Sarada rasaritului de iarna.Halucinatii

O pulbere cernuta din zare
Apare tanjind la o floare
Care s-o duca mai departe,
Nu s-o inchida intr-o carte

Drumul este plin de fum,
Iar de n-ai crede ce spun
Fugi in satul de colibri
Care doarme-acum pe ceata
Unde doar la flaut canta orbii

Soarele scalda brazdele jilave,
Din lacrimi de rou-adapate
Iar grilajul norilor privea
Dispretuitor omenirea cea meschina.
" Uite baba cum se-nchina", rase mierla apriga

Dar asinii predica
Pe camp despre nemurire.
Nimeni nu-i impiedica.
Pe balcon sta o scrisoare
Scrisa ieri cu mii de stele,
Pentru cele doua iele

Vantul iar cutremura tot vazduhul.
Insa-n culcusu-i de scrum,
Un batran abia respira
Dar din strnele viorii toata viata o rasfira.
Gara doarme-n liniste
Nu se mai teme de vant
Si-a ramas doar un cuvant...

Pe malul fluviului albastru
O copilit-alearga un pasaroi maiastru
Rade in soare, nisipul lumii ii fuge printre degete.
Dar tot zambeste, cu privirea-i dulce, apriga si sura,
Iar din cer incepe sa ploua torential cu cianura.
Perdeaua de frunze uscate dispare,
Firav unduindu-se in zare.

