In The End...To be continued

Dragii mei, de azi thepianosdrama se muta in casa noua. sper sa ma urmati si aici http://thepianosdrama.wordpress.com/

Sarada rasaritului de iarna.Halucinatii

O pulbere cernuta din zare
Apare tanjind la o floare
Care s-o duca mai departe,
Nu s-o inchida intr-o carte

Drumul este plin de fum,
Iar de n-ai crede ce spun
Fugi in satul de colibri
Care doarme-acum pe ceata
Unde doar la flaut canta orbii

Soarele scalda brazdele jilave,
Din lacrimi de rou-adapate
Iar grilajul norilor privea
Dispretuitor omenirea cea meschina.
" Uite baba cum se-nchina", rase mierla apriga

Dar asinii predica
Pe camp despre nemurire.
Nimeni nu-i impiedica.
Pe balcon sta o scrisoare
Scrisa ieri cu mii de stele,
Pentru cele doua iele

Vantul iar cutremura tot vazduhul.
Insa-n culcusu-i de scrum,
Un batran abia respira
Dar din strnele viorii toata viata o rasfira.
Gara doarme-n liniste
Nu se mai teme de vant
Si-a ramas doar un cuvant...

Pe malul fluviului albastru
O copilit-alearga un pasaroi maiastru
Rade in soare, nisipul lumii ii fuge printre degete.
Dar tot zambeste, cu privirea-i dulce, apriga si sura,
Iar din cer incepe sa ploua torential cu cianura.
Perdeaua de frunze uscate dispare,
Firav unduindu-se in zare.

