sa fac omor,
Ca de sange-mi este dor
Si tanti Luna e-n nor!"

"Corbule,copil de mingi,
De la spate sa ne-mpingi,
Cand vrajim sa nu ne-atingi
Ca singur o sa te stingi
Of,ca pe nimeni n-ai sa plangi!"
Asa o larma lasau,ca ti-era teama sa te si gandesti la ce va urma;oamenii erau straini de vacarmul lor ce sfida pana si linistea suverana a eternitatii. Numai ici-colo iesisera oameni in balcoane,evrei speriati ca vor fi jefuiti de bruma de avere pe care o au;batrane ce-au crezut ca vine ceasul cel din urma.
Si,nu-i vorba,erau frumoase fetele tigancii;de o frumusete rece glaciara,lipsita de orice farama de umanitate.
Miriam,cea mai tanara din ele,era o blonda uscativa,cu ochii de caprioara facuti din cele mai pure bucati de gheata pe care tatal Infernus binevoise sa i le dea,palida,aproape stravezie,inalta si cu buze carnoase,de un rozaliu timid.
Lola,batrana inversunata asupra lumii de netrebnici in care traise,era cea mai puternica din cele trei gratii;i-ar fi nimicit pe toti. Se tunsese cheala in semn de protest fata de neinduplecarea tartorelui,care o impiedicase nemilos sa ii omoare.Avea pielea de culoarea cafelei,catifelata si stralucitoare,era scunda si robusta,cu ochi ca iarba,stralucind rece,cu unghii lungi,albe,mate si caleidoscopice.
-Hei,birjar batran,te-oi fi pomenind ca ajungem la final!??Ai mare grija,eu nu-s ca astea,pe mine nu ma duci! Ne-ai ratacit,nu?Ramolitule...las' ca-ti fac eu un bine,si o rog pe Azazel sa te schimbe.Pff...rosti indignata Ixor.
-Nuuu,ferit-a Batranu' stapanica!Acus ajungem,numai sa ai putina rabdare.O sa vezi si matale ce inseamna sa fii batrana,ai mila!
-Ho ma,ca te puneam paznic acasa si in locu-ti catelandrul Lolei...ca i-o fi ajuns cat s-a furisat sub pat!
Ixor era cea mai umana dintre toate.Inalta,cu forme pline,par de culoarea lemnului si pamantului,lung pana-n calcaie,fata de copilas inocent si cea mai blanda si rationala dintre toate.
-Aaaa,apai asa,domnita,ma-nvoiesc,cum nu!Nemuritor-nemuritor,da' de obosit tot obosesc.Gata domnitelor!
-Sa ne privesti!zise poruncitor Miriam
Ajunsera la o casa mare,pe malurile unui lac limpede,dar care se tulbura la sosirea lor.Aratau ca cele mai suverane dintre reginele ce-au domnit vreodata.In camera luminata cu candelabre mari de cuart,se auzeau acorduri de vioara si clavecin,de pian,flaut si acordeon.Dansara,facand invidioase doamne si slugi deopotriva.
La un momentdat,Miriam striga cu glas de tunet si pedeapsa:
-Hell,fetito,de cand te-astept!
Geamuri se sparsera si austrul incepu sa le biciuie carnea impopotonata si totusi firava,vulnerabila.
-Hekkate!!!!urla Irox cu glas de foc. Si incepu sa ploua cu sange inchegat,ucigand tot fastul.Mirosul disperarii fu simtit.Luna iesi din nori,demascand o priveliste ce se dorea ocultata cu strasnicie,de toti si de toate.
Cei din casa incepura sa urle si sa alerge,disperati,in stare sa dea orice,numai sa se salveze,impovarati de vina cea grea,imposibil de sters.
Atunci aparu rezemata de balustrada,cu un pahar de ambrozie sangerie in mana,Lola. Erupse,cu toata ura stransa de milenii,rostind o ruga aprinsa ca un rug.
-Lillith,Shiva,zeite ale lumii de dureri,ajutati-ma,nu ma lasati!
Oamenii incepura sa se bata,casa se darama,lacul secase,acoperisul lua foc,pamantul se rupse pentru a nu se mai reface vreodata.
De-abia atunci intelese corbul,slujitor brav,care era planul:razbunarea Lolei ce ii mancase eternitatea,fusese ingaduita,in final. Ramase uimit de ceea ce vedea,dar si mandru. Nu mai ramase nimic,decat o darapanatura in aer si scrum.
Atat a ramas din ruinele cartierului evreiesc.
-Hai fetelor,sa mergem acasa!Va multumim de ajutor,surioarele noastre de foc! Ne va fi dor de voi,dar..
-Lasati,mai venim noi pe-acolo,ca si noua ne este.Si...ne-a facut placere,altfel gaseam pretexte sa ne eschivam.
Si pornira,agale,trei la deal si trei la vale,fluierand a paguba.
-A fost odata....a...a fost...maraia catelandrul sperios in fata unui tablou,desen cu un rinocer ce plange cu lacrimi de crocodil.
In Irlanda,o fetita visa urat,si sari din pat tipand in miez de noapte:
-Maami,mami,fugi,ca vin sa te omoare!Nuuu,e mamica mea,nu va las!Fuugi!!!
-Miranda,scumpo,nu-i nimic,ce s-a intamplat?
-Am visat niste femei cu aripi de noroi si serpi in loc de par ca ne alergau sa ne omoare!
-Ooff,draga mamii...ti-am zis sa nu mai iei LSD seara,ca-ti otraveste visele!
-Pai...
-Pai nimic.E de la pandantivul cu paianjen sangerand,combinandu-l cu doza de seara...
-Dar nu are nimic de-a face cu accesoriile mele!
-Uite ca a creat subconstientul tau insomniac una.E...psihedelic de simplu,dormi la loc.
-Bine.
Ca asa suntem noi,oamenii:iubirea e LSD-ul,iar realitatea subconstientul.Altfel...nu se stie ce-ar fi,sau DACA ar fi. Poate nu ar mai fi povesti care sa inceapa cu "A fost odata...". Sau poate numai asa ar incepe...cine stie?
Tu...stii?Cum ar fi? Cum n-ar fi? Zi-mi si mie,ca sunt curioasa!
Te rog!