Povestea unei umbre

-Ce faci? Sunt eu, singura care ti-am fost mereu alaturi. Absolut mereu. Si, in acelasi timp, cea de care nu vei scapa niciodata. Nu conteaza ca ai vrea sau nu, eu nu voi pleca nicaieri. Niciodata. Suiera, apasand pe fiecare silaba, o entitate. Era o liniste de mormant, dezintegrata de ploaia ce se izbea violent de caldaram. Langa oglinda, o fereastra monumentala ce dadea spre niste arbori vechi, disperati, si o cruce. Intunericul facea totul infiorator. Irina facu un pas inapoi. Se albise la fata si tremura toata. -Ci-ci-ne esti? reusi sa ingaime intr-un final. -Sunt eu, cea fara de care tu n-ai exista. Si nu, nu sunt mama. Stiu ca la asta te gandesti, dar nu, e mult mai simplu. -Te rog, spune-mi, nu ma speria asa, ca o sa mor aici! Zi-mi! -Sunt umbra ta, draguto! Aprinde lumina si respira adanc. Linisteste-te scumpete, nu-ti va face nimeni rau. N-o sa-i las eu. Acum plangi, ca stiu ca asta vrei sa faci. Te-am speriat, nu? Cam tare chiar... -Ooh, nu credeam in veci! -Este? -Ce om normal ar fi crezut? intreba Irina mirata. Isi revenise din acel soc oribil si era curioasa ce-i va zice prietena ei. Ca doar trebuia sa fie ceva important daca o speriase in halul ala, nu? Adica, daca o lua logic, asa venea. Dar, sa vedem. -Tocmai scumpo. Asta ar fi gandit orice om normal. Dar...cine ti-a bagat in cap ca esti normala?? Of, societatea asta a voastra....Uite ca am vesti noi. NU esti normala. -Ce? De ce? Sigur n-ai gresit adresa?? -Prea sigur. Am un destin si-o poveste pentru tine, dar...cu o conditie! -Care? Fac orice, zi doar! -Hai ca te-am facut prea curioasa. Pune de-o cafea si-ti zic tot! -Asta e conditia, sa pun de cafea? -Momentan da. Irina se duse cuminte si facu ce-i zise umbra. Nu era tocmai genul de fata care sa-si citeasca de trei ori pe zi horoscopul si care crede orbeste in lumi nevazute. De fapt,era un fel de Toma Necredinciosul : ea credea numai in ceea ce putea atinge, in ceea ce putea identifica senzorial. Micuta si subtire, cu ochi mici, negri si sfredelitori, gura cu buze subtiri care, atnci cand zambea, parea rictusul unei ironii caustice, cu piele alba de aristocrata si par scurt, saten, era o fiinta cu care, in timpul discutiilor, nu aveai nici macar o sansa de izbanda. Vorbareata nevoie-mare cu apropiatii (despre care majoritatea cunoscutilor credeau ca nu exista), tacea din principiu, convinsa fiind ca nu e inteleasa corect, asa ca s-a abtinut eroic. Dar, paradoxal, era un suflet mare, care se speria usor si masca tot ce insemna traire interioara inainte sa clipesti. Merse apoi si se intinse pe balcon. Afara inca ploua, iar vantul acela rece si odios o biciuia ca un tiran, patrunzandu-i intreaga fiinta. -Ce faci acolo Irina? Poti sa-mi spui si mie?? ii zise umbra usor enervata. -Stau, iar tu ai niste povesti de spus si explicatii de dat, asa ca poti incepe, te ascult. -Nu asa. Intai intri in casa. Daca vrei sa afli si restul...altfel o sa raman doar o sperietura zdravana. -Biine, vin...pisaloago! Si ma mai si santajezi...nu e cam mult pentru o umbra? -Eh, uite ca nu sunt o simpla umbra. Sunt umbra TA, a spaimei orasului astuia, deci nu diferim prea mult. -Mda...pai din moment ce nu-mi lasi alternativa... Se misca leent si se intinse pe sofa. Ziceai ca e o pisica sictirita. -Esti multumita acum? Off, agasanta chestie mai esti! -Mmda, in fine...Deci?? Timpul trecea mai mult decat greu, iar ploaia batea in ferestre in cadenta clopotului ce se balabanea in zare ca un copil cu valizele bunicului. Era, poate, cel mai batran lucru din orasul ala...Se credea ca are cel putin doua sute de ani. Fisura pe care o arata cu mandrie tuturor il facea sa semene cu fata unui pirat batran, care dupa o noapte de betie crunta cazuse cu fata pe lama iataganului, ce parea mai vechi ca el. Un gramofon vechi tot invartea o placa de vinil, fara ca insa sa se auda ceva. Irina deschise ochii si auzi iara acel suierat care o facuse sa-si sara din minti cu cateva ore in urma. -Deci...incepi sa-mi povestesti?? -Da,incep cu finalul sau cu inceputul? intreba umbra. -Cu inceputul, ca sa si inteleg ceva. -Bine atunci. Sunt mai batrana decat iti poti imagina tu. Am venit la nastere sa te calauzesc, pui de pasare maiastra! -Dar...cum? Si spre ce ma rog? intreba Irina circumspecta. -Foarte simplu. Contrar a tot ceea ce stii, umbrele nu apar in momentul in care un om se naste. Noi suntem fiinte de sine statatoare, nu murim atunci cand omul de care am fost legate dispare. Atunci suntem chemate in fata Tribunalului sa dam socoteala pentru influentele noastre asupra acelui om. Tot Tribunalului ne adresam si cand vrem sa aparem in fata omului, cum ti-am aparut eu tie. -Da? De fapt da, orice categorie de creaturi are nevoie de o oranduiala. Esti constienta ca daca afla cineva, o sa ma duc intai la psihiatru, iar apoi de rapa! -Mda, dar