Povestea unei umbre

-Ce faci? Sunt eu, singura care ti-am fost mereu alaturi. Absolut mereu. Si, in acelasi timp, cea de care nu vei scapa niciodata. Nu conteaza ca ai vrea sau nu, eu nu voi pleca nicaieri. Niciodata. Suiera, apasand pe fiecare silaba, o entitate. Era o liniste de mormant, dezintegrata de ploaia ce se izbea violent de caldaram. Langa oglinda, o fereastra monumentala ce dadea spre niste arbori vechi, disperati, si o cruce. Intunericul facea totul infiorator. Irina facu un pas inapoi. Se albise la fata si tremura toata. -Ci-ci-ne esti? reusi sa ingaime intr-un final. -Sunt eu, cea fara de care tu n-ai exista. Si nu, nu sunt mama. Stiu ca la asta te gandesti, dar nu, e mult mai simplu. -Te rog, spune-mi, nu ma speria asa, ca o sa mor aici! Zi-mi! -Sunt umbra ta, draguto! Aprinde lumina si respira adanc. Linisteste-te scumpete, nu-ti va face nimeni rau. N-o sa-i las eu. Acum plangi, ca stiu ca asta vrei sa faci. Te-am speriat, nu? Cam tare chiar... -Ooh, nu credeam in veci! -Este? -Ce om normal ar fi crezut? intreba Irina mirata. Isi revenise din acel soc oribil si era curioasa ce-i va zice prietena ei. Ca doar trebuia sa fie ceva important daca o speriase in halul ala, nu? Adica, daca o lua logic, asa venea. Dar, sa vedem. -Tocmai scumpo. Asta ar fi gandit orice om normal. Dar...cine ti-a bagat in cap ca esti normala?? Of, societatea asta a voastra....Uite ca am vesti noi. NU esti normala. -Ce? De ce? Sigur n-ai gresit adresa?? -Prea sigur. Am un destin si-o poveste pentru tine, dar...cu o conditie! -Care? Fac orice, zi doar! -Hai ca te-am facut prea curioasa. Pune de-o cafea si-ti zic tot! -Asta e conditia, sa pun de cafea? -Momentan da. Irina se duse cuminte si facu ce-i zise umbra. Nu era tocmai genul de fata care sa-si citeasca de trei ori pe zi horoscopul si care crede orbeste in lumi nevazute. De fapt,era un fel de Toma Necredinciosul : ea credea numai in ceea ce putea atinge, in ceea ce putea identifica senzorial. Micuta si subtire, cu ochi mici, negri si sfredelitori, gura cu buze subtiri care, atnci cand zambea, parea rictusul unei ironii caustice, cu piele alba de aristocrata si par scurt, saten, era o fiinta cu care, in timpul discutiilor, nu aveai nici macar o sansa de izbanda. Vorbareata nevoie-mare cu apropiatii (despre care majoritatea cunoscutilor credeau ca nu exista), tacea din principiu, convinsa fiind ca nu e inteleasa corect, asa ca s-a abtinut eroic. Dar, paradoxal, era un suflet mare, care se speria usor si masca tot ce insemna traire interioara inainte sa clipesti. Merse apoi si se intinse pe balcon. Afara inca ploua, iar vantul acela rece si odios o biciuia ca un tiran, patrunzandu-i intreaga fiinta. -Ce faci acolo Irina? Poti sa-mi spui si mie?? ii zise umbra usor enervata. -Stau, iar tu ai niste povesti de spus si explicatii de dat, asa ca poti incepe, te ascult. -Nu asa. Intai intri in casa. Daca vrei sa afli si restul...altfel o sa raman doar o sperietura zdravana. -Biine, vin...pisaloago! Si ma mai si santajezi...nu e cam mult pentru o umbra? -Eh, uite ca nu sunt o simpla umbra. Sunt umbra TA, a spaimei orasului astuia, deci nu diferim prea mult. -Mda...pai din moment ce nu-mi lasi alternativa... Se misca leent si se intinse pe sofa. Ziceai ca e o pisica sictirita. -Esti multumita acum? Off, agasanta chestie mai esti! -Mmda, in fine...Deci?? Timpul trecea mai mult decat greu, iar ploaia batea in ferestre in cadenta clopotului ce se balabanea in zare ca un copil cu valizele bunicului. Era, poate, cel mai batran lucru din orasul ala...Se credea ca are cel putin doua sute de ani. Fisura pe care o arata cu mandrie tuturor il facea sa semene cu fata unui pirat batran, care dupa o noapte de betie crunta cazuse cu fata pe lama iataganului, ce parea mai vechi ca el. Un gramofon vechi tot invartea o placa de vinil, fara ca insa sa se auda ceva. Irina deschise ochii si auzi iara acel suierat care o facuse sa-si sara din minti cu cateva ore in urma. -Deci...incepi sa-mi povestesti?? -Da,incep cu finalul sau cu inceputul? intreba umbra. -Cu inceputul, ca sa si inteleg ceva. -Bine atunci. Sunt mai batrana decat iti poti imagina tu. Am venit la nastere sa te calauzesc, pui de pasare maiastra! -Dar...cum? Si spre ce ma rog? intreba Irina circumspecta. -Foarte simplu. Contrar a tot ceea ce stii, umbrele nu apar in momentul in care un om se naste. Noi suntem fiinte de sine statatoare, nu murim atunci cand omul de care am fost legate dispare. Atunci suntem chemate in fata Tribunalului sa dam socoteala pentru influentele noastre asupra acelui om. Tot Tribunalului ne adresam si cand vrem sa aparem in fata omului, cum ti-am aparut eu tie. -Da? De fapt da, orice categorie de creaturi are nevoie de o oranduiala. Esti constienta ca daca afla cineva, o sa ma duc intai la psihiatru, iar apoi de rapa! -Mda, dar pentru mine va fi mult mai grav, deoarece nu ti se da voie sa iei legatura cu zaua ta decat in cazuri extreme, cand aparitia ta se impune detasat ca solutie ultima. Daca nu reusiti, pedeapsa pentru umbra e extrem de grava, in unele cazuri chiar moartea. -Moartea cui? Si cum e Tribunalul asta?? Ia-ma usor, sa inteleg si eu ceva! -Presupun ca ai auzit de Inchizitie, nu? E cam aceeasi chestie, numai ca e format din 22 de umbre; ajutoarele Demiurgului. -Adica vrei sa-mi spui ca va arde pe rug?? Hai ca pe-asta chiar ca n-o mai cred! -Nu ne arde nimeni pe rug. In schimb, ne ucid legatura, prinzandu-ne la temelia caselor. -Deci nu-i poveste de-adormit bebei?? Ca o stiu de cand eram mica, de la bunica. -Chiar deloc. Batranii stiu uneori prea multe. Poate ca de-asta par asa ciudati. Au trait prea mult si prea multe. -Da, asa-i. Nu m-am gandit vreodata ca istoriile cu care ma speria bunica ar avea vreo baza reala. Dar acum, spune-mi, ce te-a facut sa imi apari? -Destinul tau. Ma lupt cu Tribunalul de 7 ani incheiati sa ma lase sa-ti apar. Urmeaza-ma si vei afla ceea ce am de zis. Nu-ti pot spune asa, mi-a fost interzis. Iar interdictiile de genul asta trebuie respectate. -Si ce legatura am eu cu toate astea? Vreau sa dorm fiinta, e doua noaptea!!!! -Bine atunci, iti voi arata in vis. E mai simplu pentru amandoua. -Deci tu imi spui ca puteai scuti vremea si sa nu ma sperii...si n-ai vrut?? De ce? -Unde mai era distractia??? Naivo! Somn usor... Ploaia incetase, iar acum luna arunca raze de otrava argintie, ce invadau acum incaperea. Irina adormise, iar in lumina lunii parea un mort. Umbra se opri langa patul vegheat de o pisica ai carei ochi scanteiara atunci cand ii simti apropierea. -Of, copile, cat de rau imi pare ca tre' sa fac asta, dar....N-am alta cale! Asa ca ii intra in vis. O duse pe un camp ce tinea cat vezi cu ochii, strajuita de un bonsai ce parea urias. Un drum colbit si batatorit taia campia ca o cicatrice. -Ce-i asta? - Lumea. Lumea din tine. Iti place ceea ce vezi? -Nu. Ar trebui? Ce vrea sa insemne asta?? -Ca esti la fel de stearpa ca pamantul asta, ca sufletul tau e mort. Sau, ma rog, aproape. -Zau? Dar....e pur si simplu tragic!! -Fereste, vine trenul! Intr-adevar, din crapaturile adanci ale pamantului rasarise un tren vechi, dezafectat. -Urca, pustiulica! tuna un glas de tren. -Mergi linistita si nu pune intrebari-timpul e scurt. Ne vedem la trezire! zise umbra. Irina urca, fara sa spuna ceva, desi i se parea ciudat ca un tren sa mearga prin aer. Dar stia ca doarme, ca visa, si ca se poate trezi