Dinamita



E un scrin cu dinamita in camera mortuara,
Tacerea ma doare mai rau ca prima oara
Astept cu nerabdare durerile-mi sa moara,
Luminile din pamant coboara

Ai dinamitat tot cand ai plecat,
Fara nici macar o urma de regret fata de ce s-a intamplat,
De parca n-ai fi fost acolo cand s-a derulat

Lasa,fugi,goneste nebun;
Am dezamagirea cui sa mi-o spun,
Nimic nu mai rasuna in suflet acum
Si iata-ma singura la inceput de drum

O poveste care-a explodat nu-i mare lucru,jur!
Insa ce-i abominabil e ca ai facut stanga-mprejur
Tocmai cand incepea sa imi fie mai greu.
Ar fi trebuit sa invat,tu asa faci mereu,
Imi omori sufletul cu mila unui nazist ce-asasineaza un evreu

Cu dinamita-n sange cresc de cand eram o pustoaica;
Pregatita de distrugeri,mai in serios,mai in joaca,
Un suflet stingher ce bate-ntr-o poarta
Dupa care,ascuns,un vis il asteapta
Si asta doar ca sa vada un gol enorm atunci cand se desteapta...

Viata nu ne da clementa,e clar!
Goluri apasa pe cioburi de clestar,
Cu gandul sa le striveasca viata primita-n dar
Fara sa vada disperarea pe jar,
Taine obscure,cu parfum amar,
Comori ce nu-ti lasa nici respiratia macar

Inchisa intr-o caverna de veacuri
Renunt la a mai scrijeli cu unghia pe marmura alba,
Imi vine sa iau amintirile sa le prind in salba
Si sa alerg alaturi,
Caci numai calaii mai au drepturi

Dar incep sa scriu cu un creion pe granit,
Caci tot ceea ce-ncepe are si-un sfarsit
Asadar testamentul meu adus de corbi lihniti
Sper ca l-ati primit
Voiosi,curiosi,de-ndata ce-a sosit
Armata de soli,ce probabil a ostenit

Va las un munte infinit de ura,
De manevrat cu grija,ca-i dinamita pura,
O fiola din otrava ucigatoare
Chiar si pentru cei ce se afla in apropiere,
Numita,simplu,disperare
Un singur lucru va cer in schimb:uitare.

Nu vreau puhoaie de lacrimi surde
Moartea cruda sa mi-o ude,
Nu vreau sa stiu ca va doare
Faptul ca un suflet golas moare;
Fara fanfare,plimbari mortuare
Conduse de multimi indurerate pe culoare

Asa sper ca va decurge marea evadare
A unui suflet zbanghiu,
Dominat de dinamita chiar si cand era prea tarziu;
Intrarea in abis a omului
Care am fost si nu o sa mai fiu

Lasati-mi trupul prada stolului;
Si....fara lacrimi,oricum e prea tarziu
Deci nimic nu mai are rost
Asa ca,va rog,lasati-ma sa renasc asa cum stiu!