oricand simte ca e de-ajuns, dar parea ca nu mai era ea cea care detinea controlul total, fapt care o speria intrucaatva, dar o si intriga deopotriva. Trenul avea un singur vagon, pe ai carui pereti tapetati cu o hartie lucioasa, visinie, se odihneau tot felul de desene. Ii amintea, intrucatva, de acele piramide despre care citise atatea povesti in copilarie. Se simtea ca si cum o alta fiinta o inlocuise-brusc se simtea mai dispusa sa riste, mai indiferenta fata de ceea ce va urma, ba chiar mai optimista. Si parca o prindea mai bine. Se aseza langa fereastra, pe o canapea roasa de vreme si privi tot drumul, fiind martora propriului destin. Fereastra era mare, murdara, dar totul se vedea clar. Afara era un soare bland, ce privea cu o raabdare netarmuita ceea ce urma. Caldura-i blanda se revarsa asemeni unor valuri, imbracand totul intr-o haina noua. Privea cum, pe nesimtite, acolo unde acum mai putin de 5 minute era o mare de pamant uscat, arid si plin de cicatrici, acum era doar o unduire stralucitoare de apa. Pe apele intinse plutea un vas batran, de pescari, la bordul caruia se-afla un singur om: un batran ce parea de-o varsta cu lumea. Avea o vioara pictata in culori vii de-o mana de apasi vioi, la care canta, facand sa rasune pana si trenul de-o muzica ce nu ar fi putut sa inchipuiasca vreodata nicio fiinta umana, oricat de evoluata ar fi sau s-ar crede. Era...era o muzica ce inlantuia pe strune profunzimi pe care omul nu a avut curajul nici macar sa-si imagineze ca ar putea exista vreodata, ca sunt profunzimi ale lor, nevenite nici din subteranul temut, nici de la cerul dorit de toti. Batranul urca si el in tren, facand strafundurile apelor sa bolboroseasca la fel cum o fac maruntaiele unui vulcan. Nu mica ii fu mirarea Irinei atunci cand putu sa-l priveasca atent pe menestrelul apelor. In alcatuirea sa intrau lucruri ce nu se potriveau deloc unele cu celelalte, dar care creau un tot armonios, insa la fel de ireal ca muzica acestuia. Desi era mai batran decat istoria omului, paru-i alb atarna pe umeri si umbla schiopatand si agale,ajutat de un baston, fata acestuia nu parea s-arate mai mult de 40 de ani. Purta ceva ce semana cu rasa calugareasca, din borangic nisipiu, cu un veston de blana neagra si sandale, dar ceea ce-i atrase fetei atentia cel mai mult era bastonul. Acesta nu era nici pe departe unul obisnuit. Facut dintr-o singura creanga de stejar, rindeluita cam prost, era noduros, iar pe el se impleteau, intr-un mod ciudat, un fir de iedera si unul de zorea inflorita. Canta dumnezeieste si se aseza langa tanara absorbita de muzica ce invaluia sfera aceea bizara. Intr-un final, se decise sa rupa acea mutenie taciturna-pana la urma, ce putea pierde? -De ce canti asa, batrane? -Ghiceste copile. Ia vezi, poti? rase batranelul -Nu pot. Asta e muzica din mintea mea atunci cand trec pe langa fagii despuiati in zori de zi. E obsesia mea. -Tocmai. Eu sunt Nimeni. Nu am exponent real...inca. -Ba da, ai. -Daca aveam, nu traiam atat amar de vreme. -Crede-ma ca ai. Esti....esti...esti pacatul meu violet!! -Am inteles...cred. -E ca un sentiment enigmatic, ocult, constiinta faptului ca suntem peste orice lege, orice limitare. E atractie, dorinta intunecata...E ca un fel de putere pe care-am accesat-o, ca un drog, o dependenta. E un sentiment animalic. Obsesie. Asta e pentru mine muzica ta: obsesie in stare pura. Si imi doresc vioara aia asa mult.... -Stii si tu ca eu si vioara suntem inseparabili. Dar as putea incerca sa ti-o dau. Insa... -Insa cine sunt eu? O picatura de apa sarata ce scanteie-n soare. Nu se merita. -Vorbeste de parca ai muri diseara. Nu te grabi, trenul nu se va opri curand-coboram amandoi ACOLO-deci vorbeste cum trebuie, fata de carturari! -E vorba despre faptul ca desi copilaria mea s-a terminat, eu sunt, dupa multi ani, inca un copil. Un copil intunecat si rau, dar cu toate astea inca incoerent. Si tu, cu muzica ta, ai patruns in lumea mea interioara. Ai venit ca un vrajitor diabolic si ai facut ca lumea asta a mea sa alunece spre dementa incet, dar sigur. Spre dementa si teroare. E pasiune, vina, furie, salbaticie. E ca si cum as sari peste orice echilibru numai ca sa ajung la tine, sa te ating, sa iti simt esenta infernala care face strunele viorii sa cante asa. De-asta nu o merit, pentru ca mi-e teama, dar o vreau si-o iubesc. Nu stiu cum ar fi sa am vioara in mainile mele de profana, dar stiu ca n-o merit. Muzica asta imi bantuie visele, fiinta-e ca un joc straniu, fara final. -Spui numai prostii. O meriti, dar tac, nu pot zice absolut nimic. Afli cand se va ajunge. Nu peste mult timp, trenul se opri. Ajunsesera acolo unde avea sa se decida totul. Era un camp cu iarba scaldata de roua, inconjurat ca de-un zid de o padure de arama. In centrul pajistii era inaltat un rug maret, ce parea s-astepte pe cineva. De o parte si de alta a rugului sedeau doua tinere cu parul lung pan' la calcaie, gatite cu rochii-nflorate, asteptau cuminti. Irina cobori prima. Era curioasa nevoie-mare sa afle ce se va mai intampla, pentru ca atmosfera era vizibil tensionata, ca inaintea unui eveniment crucial. In urma sa, venea batranul, a carui prezenta facu padurea sa tremure. Reincepu muzica ce o facea pe Irina sa se dedubleze, focul se aprinse, iar fetele incepura sa danseze in jurul acestuia. Era un dans ciudat, fantasmagoric, la fel ca muzica. Au prins-o si pe ea in acel dans din alta sfera, iar, la un momentdat, focul paru ca e un vulcan ce erupe, iar cerul se rupse in fasii, ca o hartie. Din foc se nascu atunci o papusa din lemn, ca cea a ventrilocilor ce umbla hoinari. Era cioplita atent, vopsita si lacuita. Fata ii era rumena, avea ochi mari si-un zambet larg. Pe corp avea pictata o rochita mov, ca un degradeu, totul lacuit. Cele doua fete sarutara pe rand acea papusa sosita de nicaieri, si i-o aruncara tinerei in brate. Intre timp, batranul incepu sa tremure, sa paleasca, iar in ochii altadata veseli si vioi, acum erau doar fulgere si scanteieri ale urii animalice ascunse atata vreme. Vioara incepu o alta melodie, suava si lina, care produse schimbari ciudate : batranul muri, iar fetele incepura sa se zbata intr-un tremur spasmodic, implorand disperate amanarea finalului, arborii incepura sa fie absorbiti in subteran de o forta necunoscuta, cerul isi cusu ruptura, cenusa ce mai amintea focul se ridica intr-un vartej, iar Irina se trezi iarasi in campia crapata de secera de la inceput. -Trezeste-te, ii spuse umbra, cu vocea sa calda. Fata se trezi si vazu langa ea in pat vioara si papusa din vis. -Asta e destinul tau. Cel pe care l-ai zairt in vis era Pastratorul. Vioara e destinul tau, cele doua erau demonul si alter-egoul tau, iar papusa e calauza. Acum, trebuie sa dispar. Voi ramane mereu cu tine, dar nu mai pot sa ma arat ca pana acum. Sper sa intelegi. -Da, inteleg perfect. Insa am multe intrebari. -Stiu. Le am si raspunsurile, dar e datoria ta sa afli. Tot ce-ti pot spune e ca sunt mult mai simple decat ar parea. Acum te las, dar voi fi cu tine mereu. Si astfel, dupa o noapte plina de-ntrebari, Irina ramase iar singura, in casa in care acum i se parea uriasa pentru un singur om. Era dimineatat, soarele batea in geam, asa ca merse la cafeneaua din colt, sa schimbe doua vorbe cu o faptura omeneasca la un ceai de iasomie. Azi era o noua zi, iar in sufletul ei se schimbasera multe. Irina cea veche murise la rasarit de soare.

Sarada liliacului

Ziua adoarme in balon peste lan, Sperantele-admira zorii. Unei noi luni ce iese la mal S-adulmece-n van departarea Preotul alearga pe filele vremii Dup-un labirint al durerii, Iar un cormoran alunga in an Mirosul de moarte al vremii.Mesajele-apar,ca apoi sa dispara Lasandu-ti in urma sufletu-n gara Unde nu-l gasesti mereu ca prima oara Visul alearga incet spre final,Unde pe-un pat de spital Batranul zace,ca un zeu de clestar Gasit si-aruncat iar si iar n gradina mea un pictor Deseneaza atent scrisoarea Ce-o va da curand tuturor Dar danseaza cu mine Un tango gri,dar care Musteste de viata,de aer fierbinte, Pe care nici o cascada nu-l stinge Iar ploaia ramane fara cuvinte. Acum m-a impins Sa dorm pe pat de roua Si legandu-mi mintile desarte De Poarta Infinitului care rade La mine,gatita-n straie noua Sinestezii descrise de ambra Cu spranceana ridicata ma-ntreaba Oare cate vise o sa mai irosesc Alergand dup-un concept nepamantesc Numai liliacul priveste spasit La sarada cea far' de sfarsit, Nascuta dintr-o floare de lemn Si-o mata facuta ghem Ramane doar sa zic adio Acum pe strune de vioara, Trecutului ce inca inconjoara Discipolii lunatici ce canta la chitara, Vrand doar sa scape de-a timpului gheara Dansand cu lumea-ntreaga un tango. Si,certo!