Simfonia fantasmelor

Pe vremea cand curcubee inveleau pamantul cu zambetele zeilor,cand viorile cantau cot la cot cu bufnitele armonia,iar omul inca mai era iubit de divinitati,undeva departe erau....niste casute.
Nu era un sat,nici macar un catun,ci doar 7 case insirate fara noima de-a lungul drumului prafuit,uscat de ploi si sori.Dintre toate,ca un ciudat,numai o casa era facuta din lemn,restul fiind din piatra,aidoma unor cavouri.Si,ceea ce era si mai ciudat,era cea mai mica si mai ascunsa,pe malul raului ce izvora cu iuteala din caverna ce pazea,vajnica,intreaga vale-a cascadei.
Cascada aluneca agale pe drumul sau pavat cu stanci ciobite,parca sa-ntalneasca ceva...sau pe cineva.
In calmul serii,unduirea frunzelor,atatea cate ramasesera,aducea aminte fosnetul timid al hartiei goale,ce parea ca incepe sa lege ceva asemeni unei muzici incerte.
La lumina chioara a lampadarului,totul parea diferit,mai dulce,mai frumos,mai simplu.Asezata pe un scaunel,langa foc,o batrana uscata de timp canta la un pian cu coada melodia ce-i leganase visele,urmarind-o ca o obsesie intreaga viata.Canta ireal,facand sa rasune o intreaga vale,cantand in ritm cu timpul si cu raul privegheat de muschi ce toceau taisul aspru si aprig al stancilor.
Batu de unu,iar luna se ascunse dupa un nor ce parea ca-i orb.Incepuse,ca un facut,sa ploua.Femeia iesi din casa cu parul despletit,lung si alb,cu o simpla panza de borangic pe cap si corp,ce se uda dupa doi pasi.Zambea.
O lua spre padurea ce vuia,copacii ploconindu-se mai abitir ca sclavul in fata biciului stapanirii.Ajunse la grota si cu un simplu gest cortina de iedera ce tremura,sangeranda,frenetic,se descalci.
Grota era spatioasa,in centru fiind un cerc facut din oase in care se cioplisera torte ce ardeau,sinistru.Se puse in cerc,inchise ochii si slobozi un racnet din care se deslusea clar"Nihil sin Satan,quo amabit Deo morire!"Atunci pasarile si viata zburara de pe acele meleaguri,duse de un vant ce ponegrea ultimul curcubeu.
-Ai venit deci!Ma bucur ca n-ai uitat invoiala,suiera cocosul.
-Dar cum as putea uita,cine ar putea sa uite,ce nebun?rosti batrana cu privirea stralucitoare ca sticla unui vitraliu spart.Eu ma gandeam ca poate tu n-ai timp si pentru mine.
-Ei,asta-i!Da' se poate?Pentru cei ca tine gasesc mereu timp.Sui-te sus!rosti aratarea ce se prefacuse acum intr-un murg alb ca laptele.
Batrana urca,fericita,cu sufletul plin de emotie.Era sansa ei,ULTIMA.Trebuia sa iasa ca ea,nu era dubiu.
-Asa.Unde mergem?intreba Separatorul.
-Du-ma intai pe taramul pacii.
-Si al saraciei.Numai marii razboinici au puterea si respectul.Desi fara mine,tampitul ala ar face tocmai pe dos!
Ajunsera in zbor pe taramul Indiei celei pline de contraste.O duse sa vada acolitii sai,ce huzureau in palate,si pe cei ai fratelui sau,ce dormeau 20 intr-o camaruta sapata in pamant,ca un mormant ce-i ingropa de vii.
-Vezi ce frumos e totul?Ai mei au vieti perfecte.Tampitii care vor "sa fie bineplacuti Domnului"-ma rog,sub o alta forma-mor de vii,incet,torturati cu o maestrie demna de un tortionar adevarat!Unde mai mergem?
-Arata-mi Tara de Gheata si de Foc.Vreau sa patrund in maruntaiele ei,sa simt gheata si focul alergandu-mi prin vene.
-Nu-i problema,ajungem indata!
Batu din copita si numaidecat zarira intinderea de maci ingradita cu sarma ghimpata si ruginita,insa cu un ascutis ce se vedea de departe.Pe langa "gradina",un drum prafuit,ars de soare,serpuia timid ca o ulicioara pe lang-un palat.Era tocmai la amiaza,asa ca nu era nimeni afara.Doar un pusti zdrentaros cersea,sub un copac umbros,cantand la flaut.
-Asta e focul.Tot mai vrei sa vezi gheata?
-Acum sunt mai curioasa ca oricand.
-Daca stii ca asta vrei...uite!
Si ajunsera intr-o campie uriasa de gheata,pe care doar un fag urias strapungea sloiurile,iar din loc in loc erau nuferi ce colorau violent acea intindere alba si moarta.
-Simti ceea ce sperai?
-E incomparabil mai diferit,mai mult,mai profund decat ar putea un om spera sau intelege!
-Stiu.Vroiam doar sa te aud pe tine.Mai ai doar trei locuri,gandeste-te bine.Intre timp,cauta,scormoneste-ti sufletulsi afla ce-ti doresti de la mine.Mai sunt doar trei ore si rasare soarele,iar noi n-am incheiat inca pactul!
-Du-ma la oamenii Pumnalului de Os.Nu-ti fa probleme,va fi semnat,fara doar si poate.
-Asa sa fie.La drum!
Nu dura mult pana sa ajunga in padurea engleza.Undeva in inima padurii,o sarbatorire vrajitoreasca oculta se termina cu un dans gol,la lumina focului cei-i dezvaluia batranei invizibile toata nuditatea spectaculoasa a omenirii.
-Acum unde mergem?
-Spre nord.Vreau sa cutreier si Siberia.
-Nu-i nimic,sa mergem!
Deodata ajunsera in Siberia,intr-un lagar.Erau acolo detinuti de tot felul,prizonieri de razboi si detinuti politici.
Carcera era plina,nu aveai unde sa arunci un ac.Oamenii erau cu carnea sfartecata de bici,vlaguiti in parte de batai,in parte de hrana proasta.Nimeni nu mai stia nimic de ei,pentru familii erau morti,acestea jelindu-i in fiecare zi ce era dat sa treaca.
-Ei,ce zici?
-Doamne,e...n-am cuvinte!Eu una nu credeam ca poate exista asa ceva!
-La mine,totul este posibil,mai mult decat poate mintea voastra limitata sa conceapa.Mai ai un loc,unde mergem?
-Ultima mea dorinta e sa vad Marocul.Atat.
-Se face!Iar apoi ne intoarcem in grota,unde ma vei vedea pe mine,cel care-ti va indeplini dorintele.Gata,am si ajuns!
Afara era noapte,una cu multe stele ce priveau orasele ce dormeau in tihna.Doar prin cotloane mai dosnice niste seherezade tinere isi unduiau lasciv trupurile agile,ascunse de voaluri si matasuri,doar divulgate de sunetele lautelor si mireasma parfumului de mosc,ambrapiper si vanilie al curtezanelor.
-Cat de altfel e totul aici!Nu credeam....
-Eh,acum sper ca te-ai convins.Astia draga mea,se cheama oameni fericiti.Nu e uimitor cum rastalmaciti si complicati voi inutil tot felul de concepte simple?Ca fericirea,de exemplu.
-O,ba da!Totul pare atat de simplu pentru ei...
-Pentru ca sunt naturali,ceea ce voi...ati cam uitat.Sau n-ati stiut cu-adevarat ce e aia niciodata.Inchide ochii!
Intr-un moment,batrana se trezi in cercul sau,fata-n fata cu un aristocrat cum erau cei de la inceputul Razboiului de 1000 de ani.
-A venit vremea.Ce-ai vrea sa-ti dau?
-Da-mi gloria Crucii de Trandafiri si-a Luminatilor.
-Sigur vrei destinul lor?Stii doar care-a fost finalul,zise el zambind amarnic.
-A,nu,nici vorba!Vreau doar puterea si gloria lor,dar pentru vecie.
-Te cred,dar nu se poate.Numai eu pot avea asta,gaseste altceva.
-Bine atunci.Vreau sa imi dai puterea sa cant tot ceea ce-am simtit cat a durat calatoria,pe veci.Ce zici?
-Asa mai merge!Nemuritoare o sa fii oricum,dar de ce te temi de moarte?
-Nu ma tem,dar nici nu mi-o doresc.Toti oamenii viseaza la nemurire.
-Asa-i,dar e atat de usor de obtinut.....oameni! Uite,ia asta,taie-te la gat si picura 18 picaturi de sange pe hartia asta.
Si scoase din buzunar o hartie veche,mototolita,pe care statea scris intr-un mod de nedeslusit invoiala lor.
In acel moment,lumea incepu sa se zguduie atat de puternic,incat din toti vulcanii erupse nu lava,ci lacrimi reci si sarate.O lua de brat si plecara spre casuta ei de lemn,unde-o lasa in voie sa-si cante sufletul pe care tocmai i-l daduse.
Ii dadu un sarut,o mangaie pe frunte si-i zise suav,ca un amant izgonit de sotul tradat:
-Daca mai vrei,ma voi mai intoarce pe-aici.Pama atunci insa,ramai cu bine Alanda!
-Pentru tine va fi loc mereu.De timp nu mai vorbim.Pana la urma,iti datorez tot.
-Pff...daca eram mai slab,ma emotionam tot.Dar fiindca nu sunt,voi mai veni pe-aici.Promit.Ne vedem in curand.
Si disparu ca si cand n-ar fi fost mai material decat umbra unui vis.
Pentru ca,pana la urma,nu suntem altceva decat niste umbre ce-si canta de zor fantasmelor ode in teatrul paraginit al existentei noastre fragile si searbade.
Nu-i asa?

Trecut



Trecutul dispare,murise lent
Lasandu-ne prada unor rani adanci
Care macina un suflet de copil neatent,
Ce sufera la fel acum,ca atunci

Insa are momente,lugubre ce-i drept,
In care invie,dur ca un ucigas dement,
Sprijinit de timpul ce trece absent
Ca un om ce te raneste,impertinent

Amintirile sunt rani vesnic deschise,
Fisuri ce seamana cu cicatrici triste
Prin care tristetea isi face loc,pe nesimtite,
Ca un cameleon ce face slalom printre mii de flacari stinse

Si sunt dese momentele in care
Simti ca moartea iti este unica scapare,
Iti vine sa depui armele si sa fugi sa te arunci in mare
Cuprins de-o imensa disperare

Trecutul raneste cand se intoarce subit,
O eterna suferinta,un vesnic musafir nedorit
Care se infiltreaza in seiful de granit
In care,ca o comoara,sufletu-i adapostit

Nomada



Era odata,nu demult,pe o straduta din intortocheatul oras Kali,o taverna.Soarele toamnei tocmai apunea,lasand o pata sangerie pe cerul gri,amenintat de crengile tepoase ale arborilor seculari ce voiau sa opreasca,cu orice pret,trecerea vremii
In taverna,batranii isi beau amarul,in vreme ce doi lautari zdranganeau strunele lautelor,bocitoare ale trecutului demult apus.Si acolo,la o masuta singuratica,un copil cu bucle mari privea pe o fereastra,in timp ce mana-i desena de zor.E singur de-atata vreme,incat nu mai simte dorul aprins al cetei de oameni de care se desprinsese. Doar ochii-i verzi si limpezi tradau o umbra de nostalgie fata de ce-a fost,candva,viata lui.
Deodata,in camera slab luminata,intra o femeie.Era scunda,cu parul lung,alb si despletit ce ii zbura in toate partile,in timp ce fata ii era schimonosita de o adanca durere.Vorba amuti,auzindu-se doar plansetul unei vioare,la care canta o copilita.
Batrana grabi pasul spre masa micului artist care,ocupat sa deseneze si sa priveasca pe geam zapada cum arde,nici n-o vedea,rupt fiind de ceea ce se intampla in jur.Afara ningea cu fulgi mari,albi si pufosi,asemeni unor petale de trandafir facute din dantela.Pe trotuar,langa un felinar cam chior,o fetita canta de zor la acordeon,ucigand astfel linistea serii.Un tablou era gata deja.
-Tinere,imi poti vinde si mie un tablou de-al tau?il trezi vocea calda si lin-a batranei.
-Da,desigur,pe care il vreti?baigui acesta mirat.
Batrana le privi pe toate cu ochii curiosi ai celui care a vazut multe,si pana la urma zise.
-Uite,il iau pe-asta.Cat vrei pe el?
-Oricat,spuse baiatul nepasator.Eu le fac pentru ca imi place,simt ceva din interiorul meu caruia nu ma pot opune.Banii pot veni,sau nu.
-Esti minunat copile!Putini gandesc azi ca tine.Ai casa?intreba ea,stiind,de buna seama,ca cei ce isi beau mintile-n acea taverna erau oameni ai drumurilor.
-Casa mea-i taverna asta,doamna scumpa.Dar...
Si-aici scoase un oftat lung,iar o umbra de ingrijorare ii acoperi fata bucalata.
-Oof,bietul de tine!Daca vrei,te iau la mine,sa am si eu pe cineva,si tu o casa...E asa trist cand esti singur!Vrei?
-Da,voi veni...pana la urma sunt un copil,mi-e si mie greu!Dar parca mai mila-mi e de ea,zise aratand-o cu capul pe micuta acordeonista din gerul lui ianuarie.
-Vaai,biatacopila!Hai la ea,o luam cu noi!Doamne,cat necaz pe lume!Nu se mai fac minuni ca altadata!
Iesira degraba,el impovarat cu tablourile-i dragi,ce-i tineau loc de familie,si mersera spre micuta cu par de culoarea aramei si ochi negri,ce canta,inveselind zapada.Era prietena lui veche,dinainte de a ajunge in Kali,ultima runa din vechea ceata de nomazi.
-Mali,ce faci aici?Esti bine?o intreba el strangand-o in brate.Tot aici ai ramas?
-Da,Niels,ai uitat ce-am promis pe vremea Fratiei,ca nu vom haladui zarile daca unul va ramane pe loc?Of,frate draga,ce dor imi e sa simt nisipul sub talpi din nou!ofta micuta adanc.
-Voi va stiti?intreba Mama Verretta,uimita.
-Da,de ani buni colindam lumea,impreuna cu ceilalti frati...Ei au pierit,doar noi am mai ramas....Surioara,doamna vrea sa ma ia la ea,vii cu mine?
-Haide,te rog,nu am nici eu pe nimeni!Eu nu vreau sa va despart,vino si tu!
-Ce zici,mergi?Eu nu te las singura aici,sa stii!
-Bine,bine...dar numai pana trece iarna,da?
-Bine dragilor,haideti acum,ca vi s-o fi luat de frig!
Si-o luara usurel la pas,pe aleea veche ingropata sub giulgiul de nea.Mersera,un timp,pana cand se vazura in fata unor porti mari,baroce,de fier.Se privira uimiti:trecusera pe-acolo de atatea ori,fara sa isi inchipuie macar ca vor trece de ele vreodata.Si totusi....
Intrara cu incredere in curtea larga,alba,strajuita,cuminte,de niste stejari batrani care huleau cerul ce ii despuiase.La capatul drumeagului,o casuta mititica,de lemn.Totul era trist sub plapuma gri a cerurilor intristate,incat se simtea greutatea apasatoare a singuratatii.