Ultima secunda din viata unui cartus

Intr-o dupa amiaza cretina de mai,intregul sat dormea.Dormea dus,nu stiu cum sa va povestesc.Ziceai ca e un cimitir supradimensionat,in care mormintele au luat forma caselor ca sa nu mai aiba copiii cosmaruri cu morti.Si ce e mai frumos e ca satucul asta e fix zona de la care te astepti la ceva cu totul opus:un satuc pe malul marii,mangaiat de soare si de apa,strajuit de bungalouri si palmieri,alaturi de casutele pescarilor.Nu-i asa ca te-ai astepta la cu totul altceva de la un loc asa ca asta? La dracu',eu abia acum observ ca pipa si lupa nu sunt langa mine.Pe unde mama dracului le-am mai lasat acum?? Eu nu sunt detectiv,desi cand ma vezi cu pipa si cu lupa dupa mine,poti paria c-am fost tovaras cu Sherlock,da' nu.N-am treaba cu astea,eu am tripu' meu,de ce le-as strica pe-ale altora?Nu fumez tigari din ratiuni estetice:mise pare ca arata dezolant.Ador gratia rotocoalelor de fum ce ies la plimbare din pipa mea veche.Si lupa....ehee,cu aia e o alta poveste. Umblu cu lupa dupa mine pentru ca am dat de ceva magistral.Dar st,daca torni,ajungi intai in canale si-apoi in anale !Am gasit o chestie foarte tare azi-noapte,dar cu niste implicatii...de-alea matusalemice! O piatra am gasit,ca stiu ca ati da juma' de viata ca sa va zic.Da,m-am impiedicat de ditamai bolovanul,chestie nu foarte interesanta.Toata lumea stie ca ma impiedic mereu de oricine si orice-mi iese in cale,nu e ceva nou.Ce e nou in toata chestia e faptul ca bolovanul meu provenea de la o mina.Da,da,tocmai! Am gasit intrarea usor,ca luna lumina de parc-ar fi fost ziua.M-am uitat in jur de 100 de ori sa nu fiu ginit(e unul din piticii care-mi populeaza creierul,recunosc).Nu era nimeni,asa ca am luat-o din loc incetisor,dar cu pasi mari.Tre' sa fii atent prin partile-astea,ca pescarii au somnul fragil,asta ca sa nu-ti spun ca nu prea dorm,unii dintre ei. Ce marlan sunt!Numele meu e Roger,daca nu stiti cum sa-mi ziceti.Si-acum,sa revenim. Iti ziceam ca am ajuns,cu chiu cu vai,fofilat printre liane,la mina.O chestie foarte intunecata,care la primul pas facut in interior mi-a dat impresia c-ar vrea sa ma inghita."Drace,imi zic,sa vezi ca-mi raman oasele in pasmanteria asta de patanie!N-ar fi cel mai destept lucru pe care as putea sa il fac."Dar am avut noroc,imensitatea aia de piatra a vrut doar sa se joace,iar ca dovada s-a "gandit" ca mi-ar placea sa ma zguduie un pic.Mi-a prins bine,dar nu mi-a placut. Am vazut scris pe acolo cu carbune pe ceea ce candva au fost peretii.Erau niste chestii care imi aminteau de inceputul picturii,dar daca ei vor sa le numeasca litere,n-au decat.E treaba lor,eu nu ma bag,asta sa fie clar! Am gasit in mina aia sau ce Dumnezeu o fi fost,cateva diamante negre,vreo 4-5,si niste chestii ce semanau a obiecte de cult.Nu ma-ntrebati care cult,ca am impresia ca e cu desavarsire necunoscut pentru cei care n-au trait acolo pe vremea aia.Si nici nu se va afla.Pietrele le-am luat cu mine,prada leului,doar nu era sa ma apuce altruismele si sa le las pe-acolo,mai ales ca valoreaza o avere.Iti dai seama ca nu-mi permiteam riscul,nu? De obiectele-alea ciudate nici nu m-am incumetat sa ma apropii.Ultima data cand am facut-o,m-am trezit in Papua Noua Guinee,legat,intr-o chestie ce aducea a ceaun,pus la foc.M-a trezit o baba cu 2 palme,ca sa aflu ca eu alergam pe insula strigand cat puteam.De fapt,atinsesem niste vase antice,care erau protejate de o substanta halucinogena ce patrundea in corp prin piele.Mda,foarte ingeniosi anticii astia,ceva de speriat! Ideea e ca n-am de gand sa mai las pe nimeni sa afle.Pana la urma,de ce-as face asta??Ca sa-mi dau dracu' linistea "in folosul umanitatii"?Aiurea!Ce-a facut umanitatea asta pentru mine ca sa imi sacrific pentru ea linistea pe care-o caut de-o viata?Nimic.Tocmai asta voi face si eu:nimic. Ce ma privesti asa?N-am chef de turme de arheologi frustrati care sa misune pe-aici,nici de jurnalisti care sa spuna lumii ce mananca Descoperitoru'lu' Peste la pranz si ca bantui noaptea insula ca un batran alienat.Nu vreau si gata!De ce te uiti fix la mine pustiule? Sa nu-mi spui ca tu crezi ca asta e povestea mea,ca mor aici cat ma vezi de in fire! As fi vrut eu sa fie,dar n-am avut eu asa noroc.Povestea asta mi-a zis-o un batran acum 5 ani,tot pe-aici.Ma plimbam intr-o noapte,dupa cum imi era obiceiul,cand am dat de o barcuta mica de pescar,legata la mal.Asta n-ar fi fost nimic,dar dinspre barcuta se auzea un geamat surd.Asa ca m-am dus sa vad ce vietate se vaita-n halu' ala.Si,tre' sa recunosc,chiar daca am vazut destule,tot m-am cutremurat la vederea peisajului. Ce sa-ti zic,era mai mult decat miscator:un batran zacea,legat de barca.Avea parul si barba pana aproape de calcaie.Mainile le tinea in poala,impreunate rugator.La lumina scanteietoare a lunii am zarit la mainile sale o lucire metalica,insa atat de ascunsa,incat abia o vedeai,camuflata de ceea ce parea sa fie...o liana.M-am dus spre el,ghidat de auzirea tot mai clara a respiratiei sale sacadate. Cand am ajuns langa el,am vazut in ochii lui cum implora crutare.Privirea sa era aceeasi cu a unei caprioare pe moarte,sticloasa si calda,cerand indurare si clementa cu niste ochi sfredelitori si curiosi,dar care pareau un izvor de blandete si dragoste.N-am putut sa ma uit in ochii lui,caci atentia imi fu distrasa,in repetate randuri,de mainile sale.Catusele ruginisera,ca marturie a timpului petrecut inclestate in mainile batranului,dar si-asa ruginite cum erau,tot se mai intrezarea cate o pata de metal alb,neoxidat.Si,ca si cum asta n-ar fi fost de-ajuns,catusele-i erau acoperite de liane care,daca mai cresteau,ar fi parut niste mangrove ce vampirizau o ruina.O singura mana o tinea stransa,ca si cum ar fi vrut sa ascunda ceva.De cine?In pustiul ala,nici el nu stia prea bine.Pentru ca,trebuie sa-ti spun ca insula asta e aidoma Lunii:are o parte cunoscuta,locuita,si o parte stiuta,unde nu se avanta nimeni. Eu pe partea aia stiuta umnblu,si asa se face ca l-am gasit zacand acolo.Pura intamplare.Dupa vreo doua ore de munca,am reusit sa-l dezleg fara sa-l ranesc,pentru ca era nu doar incatusat,ci si legat fedeles.Funia era intr-o stare incredibila,daca parul si barba lui nu ar fi crescut haotic,impletindu-se cu franghia intr-o incalceala greu de descris.Intr-un final,cand am reusit sa il dezleg,constat ca ne imprietenisem bine de tot.Sau,ma rog,el cu mine.Mie imi era extrem de mila.Atat. Asa ca mi-am continuat opera de caritate si l-am luat la mine.Putea fi cel mai mare talhar al omenirii,cea mai mare jigodie,nu imi pasa,pentru mine ramanea un nenorocit cu care viata jucase murdar.Oricum,n-aveam ce pierde.Viata?Ha!Oricum nu da nimeni pe ea doi bani ,deci ce?L-am luat,l-am pus la murat in cada,l-am tuns,iar apoi,cand semana intr-un final a om,i-am tratat ranile ce i le lasasera ca amintire catusele cu un unguent a carui reteta era mai veche pana si ca el. Metalul patrunsese dincolo de piele si incepuse a-i roade carnea,aidoma unui vierme nesatul,ce vrea sa devoreze intreaga lume,ca pe un mar copt si dulce. In doua zile l-am vindecat,ramanand in urma doar doua cicatrici circulare.Da,l-am tinut destul de mult la mine,cam toata iarna.Stiu,voi n-ati fi zabovit nici macar doua minute asupra unui batran bastard al destinului.Dar mai stiu si ca eu nu-s ca voi,deci...Mda,am stat cu el la povesti cateva luni,vreme in care eram mai mereu luati.Ca nu e la fel cand povestesti treaz.Asa ca,mai mereu eram cu sticluta de tarie in buzunar. Da' chiar,voi n-ati observat ce tip de treaba devenisem in vremea aia?Nu?Ma gandeam eu...momailor! Dar hai sa va spun,ca am pe urma timp sa va judec...berechet!Asa ca bucurati-va cat mai aveti motiv! Omu' avea o sticluta de metal la el,goala ce-i drept,de felul careia nu aveau decat militarii in razboi si marinarii.Deci,erau multe ce-si asteptau rabdatoare randul la iesit din temnita trecutului. Mi-a povesti cu un calm siderant cum isi ucisese vreo doi superiori,din ratiuni pur ideologice.Oi fi eu senil,dar nu ma vad omorand pentru ca nu-mi aproba aia ideile.Nici macar in cele mai proaste zile. -Tinere,un om fara idei e un om mort.Da' nu idei bagate in cap de altii cu palnia,ca atunci esti bou,larva,ce dracu' vrei tu,dar om nu te mai poti numi.Tre' sa ai ideile TALE,care sa-ti serveasca de radacini cand esti hoinar,si de suport motivational atunci cand simti ca cedezi.Dar fii atent,ca daca ai ideile tale,asta nu inseamna neaparat ca tocmai ce-ai dat nastere unei ideologii.NU,ideologia e instanta suprema a ideii,momentul ala de geniu cand oamenii sunt dispusi sa moara pentru materializarea ideilor tale. AIA e o ideologie,dar dobitocii astia nu mai fac distinctia nici intre stanga si dreapta,da-i dracu' de lepre! Mi-e scarba de fandositii astia,carora daca le tragi una zdravana in mecla,le-ai distrus juma; de viata!D-aia am dezertat eu din armata:nu mai suportam sa stau langa niste cretini in prima linie,care cica "mureau pentru tara",ca si cum asta era ceva de onoare,iar viermii ce ne erau superiori isi aranjau neamul de lepre pe viata.Eu eram gata sa mor pentru acele idei de la care plecase,in fapt,toata piesa aia prost regizata pe nume "razboi".Pana cand m-am trezit intr-o dimineata ca pot sa veghez la realizarea acelei ideologii in carne si oase.Asa ca am actionat in consecinta:am dezertat.Toata legenda cu militarul plin de demnitate,care isi poarta in ranita bastonul de maresal,am fumat-o zece ani ca pe-o tigara proasta.Cand a fost sa ma la gradul de sublocotent,m-am cam tirat.N-aveam chef sa devin inc-un vierme burtos si lache.Am plecat si-am fost prins tocmai la 4 ani,in Argentina,paradisul fugarilor de-atunci.Ma tradase o tarfa se pare. "Din dragoste" o facuse.Sa nu ai incredere in bani si-n femei:sunt doar niste tarfe migratoare. Si "viata" asta pe care se zice ca tre' s-o iubesti,tot o tarfa e,ca doar e de gen feminin. La beci am ruginit mental 20 de saptamani.N-am avut eu chef de stat mai mult.Am fugit cu catusele la maini,chiar in timpul unei verificari.Un tovaras a tras cu un revolver micut,pe care mi l-a lasat apoic in gheata,ca amintire,incarcat cu un singur cartus,un singur fier. Am ajuns pe insula dupa ce naufragiat cu vasul cu care plecasem spre rusi.Am plutit in deriva o saptamana,vreme in care am supravietuit doar cu frunzele de coca purtate la gat,si cu taria de la inchisoare.Aici,un pescar care era de varsta ta m-a ajutat pana a murit. Si stii care e ironia? Ca la trei zile dupa ce a mierlit omu' meu,ai aparut tu.Am deja 70 de ani,cat mai am de trait,te ajut pe tine.Daca ma lasi.O sa iti las tie cartea cu Ideologia,revolverul cu acel fier,sticla si diamantele,tu da-mi doar speranta ca eu si visele mele vom trai prin tine. Vorbea cu atata nonsalanta,incat eu am ramas pierdut,consternat in fata acelui munte de tenacitate si geniu razvratit.Nu mai eram nici eu acelasi,brusc devenisem mai mizantrop decat fusesem de-o viata.Era un sentiment ciudat,al neputintei si-al amorului nebun ce ma invaluia la gandul ca pot si voi schimba lumea asta. Numai ochii ce fulgerau si pumnii inclestati il tradau ca i-ar fi omorat pe toti ca pe generalii aia doi.Si,intr-o dimineata rosie de martie,am gasit un ravas pe masa. "Pustiule,eu mi-am cam facut norma.Ti-am lasat tot,dar dorinta mea e sa-ti pazesti zdravan visele.Ca pe cel mai de pret lucru din lume.Caat despre oameni,da-i dracu',o sa ramana vesnic niste momai slugarnice si leproase. Lasa-i sa se casapeasca pana mor toti.Oricum sunt niste nimicuri toti. Semnat,Jerome" L-am gasit ascuns dupa cedrul din curte,cu un bisturiu in mana.Isi taiase arterele la gat perfect,de parca le-ar fi desenat pe-o hartie.A fost singurul moment in care am plans. I-am promis ca atunci cand nu voi mai avea de ce sa lupt,cand o sa simt ca totul se va fi sfarsit,voi folosi acel ultim plumb. Drace,e mai vechi ca mine!Bisturiul insangerat il pastrez o vesnicie jumate,nu mai mult. Hai,pleaca,ti-am zis tot!Ce te uiti ca un idiot?Avea dreptate:viermi,lepre si rozatoare,altceva n-ati fost si nu veti fi niciodata.Punct.Si da,maine ma sinucid.Mi-a venit si mie vremea,ce dracu'?Pa!