Batranica devenise brusc mai sprintena,in timp ce pe fata i se zugravi fericirea copilului care a primit ce si-a dorit de Craciun.Usa se deschise cu un scartait prelung,dand la vedeer o camera surprinzator de larga,cu multe carti si opere de arta,peste care trona un candelabru opulent prin simplitatea liniilor,vechi de mai bine de 200 de ani;o draga mostenire de la inaintasi.
-Cate carti,Doamne!zise Mali mirata.Putem citi,nu-i asa?
-Desigur copila,ce iti pofteste inima!Dar,mai intai,hai sa v-aduc ceva bun.
-Doamne,soro,ce bine-i la caldura!spuse micul Niels.
-Taci Niels,ca daca nu asa zicea Terdar,nu veneam in veci!Pana la urma,suntem nomazi,nu belferi!
-Ce ti-a zis Fratele?fu uimit Niels
-Ca,atunci cand vei veni cu o femeie la mine sa va urmez oriunde.
-Deci stiai ca asa va fi?
-Da,normal!Dar,cu toate astea,Fratele a murit inainte sa termine de descifrat runele din scrisoare.Asta e tot ce-a apucat.
-Scrisoare?Vrei sa zici ACEA scrisoare;ce va sa vina de la prima Fratie,testament pentru ce va sa vina?!?!?
-Da,aia.Uite-o ca vine,sst!
Ramasera tacuti in fata bibliotecii,din care cu mare greutate copila alese un tratat celtic.
-Gata dragilor,am venit!se auzi vocea de clopotel a mamei Verretta.
Aparu in prag cu o tava de prajituri si ceai cald,de vanilie.O puse pe masuta in jurul careia se asezara cu totii.
-Citesti tratate?Buna alegere,asta e chiar stralucit!
-Da...mie imi place sa recitesc ceva de care ma simt legata.
Incerca sa citeasca tare,dar nu putu.De la primele-i randuri o napadira lacrimile.
-Niels,bunicul!sopti ea.
-Draga mea,nu plange,zise batrana mangaind-o pe paru-i de matase.Ce s-a intamplat?
-Nimic,doar ca mi-am amintit de bunicul.El era cel mai puternic druid,prieten bun cu vikingii.Cartea asta e-adevarata,e scrisa de el,am recunoscut traducerea din runele noaste stravechi.
-Oo,draga de tine!
-Pe vremea-n care nu era,Si s-ar fi vrut sa fie....Iti mai aduci aminte frate?
-"....Oceane noi pradam o mie,Iar lacrimile-mi care cad sunt sfinte!"Cum as putea sa uit vreodata?
-Sunteti celti?Ce frumos!Cum de-ati ajuns tocmai aici?Distanta e lunga,iar voi asa mici...
-Da,suntem.Bunicul nostru era un druid puternic si temut.Si-a dobandit puterile la nasterea timpului din Phoenix.Ne-a lasat noua rune de indeplinit.E o poveste lunga,asteptati-ne doar putin si va vom spune tot.Frate,ia vino!
-Zi surioara,ce-i?
-Uite ce-i,ia citeste runele si zi-mi daca ii zic povestea sau o mint.
-Bine."Si veni-va o vreme in care Fratia se va rupe,si o femeie singura va lua cu sine pe supravietuitori.Aceleia adevarul i se va zice si desenele i se vor arata,iar la treizeci de ore vechi dupa,peripetii se vor intampla,iar pe drumul de adio,Fratia va renaste,cu ea sa domine lumea."
-Deci,hai sa povestim fratioare!Drace,da' ce dor imi e de timpurile-alea!Pff....
-Stiiiu....Hai sa iti povestim,mama Verretta!
-Bine copii.Asezati-va comod!
-A fost odata,odata demult,un druid.Acesta avea puteri nebanuite ;a oprit cocorii ce atacau prietenii nostri,vikingii,cand trebuia sa ingroape comoara,ne-a lasat Graalul vanat de toti,cheile runelor de dantela,iar destinele ne sunt gravate pe ceafa.Uite!
Si isi ridica valul de par matasos ce ii acoperea gatul,dand la iveala un desen cu o bufnita ce zbura pe crengi ca ale pomilor de-afara,din aripi picurandu-i fulgi nu de nea,ci de carbune si sange.
-Doamne,nu pot sa cred!Si,continuarea?Hai ca m-ati facut curioasa!
-Ce e mai frumos,acum vine.Dar dupa ne spui si tu povestea ta,bine?zise fata zambind.
-Bine.
-Niels,continui tu?Eu cant ceva daca vreti.
Si vioara incepu sa cante un cantec de la origini.
-Da.Bunicul a mai ales si alti oameni carora a incredintat tainele lumilor.Ne-a adunat pe toti intr-o ceremonie,silfidele ne-au insemnat si blestemat.Asa a aparut Fratia Nomazilor.T0varasii nostri s-au dus,dar o sa revina,sa implinim destinul.
-Ce destin?
-Noi stim toate astea cu un scop:sa unim lumea.O sa fie o singura rasa la final,in care fiecare aduce cate ceva.Ca intr-o familie in care fiecare aduce cate ceva ca sa contribuie la bunastarea intregului.
-Cat de frumos!Dar ea a zis ceva de un blestem;despre ce-i vorba?
-Despre faptul ca nu putem calatori pe animale-e obligatoriu sa o facem noi.Si despre faptul ca,la indeplinirea misiunii,tot corpul ni se va acoperi cu o dantela de culoarea jarului si va trebui sa ne adapostim deasupra Tibetului pentru a veghea la ceea ce am creat.
-Trist,nu?zise micuta viorista.Eu una ma indragostisem de pribegie,asa ca nu mi-a cazut prea bine.
-E de-nteles,pana la urma e trist cand trebuie sa renunti la ceva ce iti place.