Orasul de sub mare

Odinioara,sub mare,intr-un loc ferit,era un oras.Toata lumea il cauta,dar numai cei de pe tarmul marii il stiau,dar,cu toate astea,desi recompensa pusa pentru oras era una frumusica,cei de pe tarm nici nu se gandeau macar ca ar putea sa ii dea pe mana profanilor curiosi. Era un orasel ce se nascuse dupa ce barbarii se asezasera in ruinele vechii Crete,prietenosii pescari de pe insulita fiind urmasii acelor barbari.Pescarii aveau,printre altele,o echipa de doua fete care se scufundau dupa perle si nestemate.Nu se scufundau niciodata fara a lua cu ele panzeturi:era ceea ce le cereau fratii de sub ape;panze si fructe.In schimb le dadeau tot ce era pe vasele care se scufundau:cufarase,carti,valori... Si alcatuirea acestui lacas submarin era una ciudata:cladirile semanau cu ruine ale vechilor cetati,care erau acoperite cu mii de sarade intiparite in dantela ce crea tablouri din piatra,fara culoarea si prospetimea date de sufletul pictorului,ci cu pasiunea si dragostea mesterului ce le-a sapat prin forta cu dalta,vrand cu tot dinadinsul sa lase-n urma-i un lucru bun si trainic,care sa placa si altora.Orasul de sub mare se numea Imdemmi Grota si fusese fondat de supravietuitorii unei nave cu cavaleri maltezi,ajutati fiind de batranul intelept de pe tarm. Asta-i lega pe ei,facandu-i frati:juramantul de la groapa ca nu vor face nimic unul impotriva celuilalt.Batranul intelept ce-i ajutase murise,dar le lasase cu limba de moarte insularilor ca de vor ridica mana la fratii de sub apa,ale lor vor fi sfarsitul si suferintele eterne! Stradutele erau facute asemeni unor panze de paianjen,iar in centrul acestei retele se afla templul cetatii. Templul era o ruina mareata, a carei poarta era o simpla arcada de fildes pe care erau inscriptionate aforisme hinduse,scrise insa-n ebraica veche. Nu avea acoperis,in locul lui fiind radacinile unei mangrove ce strapungea apa,atingand Luna ca un varf de sageata ascutit.In mijlocul templului de altfel gol,o cascada enorma de sange fumegand a viata si povete,pe care lumina aspra a lunii o facea sa para inchegata,rece si cristalizata.Cascada aparuse din senin,la doua zile dupa ce fondatorul urbei murise exact in acelasi loc. In acest oras isi ducea traiul pasnica,prietenoasa si saritoare cu tot ceea ce putea,o batrana vioaie pe nume Vanda.Baba Vanda era iubita de toata lumea,deoarece era o fire prietenoasa mai ales cu tinerii si copiii orasului,pe care-i lua la ea acasa pentru-a le spune povesti despre vremurile fondarii,pe care le traise,sa-i invete si pe ei tainele magice ale plantelor si pietrelor.De asemenea,dadea petreceri cu ceai si serbet in casuta ei,pentru cei tineri,pe care-i invata cum sa fie placuti,cuviinciosi,sa placa fara extravagante inutile. "Caci extravagantele-astea,dragilor,nu duc niciodata la nimic bun.Simplitatea e frumusete,cuviinta si trainicie dragii mamei,felul de a fi cel mai avantajos." Doamne,si daca nu avea un fe de-a povesti...o minune.Era molcoma la vorba,care curgea asemeni unui rau de campie,molesit de parjolul verilor,iar povestile-i te fermecau.Tin minte ca ne-a dus odata sa vedem tunelul prin care puteam ajunge la cei de pe insula fara sa inotam atat de mult. Noi ii spuneam Matusa Zanda,iar sora mea mai mica a plans-o ani in sir pe cea care-i aratase cm sa se comporte cu pianul si vioara ca sa faca muzica,o invatase sa brodeze si sa picteze,far-a uita de ceea ce era pentru ea insasi esenta vietii:cuvintele. O invata arta de-a pune tot sufletu-n cuvinte,sa vorbeasca din dragoste de vorba si de oameni si o ajuta sa inteleaga mersul rotitelor universurilor comprimate numite suflet. Am fost cu Carmen pe insula la doua zile dupa ce Matusa a murit,sa-i vestim si pe cei de sus de ceea ce patisem si am ramas mirata sa vad prinosul de iubire si respect ce i se oferea si cum copilasi de-o schioapa fugeau prin nisip in talpile goale spre casutele vopsite-n alb sa-si anunte mamele ca "A venit aristocrata!".Si Dumnezeule,cata dragoste se revarsa asupra-ne! Era ca si cum am fi nimerit in familia pe care,ratacitoare,o uitasem.La un momentdat aparu si inteleptul satului,prieten cu fondatorul si cu Baba Vanda.Avea parul si barba sure,lungi pana aproape de calcaie,imbracat cu o rasa lunga ce matura nisipul,alba,de in.Era descult,pasea agale catre noi si-avea o hartie veche-n mana,iar in ochii-i de miere erau lacrimi ce straluceau asemeni celor mai pretioase geme vazute vreodata. -Stiu copila,sopti stins punandu-mi mana-i de parinte bun pe crestet.Vino cu mine. L-am urmat increzatoare pana la o plaja salbatica,plina de stanci. -Uite ce mi-a lasat Vanda pentru voi.Te-am luat pe tine pentru ca sora ta e prea fragila ca sa afle direct. -De unde stiti ca mi-e sora?il intrebai mirata -Dupa faptul ca semanati.Aveti acelasi par rosu si buclat,iar ochi de-un albastru ca al vostru nimeni nu mai are.Dar sa revenim copila draga. Lasai capul in jos rusinata si am asteptat,cuminte,sa aflu ceea ce avea sa urmeze.Batranul incepu sa citeasca lin,intocmai ca ea inscriptiile de pe arcada templului,povestile si istoria,fapt ce-,mi smulse cateva lacrimi reci,ce-mi arsera obrajii biciuiti de briza jucausa. Nu-mi mai aduc aminte textul scrisorii,fiindca eram mult prea coplesita de tot ce era in jur pe de-o parte,iar apoi pentru ca moartea singurei fiinte din orasul meu acvatic care ma iubise vreodata cu adevarat ma debusolase complet.Imi amintesc doar ca-mi lasa casuta ei si,pentru ca ma stia ca fiind ,ma pusese in fruntea orasului.Era pentru prima data cand oraselul nostru avea un sef! Surorii mele ii lasa bijuteriile,toate,cu exceptia ceasului de veston primit ca dar de despartire.Mi-l lasa tot mie,spunandu-mi ca avea sa ma ajute cu mult. Nu-mi venea sa cred,si as fi dat orice sa o pot avea din nou aproape,fara toate complicatismele-astea inutile. Recunosc,rusinata de izbucnirea necontrolata de atunci,ca m-am aruncat in bratele batranului,epuizata de durere,plangand.Sincer,m-a surprins reactia lui,mai mult decat orice altceva. M-a luat in brate si a inceput sa planga,aidoma unui copil. -Stiu ce simti fetito,chiar stiu!ofta adanc -De unde sa stiti?N-aveti de unde!! -Ba da.Mi-era sora. Am inceput sa plangem amandoi,privind printre lacrimi marea ce ne acoperea suspinele cu murmurul sau jalnic. Inmormantarea n-am putut-o vedea,zaceam in tunel,plangand ca am ramas singura pe lume.Era pentru prima oara cand am realizat ca sunt un bob de nisip pe plaja,ca nu conteaza pentru nimeni cum sunt eu sau....daca mai sunt.Sentimentul m-a sfasiat ca pe o carpa veche. Deplangerea mi-a fost tulburata de un vaiet prelung ce razbatea din capatul tunelului.Acel vaiet a fost cel mai sfasietor lucru pe care l-am auzit vreodata.Am pornit,desi cu sufletul greu deja,cu pasii lenti,agale,spre capatul tunelului,cu o presimtire amara. Odata ajunsa acolo,in negur-aia tenebroasa,pe un pat de mal ranced,un copil ranit,ce ma privea cu ochii mari si goi,rece,care parea ca m-asteapta. Nu era dintre ai nostri,caci ii stiam pe toti de la scoala unde-i invatam sa simta,sa traiasca,sa vorbeasca...practic SA FIE,mai presus de orice altceva.Nici insular nu era,ei erau cu totii bruni,cu parul negru,micuti,cu ochi migdalati ce pareau de catifea. El era alb,cu ochii ca marea si par blond,buclat,cu pielea alba,fina ca o coala de hartie pe care sangele-nchegat,asemeni unor pete de cerneala aruncate de-a valma o intina. -De cand te-asteptam!imi sopti tremurat -Nu esti de-aici,nu? -Nu,m-am pierdut in reteaua asta acum o saptamana.Te rog,ia-ma cu tine. -Nu ma ruga,te iau oricum.L-am ridicat in brate-era usor ca un fulg de nea. Am fost vizibil uimita sa aflu ca tunelul e,in fapt,o retea.Deci aveam multe de aflat.Curiozitatea imi fusese trezita. Am mers si l-am dus la mine-n cameruta pe care mi-o pastra intotdeauna Zanda pentru vremuri de restriste.L-am oblojit,i-am tratat ranile cu o fiertura de unt,miere si musetel invatata tot de la ea.I-am spus povesti asa cum imi spunea ea mie candva.Eu m-am dus la semineu si am inceput sa caut prin maldarul de carti. Citeam,absorbita de trecutul ce stiam ca avea sa mi se reveleze,in taina,doar mie,cand am simtit o rasuflare