Atunci,ochii de chihlimbar ai micutei Mali sclipira iscoditor,un zambet larg ravasindu-i chipul cu trasaturi clare.Intre timp,micutul Niels iesise pe balcon sa priveasca luna,gandindu-se la ce citise nu demult.Pe burlan,o pisica se plimba agale.
Batrana incepu sa le spuna o poveste veche,cu soldati si fuga dintr-o tara in alta,
cautandu-si,lent,o casa,o viata,un alt destin.
Muzica nu mai contenea,iar batrana ii conduse la o camera calda,cu miros oriental de mosc si ambra,in care trona un desen de-al lui Niels,cu un tunel marginit de un creion ascutit,gigantic.Era curata,mobilata simplu,cu niste cufere mari,pictate,pe post de noptiere si un birou din lemn de abanos vechi,cu sculpturi si arabescuri ireale.
-Va place?
-Da,cum ar putea sa nu?replica micuta.
Brusc,muzica se schimba intr-o melodie de ritual vechi si ochii se umplura,a doua oara,de lacrimi grele.Mama Verretta,Verre cum ii ziceau copiii,rosti o incantatie,iar cei doi se pomenira in tablou.
-Ia uite,am ajuns sa fiu in propriul desen!Nu credeam ca opera va inghite creatorul,ha!
-Ehei,si sa vezi ce va urma,ca sigur batranul ne-a mai pregatit si alte surprize!
-Asa-i!Abia astept sa plecam la drum iar!
-Cine nu asteapta...
In tablou era bine.O primavara cu ciresi infloriti din stancile oceanului,iar o alee de nisip alb ducea la tunelul pavat cu caramida rosie.Tunelul era lung,iar creionul statea maret,asemenea unui stalp dintr-un templu grecesc.Spre deosebire de realitate,aici era cald,o caldura de mai,in care ai fi stat cu zilele.
Traversara tunelul lent,tulburati de hieroglifele si runele de pe pereti,insa,la un momentdat,Mali se impiedica de ceva,fiind aproape de o cazatura zdravana.
-Ce-i,esti teafara?zise Niels plecandu-si capul buclat spre ea.
-Da.Oh,asta...o penita.Cred ca o sa avem nevoie de ea,altfel nu era aici.
-Corect.
Vari penita cu varful ascutit si lung in san si isi continuara drumul.
La baza turnului-creion,o usa de granit pe care scria ca se va deschide doar cui stie cheia vie.Desenara cu grija semnul de pe ceafa ei si intrara.In interior,o coloana de ramuri de stejar si de ulm sustinea o spirala de lame de argint ,patrate,cu laturile taisuri veninoase,sub care se casca un hau negru si cetos.
-Ce zici, urcam?il intreba ea cu ochii mari,privind piezis in jur.
-Da.Rezolvarea trebuia sa fie in varf,sunt sigur!
-Atunci sa mergem,eu imi vreau Fratia inapoi!
Si incepura urcarea.Odata ce se asezara pe prima treapta,lamele incepura un dans ciudat.Era mai mare chinul sa nu cazi in hau.Niels se arunca deodata pe coloana,
catarandu-se asemenea unei maimute pe mangrove.Intre timp,Mali se tinea in echilibru pe lespezile de metal,sarind de pe una pe cealalta.Niels a ajuns in varf,iar dansul straniu al lamelor inceta.Atunci,cu sprinteneala dobandita-n munti,fetita ajunse in varf cat ai clipi.
Acolo erau fratele cel mic,un calugar si o harpa veche,paziti de un grifon,ce parea desprins din alta lume.
Strainilor,plecati de-aici!tuna acesta cu glas poruncitor.
-Nu suntem straini,suntem cei care-ti vor scrie sfarsitul!
-Aha...deci voi sunteti ceea ce trebuia sa vina...bine.Hai sa va vad,atunci!Eu va cant laharpa;daca recunoasteti 3 din 10 si 180 dintr-o mie,va las.
-Bine!zisera ei intr-un glas.
Grifonul incepu sa cante,in timp ce calugarul se zbatea in lanturi.Mali ciuli urechea si recunoscu melodia de ritual a celtilor,imnul de lupta viking si,in final,melodiile de sarbatoare ale ambelor popoare,la fel cum Niels recunoscu odele catre zei cantate pe vremuri de druizi ascunsi in pesteri sau pe sub pamant.
-Eei,trebuie sa recunosc ce nu credeam sa vad vreodata.M-ati invins.
Atunci privirea i se incetosa,se ghemui si,cu un geamat surd,se prabusi,lasand in urma o priveliste socanta.Fatetele creionului se cutremurara si,intr-o secunda,se prabusira,laolalta cu spirala din lame.Tunelul s-a daramat ca un castel din carti de joc,iar coloana s-a transformat intr-un copac urias,plin de flori.Totul fu napadit de o lumina calda,iar fratii se revazura,toti 7,pentru o ultima misiune.
Trecura pe la batranica Verre,pe care o gasira pe divan,cu pleoapelegrele,tragand sa moara.
-Ah,dragilor,ce bine-mi pare ca va vad acum petru ultima oara...Vad ca ati reusit,ma bucur enorm pentru voi!Drum bun,copii ai drumului!
-Adio mama Verre!Ne-ai fost de mare ajutor,iti multumim!Nu te vom uita!
Si plecara agale,spre pestera unde trebuia sa revada pe ceilalti,s-o porneasca iar la drum pentru cladirea noii lumi.
Pentru ca,in final,viata nu e decat o mare opera,pe care,dupa ce o terminam,nu mai ramane decat sa ne separam de ea,lasand pe altii sa o judece,lasata-n urma noastra.