calda in spate,ca un fior.Micutul meu prieten,pe care il botezasem Ian,venise dupa mine.Tremura,asa ca l-am luat in brate.Aveam si eu nevoie de alinare,aidoma lui. -Numele meu e Phill.Vino cu mine,vreau sa vezi ceva. Am mers cu el pe o poteca lunga si destul de lata,tapetata cu frunze de artar si plop.Nu erau decat doua bancute firave acolo.Cerul era plin de stele,iar el imi arata cu manuta-i alba spre luna. -Uite,uite! Intr-adevar,rasarea acum soarele,un rasarit de soare cald si moale,leganat de-o boare calma de vant.Vantu-mi aduse cu sine un petic de hartie pe care scria,caligrafiat surprinzator de frumos:"Si ce-i acum,e ca ce-a fost,dar seamana cu ce va fi,Iar tu numai trecutul tre' sa-l stii!" Ciudara sarada a fost destul ca sa ma dea peste cap.Deci mai fusese ceva,inainte de ape.Bine-bine,dar....CE??? -De ce se fac razboaiele?Ca-s urate,doar nu le-o fi placand!imi zise privindu-ma cu ochii-i mari. -Ca sa se echilibreze balanta intre bogati si saraci.Dar sa stii dragule ca-s niste nascociri rele. Asta era! Razboiul era cheia saradei si,poate,a intregii mele misiuni.Il priveam cum statea acolo,pe banca,aidoma unui idol de clestar al unui timp apus. -Ma poti duce la tine acasa?il intrebai cu jumatate de gura,simtind ca acolo voi gasi relicvele ce-mi lipseau din puzzle-ul acela incalcit. -Dac-as putea sa-mi reamintesc drumul numai...Mi-e dor de colibioara mea,ma crezi? -Da.Tocmai de-asta vreau sa te ajut.Vreau sa-i cunosc si pe-ai tai,ma lasi? -Eu nu-s din lumea asta,nici din cea de va sa vina.Daca ei se vor lasa vazuti,da. Imi confirmase mica banuiala,asa ca m-am indreptat spre casa,tinandu-l de mana,triumfatoare.I-am facut o bautura asemanatoare ca gust cu ciocolata calda,l-am pus sa doarma,leganat de muzica imperceptibila senzual a lumii.M-am reintors in biblioteca Babei Vanda si am luat o carte veche de istorie-eram convinsa ca acolo voi gasi raspunsurile la toate intrebarile mele. Si,intr-adevar,acolo se povestea de un razboi cu lumea de gheata,razboi in care acea lume isi pierduse comoara,iar noi pierdusem sipetul cu textele scrise de zei,texte ce vorbeau despre nasterea poporului nostru din galceava mai multor zei pe cand timpul si viciile nu ne mistuiau,si despre indatoririle pe care liderul nu trebuia nici macar sa se gandeasca sa le incalce vreodata. Asa ca a doua zi pe la amiaza,l-am luat cu mine pe micut in tunel,si,la apus,am ajuns intr-un satuc mititel si plin de farmec,ce fremata a viata si a multumire.Femeile alergau de colo pana colo,iar batranul preot ne intampina.Pe pragul unei casute cam darapanate,o femeie plangea. Avea parul de aur in valuri ce-i cadeau pe umeri ca o cascada,iar ochii-i inlacrimati iti rupeau sufletul de mila. -Nu mai plange,am venit cu el,e bine,nu-ti fa griji,incercai eu s-o linistesc,stangace. -Da?Cum sa vina cu tine,tu esti o straina doar!ofta ea, -Ian,vino! Nu stii cum l-am gasit,sfartecat de rani...L-am doftorocit si l-am iubit.I-am spus povesti,iar el m-a ajutat sa trec peste. -S-a dus,nu-i asa? -Da,a murit.Si mi-a lasat de aflat trecutul,dupa ce am fost pusa lider tot de ea. -Of,biata de tine...Uite,du-te in coliba preotului,cred ca pe tine te asteapta. Am intat in coliba,unde-am gasit un batran fragil,ce sta,asteptand ceva dintr-un timp incert,murmurand parca o vraja,un cantec,o taina. -In sfarsit ai venit! Uite ce am sa-ti dau.Sa ai grija cum umbli cu ea,e fragila si destul de pretentioasa. -Da,am inteles.Poti sa-mi povestesti despre acel razboi? -L-ai scapat pe puiul nostru ranit,poti face orice.Noi iti suntem vesnic recunoscatori.Razboiul a inceput cand vasul nostru incarcat cu prada unor lupte lungi in care pierdusem mai mult decat rascumparase acel aur.Vasul nostru se scufundase in apele lor,dar ei nu recunosteau nimic.Adnazii erau o natie dezvoltata,insa cu un orgoliu imens,care venea din cunostintele lor net superioare.Era o mandrie intelectuala; de altfel ei ne-au invins prin viclesug. -Si cum de-au ajuns tocmai sub ape? -Un asteroid urias a cazut din cer,ca pedeapsa a trufiei lor nemasurate.Asa s-au separat adnazii de insulari. -Si ce rol am eu?Caci Baba Zanda mi-a zis ca,pentru ca sunt si curioasa,sa pot duce rolul de lider,ceea ce ma-nspaimanta,pentru ca mi-a lasat cu misiune o taina a trecutului.Mi-e teama si nu stiu ce sa fac,de ce as putea gasi.Mi-a zis ca ceea ce voi gasi constituie tot ceea ce eu,ca lider, va trebui sa urmez. -Linisteste-te copila,iti va fi simplu.Inainte de razboi,eram prieteni.Tu ne-ntelegi limba? -Da,micutul Ian mi-a aratat ca e destul de usor,daca tu chiar vrei.Ce ai sa-mi dai de ma-ntrebi? -Iti las,atat din partea mea si cat din a noastra,a tuturor,copia asta ilustrata a istoriei noastre.E veche,te-asteapta de multa vreme.Stiam ca ai sa vii atunci cand Vanda a murit,imi spusese cu mult timp inainte.Practic,ea te tinuse ca ucenica tot timpul,fara ca tu sa stii,sau macar sa banuiesti. -Acum imi e clar totul,am zis oftand adanc.Doamne,cat as vrea sa se-ntoarca,dar... -Toti am vrea copila,toti am vrea,rosti batranul in vreme ce aprindea focul.Daca vrei,te poti retrage,iti ajunge pentru azi. Asa era.Am plecat cu capul in pamant,greu de ganduri ce se-amestecau nebuneste,ca stropii de ploaie intr-o furtuna,strangand relicva mult-dorita la piept,plina de-o nadejde pe care-abia acum o vad cat era de absurda.Nici acum nu inteleg ce m-asteptam sa gasesc. In acea noapte am dormit mai bine ca oricand,numai de dimineata visand un rug mare ce ardea sub Santal si tamaie relicve sacre-ale lumii,un firisor de fum subtire si sprinten ce zbura la cer,ducand zeilor vestea unor noi lumi ce s-au nascut pe mormantul celor vechi,in goana veacului ce va sa treaca. M-am trezit plangand,speriata.Ian veni langa mine sa-mi explice gravura ce n-o citisem aseara la luna. Era facuta pe-o pagina-ntreaga si cred ca durase aproape un an,fiind desenata cu-o rabdare si-o finete uluitoare.Desenul arata un grifon care inghitea un ocean intreg de lava ce luase forma unor cristale ascutite,dormind pe un petic de pamant odinioara fertil,dar pe care somnul bestiei il vaduvise de roadele-i faimoase.In jurul bestiei cu aripi de vultur si cap de egreta,acoperita de o armura de crocodil,slujeau niste furnici cu chip de oameni,legate la ochi si cu calus in guri.Deasupra,soarele nu mai aparuse,fiind o noapte neagra,cu un cer vaduvit de luna sau stele. Sub desen scria cu litere gotice " Sic transit gloria mundi." Atunci am inteles cu-adevarat despre ce era vorba: trebuia ca eu sa aduc dragostea de cunoastere inapoi in Imdemmi Grota,pentru a ucide bestia ce nu ne lasa sa iesim la suprafata fara a deveni prada de legenda a altor natiuni.Trebuia,cu alte cuvinte,sa redevenim ce-am fost odinioara.Batranul preot imi spusese ca nu fusesem mereu ignorantii de-acum.Cand eram la suprafata,aveam minti sclipitoare,arme si masinarii de poveste,leacuri ce altii numeau scorneli.Eram,candva,o forta de temut nu prin numar,ci prin mintile noastre.De ce sa mint.ca aveam si conducatori ce impuneau respect,ale caror modele ne doream cu totii,din suflete,sa le putem atinge.N-aveam orgolii,asa ca,atat cu ceilalti,cat si cu noi,ne purtam ca si cum ar fi fost o alta parte a fiintei. Ultimul nostru conducator murise in razboiul cu lumea gheturilor,iar de-atunci incepuse declinul.Zanda a fost pusa lider,ca sa-i tina-n frau,iar atunci cand s-au scufundat,totul a-nceput sa fie asa cum se-asteptau ea si toata planeta:decadenta si blestemul din cenusa carora trebuia sa renastem aparusera. Asa ca mi-am luat ramas-bun de la prietenii nostri de gheata,cu sufletu-mpacat.Stiam acum ca trebuia sa stau stramb si sa judec drept,sa renunt la mine pentru ei,sa le readuc viitorul pe uscatul de unde plecase cu ani in urma,exilat,surghiunit de decadenta.Nu mi-era foarte clar si cum anume o voi face,asa ca am luat-o la pas prin munti,in drum spre casa,visand la un pian cu coada de paun si-o cometa cu inspiratie care sa ma loveasca din senin. Dar,pana atunci am decis ca voi fi eu,pentru ca falsitatea e simtita mereu,iar pe termen lung nu a dus niciodata la crearea a ceva pozitiv,fiindca,asa cum imi zicea bunicul meu adesea,"o parte din nimic e tot nimic".