Casuta de nicaieri si palatul de acolo


A fost odata,nu demult,in universul asta meschin si multifatetat in infinitatea lui,o prienie.Mai ciudata,dar era o prietenie frumoasa intre o cometa pe nume A si o calatoare prin infiniturile acelea ciudate,pe nume Kara.
Kara era o pamanteana care,satula de iadul de acasa,a plecat de pe planeta ei sa caute viata.Era o fata inalta,vioaie,cu ochi verzi si patrunzatori si par ce batea in mov de la ultima explozie stelara,chiar daca ea era roscata. Se imprietenise cu A atunci cand aceasta o ajutase sa scape cu viata de pe o planeta ostila."Ce primitivi,nu stau nici macar la poza!" Si,de-atunci,ea si A erau nedespartite,pastrand totul pentru ele,vazand tot ce se putea vedea impreuna.
A era o cometa batrana,cu o coada din pulbere de stele pe care "vara" o facea sa semene cu apa,pentru ca micuta ei prietena sa poata inota aidoma unei sirene,iar atunci cand Kara socotea c-ar fi iarna,ii facea din coada ei partie pe care sa patineze-n voie.O iubea nespus pe curajoasa pamanteana,astfel incat o lasa,in mod ciudat si neasteptat,sa locuiasca in capul sau.
Capul cometei era mare,incapator,iar doua ferestre mari ii tineau loc de ochi,Interiorul semana cu cel al unei casute,spatioase si calde,plin de lucruri care ii aminteau de casa.La loc de cinste stateau albumul de fotografii cu prietenii ei,un cufaras in care erau adunate scrisori de la Kali,prietena ei din India.
Pe Kali o cunoscuse acum multa vreme,la un templu budist in care intrasera ea de curioasa,sa vada cum e atmosfera,iar cealalta se duse sa se roage,despovarandu-se de povara ce-i atarna pe umeri.Si,ca un facut,tot curiozitatea le-a imprietenit.Kali vroia sa stie mai multe despre albii care-i facusera atata rau ei si familiei sale,pe cand Kara vroiadoar sa afle cum gasesc maestrii pacea interioara.
Erau doua lumi aflate intr-un templu,aflat la capatul unui labirint de poteci,pentru ca,desi era un oras destul de mare,drumurile nu erau nici macar pavate,fiind lesne,ca strain,sa te ratacesti prin acel labirint cusut din zeci de ulicioare,fara nicio alta farama de sacru,in afara acelui templu care-l marginea,izoland parca labirintul de vitregia timpului si de ura altor lumi.Era refugiul suprem,coltul de cer spre care si saracii,si oamenii bogati se indreptau cu aceeasi smerenie si-aceeasi vrere nebuna de-a atinge Nirvana.
Orasul semana cu-n oude sticla brodat cu lacrimi de vreme,trist si saracit de razboaiele cele multe si grele ce dusese pana atunci.Doar soarele si tinerii mai zambeau catre intinderea nemangaiata de ape.De la un kilometru distanta,palatul maharajahei veghea cu atentie la viata supusilor,alaturi de ruinele vechiului oras,care priveau nostalgice parca,cu putina vlaga ce le-o mai lasau mangrovele ce le napadeau fara scrupule,acaparandu-le si ultima farama de viata,in vreme ce se-ntindeau aidoma unei caracatite lenese in grota submarina.
Dupa razboi,care,fiind ultimul,era si cel mai devastator,lamaiul ce ajungea deopotriva in cer si in inima pamantului,era unicul loc de intalnire al tinerilor ce nu fusesera luati prizonieri.Coroana-i acoperea asemeni unei umbrele-gigant orasul pasnic,iar florile-i se impleteau cu aerul de mare,facand o atmosfera de poveste.
Linistea tulbure a amiezii fu sparta-n piese mici de cofetarul ce striga,suparat nevoie-mare,la o pisica tarcata ce-i furase,pe nesimtite,tava cu briose tocmai cand a scos-o din cuptor,spre deliciul copiilor ce radeau,tinandu-se de burta.
-Mojicilor,voi ati dresat-o!Las' ca v-arat eu voua!si incepu sa-i alerge pe langa pom.
-Nu noi nenea,nu noi!ii strigara copiii.
-Asa face mereu?intreba Kara mirata,decojind o lamaie rosie,fara graba,catarata-n lamai asemeni unei maimute.
-O da,mereu!El a-mbatranit,mata a prins gustul prajiturilor si-acum i le fura.Nu-l inteleg de ce nu-si ia un ucenic,zau asa!
-Sau sa-nchida naibii sandramaua daca nu mai e-n stare!replica obidita Kara.
-Nu,asta nu!Ce ne facem noi fara patiseria asta?Asa cum o vezi,sandramaua asta-i coace prajiturile maharajahei!E locul nostru de-adunare atunci cand ploua,nici in gluma sa nu mai zici asta!
-Imi pare rau,nu stiam!
-Da,se vede ca nu esti de prin partea locului.Uite,ne-a lasat si noua pisica,ia de gusta!
Si ii intinse doua briose ce abureau,neatinse.
-Mm,sunt bune,zise Karina.Nu credeam partea cu maharajaha,dar acum nu mai am nici macar o umbra de-ndoiala.Dar ia te uita,ce-i acolo?
-Unde?
-Pe mal,fetele de-acolo,ce fac ele?intreba Kara,care descoperea timid lumea plina de magie a Orientului,care pentru albi era ferecata cu o mie de lanturi.
Pe malul oceanului,doua fete se jucau cu esarfe de purpura.Aveau pe ele sari,care se cam udasera,lipindu-se de piele. Una din ele era inalta,impodobita cu aur si imbracata cu un sari de culoarea movului episcopal.In maini avea doua esarfe lungi si rosii.Cealalta,mai mica,purta un sari ca de cerneala,avand in maini aceleasi esarfe lungi ca si sora sa cea mare.Singurele-i podoabe erau bratarile late de aur,acoperite de perlele cele mai frumoase.
-Oh,ele...ele sunt culegatoarele de perle.Sunt iubite de toata lumea,insa ele isi vad doar de perlele lor.Numai cea mica mai e si tamaduitoare.
-Da?La cat este de mica,nu prea-ti vine sa crezi.
-Stiu.Si cu toate acestea,e-adevarat.Au invatat de la bunica lor,mare tamaduitoare,fata de care avem un respect profund.