Rama de tus

Demult,in vremea imemoriala cand pamantul inca se mai nastea din mare la apus,pe malul unei insule firave,era o fortareata.Fusese construita inainte ca primul arbore sa-si urce crengile spre cer si sa ameninte stelele,de catre oamenii ce traiau acolo izolati,ca intr-un stup.Lumea nu mai stia nimic de ei,iar ei la randul lor erau indiferenti fata de ea. Insa aceasta fortareata nu semana cu nimic din ceea ce se imaginase sau vazuse vreodata:zidul ce o delimita de era,in fapt,un geam facut din fumul viselor clabucite de iarna si un soi de sticla groasa,indestructibila.Omul care concepuse acest oras ce sfida deopotriva timp,omenire si pamant,era el insusi sosit dintr-o lume veche,neinteleasa nici azi. Era un alchimist venit din tenebrele Evului Mediu ca sa razbune veacul si valorile pe care lumea le discreditase.Nu se putea spune nici despre el ca era genul de om in care lumea actuala ar fi avut incredere prea mare:aparea si disparea te miri unde,mereu slab,cu un chip ce avea mereu o paloare demonica,de ceara,dar cu ochi mici si negri ce-ti aflau intreaga viata atunci cand te privea fix,ca un alienat din alta lume.Se zisesera multe despre el,facea parte din acei oameni mistificati de vii,dar cu tot ce isca in jur,nimeni nu ar fi putut incerca macar sa nege ceea ce se stia deja de peste 100 de ani:oricat de indiferent ai fi,din momentul in care dai ochii cu el,nu mai ramai nici pe departe acelasi. De mai bine de 50 de ani se inchisese in coliba-i pescareasca.Unii spuneau ca ar fi murit intr-o noapte de mai,cand diavolul sosise sa-si ceara partea din pact,iar el negase;altii taceau smeriti,dar un lucru era cert:toata lumea prezenta,trecuta si viitoare se temea ca de-o Apocalipsa de revenirea lui. Realitatea insa era ca lucra cu sarg la ceva ce avea sa schimbe tot ce se zisese sau crezuse vreodata despre el:capodopera al carei final va culmina cu moartea sufletului sau.Nu facuse pacturi cu diavolii,iar casa lui nu era nici pe departe un templu.Era un loc simplu,impanzit cu pensule,culori,paletare si panze....terminate sau nu. Caci da dragilor,alchimistul cel temut de toata fortareata si a carui legenda strapunsese si zidul cel de nedistrus,nu era decat un biet pictor,unul din acei artisti senili,ce par a se stinge ca o lumanare,in vazul tuturor. Lucra de zor la un tablou cu broderie in creioane,in care amestecase,aidoma unui orb,lutul cu tusul cel negru,ca sa-i faca o rama de neuitat.Isi radea in barba cand se gandea la cum isi faurise,dupa nopti intregi de reverii si depresii spasmotice,o lume mica,gingasa,ce avea forma unei lalele cu petale sculptate fiecare in alt mod,pe care o sechestrase in cufarasul cu inscriptii ascuns in pod,departe de orice natang curios. Tabloul sau incepuse deja sa prinda viata:ii gasise povestea privind alene pe fereastra cum o ploaie de vara,calda si rece de-o potriva,nastea un ochi de apa in mijlocul eclavei de tarana,in care se rasfrangea fara zabava toata disperarea ei,intreaga moarte-a unei zane. Era multumit de ce gasise:in sfarsit,chinul sau se terminase!Avea zile intregi in care zacea fara sa manance sau sa bea ceva,doar gandind.Isi cautase sufletul,identitatea,povestile,amintirile,muzele,intreaga-i busola se definea prin verbul "a gandi"."Nimic mai natural",isi zicea el in sinea lui. Adora fosnetul dulceag al stiloului pe hartie in miez de noapte,de-aia isi nota fiecare poveste pe care o gasea.Se gandea uneori: "Oare de ce m-au izolat in mocirla asta?Ce cred toti nebunii astia ca le fac?"Vedea ca il evita si tocmai de-asta,obidit si razbunator,astepta momentul sa se intoarca. Desenul ii capatase contur odata cu rugul impozant de maces inflorit,plin de spini cu venin nascut din ura,ce ardea frenetic,lasand la lumina toata greata lumii vechi.Pe rug,o zana isi flutura aripile de plumb,sperand ca va scapa.Fruntea-i inundata de transpiratiile unui final trist era impodobita,batjocoritor,de o cununa de lauri si margarete.Zana nu mai putu rezista si inchise ochii.Atunci,ii alerga prin fata ochilor un cadavru ce-i arata viata pe care ea nu o stiuse niciodata,poleita cu tot tragismul ei.Dantela florilor sale de lamai fusese roasa,incet dar sigur,de dragostea-i obsesiva fata de fabulos. Muri fara a scoate un murmur de protest,intocmai ca pasarea Phoenix,care moare mereu stiind ca o sa-nvieze.Cripta ii era incrustata-n gheata noua,iar in momentul in care cenusa-i fu dusa de vant in cripta,o explozie de lumina invada lumea,schimband-o din temelii. Pe locul unde fusese rugul,dintr-o petala de maces ce supravietuise nu se stie cum,se nascu un cedru falnic,ce strapungea cerul in cautarea adevaratei realitati. Se vedea in oglinda pe masura ce isi punea viata in acel tablou,cum se dezintegreaza cu fiecare linie trasata.Si,totusi,nu se putea abtine.Il termina si se aseza pe prag,privind la marea ce i se parea facuta din margele de sticla.Si atunci,inainte sa moara,vazu ca zidul fusese strapuns,ca el avea de trait 120 de ani,din care 20 se dusesera,si un strengar peticit si fara casa haladuind pe strada.Acest cadru il misca,dandu-si duhul cu un oftat prelung ce se mai aude si azi uneori,in linistea dulce a serilor de iarna. Eu l-am cunoscut fara sa stie sau sa vrea,ascunsa dibaci intr-un ungher obscur din camera luminata de o faclie chioara. Sa-l descriu?Nu pot...mi-ar fi prea greu,singurul lucru pe care-l pot spune e ca a existat.Sigur.Pentru ca,altfel,nu as fi nici eu. Dar pe de alta parte...cine zice ca sunt??