-Si cea mare...Doamne,e perfecta,daca ar ajunge in lumea alba ar deveni Miss Europa pe data!Nu credeam ca exista o asemenea frumusete!
-Miss?Ce-i aia?
-Cea mai frumoasa fata.E un titlu pentru care unele fete muncesc toata viata,si tot nu-l obtin!
-Ce ciudati mai sunteti si voi,albii...Aproape ca mi-e mila de voi!
Fetele se jucau in lumina crepusculara asemeni unor nimfe ce-au venit din Iad sa ispiteasca omenirea,sa o distruga-n joaca.
Se unduiau pe muzica marii asemeni unor trestii udate de-o furtuna,intr-un mod care,pentru albul profan,ar fi cel putin erotic,facand sa-i fiarba sangele statut ca lava unui vulcan naravas.
"Si ma mai mir ca sunt asa iubite!Pai,dac-as fi ca ele,as fi adorata,nu iubita!",gandi Kara privindu-le cu atentie printre ramurile bogate ale lamaiului,ca un elev stangaci ce vrea sa-si imite maestrul. Shiva,cea mare,se lasa in genunchi si incepu sa se miste ritmic pe muzica lumii,miscand cu moliciunea ce imbie la cunoastere si indoiala bratele-n care tinea esarfele,si intregul sau trup,acoperit de paru-i din carbune,ce se atingea de nisipul alb si granulata,facand o imagine idilica,de neuitat.
Atinse o creanga si,deodata,se pomeni urcand in varf,intovarasita de strigatul prietenei sale:
-Sa-mi scrii fetito!Da?
-Daaa!se auzi raspunsul Karei ce parca era aspirata de arborele imens,gatit de sarbatoare cu flori verzui.
Se trezi in aer,in varf de luna,cu o sticluta in buzunar ce adapostea,ordonate pe etaje,toate miresmele ce-o imbatasera-n visul Indiei:parfumul de ciocolata fierbinte si vanilie al brioselor furate de mata,mireasma aparte a lamaiului ce-o adapostise,de saratura saturata a oceanului,cu unda de cafea arabeasca si condimente fierte-n apa de mare al culegatoarelor de perle incitand la vise infiorator de reci in fierbinteala umezita a soarelui ce parjolea dement,deopotriva,apa si uscatul.
In lumina selenara,inconjurata de pulberea stelara ce impestrita coloristic albastrul sobru-al infinitatii aleia covarsitoare,Kara avu o revelatie:ala era,de fapt,Arborele Vietii,venerat in draci de samani,pe ale caror tobe sta desenat intr-o maniera impozanta,mai ales de prietenii sai,apasii.
Atunci,un raset sincer cutremura din radacini universul,un ras de copil care se prinsese unde i se ascunsese comoara lui de dulciuri.Pentru ea nu era deloc covarsitoare acea infinitate,ba chiar ii placea,se simtea familiara,ca.....acasa.Un alt ,pentru ca pe cel vechi il parasise fara multe remuscari la 13 ani,cand plecase dupa cheile universale ale realitatilor posibile,existente si fictive,lasand toata comunitatea socata,traumatizand-o si mai mult cand promisese ca va reveni ea....candva.
Asa ca trase aer in piept si o porni la pas pe Luna,sa vada ce gaseste.Fu oarecum dezamagita cand gasi doar o arcada de fildes sculptata,dar se remont rapid si trecu prin ea,curioasa de ce-o sa fie.In mai putin de 5 secunde se pomeni pe-o planeta gri,sumbra si trista,ce parea pustie.
-Doamne,parca toti au murit pe-aici!ofta ea.
Cand termina de zis, vazu ce se afla dupa perdelele gri ce invaluiau,ca sa
te-nsele,intreaga planeta.Incerca sa-i fotografieze,dar ii sparsera obiectivul.
"Drace,isi zise,astia-s dementi,aici mor!"gandi ea.N-apuca sa isi termine gandul,ca o lumina puternica-i striga cu glas de tunet.
-Sari!
Era A.
-Mersi ca m-ai salvat,altfel acolo-mi ramaneau ciolanele!
-Eeh,nu-i nimic.Dar ce dracu' faceai pe planeta aia?Sunt cei mai uraciosi din tot universul asta!
-Pai...am picat din Luna!ii raspunse razand.
-Mda,nu esti prima.Dar esti prima care scapa.Ah,era sa uit:numele meu e A.
-Eu sunt Kara.Drace,era cat pe ce!Daca vrei,putem fi prietene.
-Sigur!Nici nu ma gandesc sa te las de capul tau prin universurile-astea.
-Pff...iti raman recunoscatoare.
-Bine-bine,dar pana una-alta,hai la bord!
Astfel se imprietenira cele doua;o prietenie care dura cateva eternitati.
La un momentdat,tot cutreierand,ajunsera si in dimensiunea viselor.Acolo,Kara dete peste un baiat aidoma cu cei de-acasa.Era inalt,cu plete blonde,ondulate si pielea de nea.
-Ce faci aici?il intreba mirata.Din India n-am mai vazut oameni decat in poze.
-Te asteptam.Eu sunt Ian.Tu esti Kara,nu?
-Ba da.Dar....cum?
-Pai,e simplu.Am fost blocat aici si mi s-a zis ca nu voi iesi de-aici decat atunci cand voi simti o dragoste imensa pentru una din fetele ce se vor perinda pe-aici.Ti-am simtit venirea.Si de cand te-astept...
-Stai asa,tu-mi zici mie ca suntem predestinati,sau cum?Ca nu mai pricep chiar nimic!
-Da.Tu trebuie sa vii cu mine,doar eu si cu tine,altfel vechea noastra lume se va sfarsi!
Ea se duse,traumatizata,la A si-i zise:
-Ce ma fac soro?Zi-mi!Canu vreau sa te las singura,da' nici sa se termine cu pamantenii din cauza mea !
-Eh,e simplu.Gandeste-te doar la batranii chinezi si la sticlutele lor ferecate.
-Chi!Asta era!Esti cea mai buna A!Hei,Ian,ia vino!Nu pot merge cu tine,dar tu vei veni cu mine.
-Cum?intreba acesta privind-o ca pe-o nebuna.
-Ei,cum....Chi!Tu intri in sticluta,iar eu o iau cu mine.
-Aah,da...Altfel nu?
-Nu.Hai,intra!
Si astfel prietena universului,Kara,isi continua peregrinarile cu dorul de casa alinat de sticluta cu chi ce-i facea sufletul sa planga cu povestile ei pe care i le soptea,iar ranile i le ungea ca un balsam magic cu mireasma Indiei.
Poate c-a gasit cheile si-o mai fi haladuind si azi galaxiile,daca nu s-o fi intors pe jumatate moarta de dor si mistuita de ganduri,acasa,la lamaiul cu flori verzui si nisipul alb.