pentru mine va fi mult mai grav, deoarece nu ti se da voie sa iei legatura cu zaua ta decat in cazuri extreme, cand aparitia ta se impune detasat ca solutie ultima. Daca nu reusiti, pedeapsa pentru umbra e extrem de grava, in unele cazuri chiar moartea. -Moartea cui? Si cum e Tribunalul asta?? Ia-ma usor, sa inteleg si eu ceva! -Presupun ca ai auzit de Inchizitie, nu? E cam aceeasi chestie, numai ca e format din 22 de umbre; ajutoarele Demiurgului. -Adica vrei sa-mi spui ca va arde pe rug?? Hai ca pe-asta chiar ca n-o mai cred! -Nu ne arde nimeni pe rug. In schimb, ne ucid legatura, prinzandu-ne la temelia caselor. -Deci nu-i poveste de-adormit bebei?? Ca o stiu de cand eram mica, de la bunica. -Chiar deloc. Batranii stiu uneori prea multe. Poate ca de-asta par asa ciudati. Au trait prea mult si prea multe. -Da, asa-i. Nu m-am gandit vreodata ca istoriile cu care ma speria bunica ar avea vreo baza reala. Dar acum, spune-mi, ce te-a facut sa imi apari? -Destinul tau. Ma lupt cu Tribunalul de 7 ani incheiati sa ma lase sa-ti apar. Urmeaza-ma si vei afla ceea ce am de zis. Nu-ti pot spune asa, mi-a fost interzis. Iar interdictiile de genul asta trebuie respectate. -Si ce legatura am eu cu toate astea? Vreau sa dorm fiinta, e doua noaptea!!!! -Bine atunci, iti voi arata in vis. E mai simplu pentru amandoua. -Deci tu imi spui ca puteai scuti vremea si sa nu ma sperii...si n-ai vrut?? De ce? -Unde mai era distractia??? Naivo! Somn usor... Ploaia incetase, iar acum luna arunca raze de otrava argintie, ce invadau acum incaperea. Irina adormise, iar in lumina lunii parea un mort. Umbra se opri langa patul vegheat de o pisica ai carei ochi scanteiara atunci cand ii simti apropierea. -Of, copile, cat de rau imi pare ca tre' sa fac asta, dar....N-am alta cale! Asa ca ii intra in vis. O duse pe un camp ce tinea cat vezi cu ochii, strajuita de un bonsai ce parea urias. Un drum colbit si batatorit taia campia ca o cicatrice. -Ce-i asta? - Lumea. Lumea din tine. Iti place ceea ce vezi? -Nu. Ar trebui? Ce vrea sa insemne asta?? -Ca esti la fel de stearpa ca pamantul asta, ca sufletul tau e mort. Sau, ma rog, aproape. -Zau? Dar....e pur si simplu tragic!! -Fereste, vine trenul! Intr-adevar, din crapaturile adanci ale pamantului rasarise un tren vechi, dezafectat. -Urca, pustiulica! tuna un glas de tren. -Mergi linistita si nu pune intrebari-timpul e scurt. Ne vedem la trezire! zise umbra. Irina urca, fara sa spuna ceva, desi i se parea ciudat ca un tren sa mearga prin aer. Dar stia ca doarme, ca visa, si ca se poate trezi oricand simte ca e de-ajuns, dar parea ca nu mai era ea cea care detinea controlul total, fapt care o speria intrucaatva, dar o si intriga deopotriva. Trenul avea un singur vagon, pe ai carui pereti tapetati cu o hartie lucioasa, visinie, se odihneau tot felul de desene. Ii amintea, intrucatva, de acele piramide despre care citise atatea povesti in copilarie. Se simtea ca si cum o alta fiinta o inlocuise-brusc se simtea mai dispusa sa riste, mai indiferenta fata de ceea ce va urma, ba chiar mai optimista. Si parca o prindea mai bine. Se aseza langa fereastra, pe o canapea roasa de vreme si privi tot drumul, fiind martora propriului destin. Fereastra era mare, murdara, dar totul se vedea clar. Afara era un soare bland, ce privea cu o raabdare netarmuita ceea ce urma. Caldura-i blanda se revarsa asemeni unor valuri, imbracand totul intr-o haina noua. Privea cum, pe nesimtite, acolo unde acum mai putin de 5 minute era o mare de pamant uscat, arid si plin de cicatrici, acum era doar o unduire stralucitoare de apa. Pe apele intinse plutea un vas batran, de pescari, la bordul caruia se-afla un singur om: un batran ce parea de-o varsta cu lumea. Avea o vioara pictata in culori vii de-o mana de apasi vioi, la care canta, facand sa rasune pana si trenul de-o muzica ce nu ar fi putut sa inchipuiasca vreodata nicio fiinta umana, oricat de evoluata ar fi sau s-ar crede. Era...era o muzica ce inlantuia pe strune profunzimi pe care omul nu a avut curajul nici macar sa-si imagineze ca ar putea exista vreodata, ca sunt profunzimi ale lor, nevenite nici din subteranul temut, nici de la cerul dorit de toti. Batranul urca si el in tren, facand strafundurile apelor sa bolboroseasca la fel cum o fac maruntaiele unui vulcan. Nu mica ii fu mirarea Irinei atunci cand putu sa-l priveasca atent pe menestrelul apelor. In alcatuirea sa intrau lucruri ce nu se potriveau deloc unele cu celelalte, dar care creau un tot armonios, insa la fel de ireal ca muzica acestuia. Desi era mai batran decat istoria omului, paru-i alb atarna pe umeri si umbla schiopatand si agale,ajutat de un baston, fata acestuia nu parea s-arate mai mult de 40 de ani. Purta ceva ce semana cu rasa calugareasca, din borangic nisipiu, cu un veston de blana neagra si sandale, dar ceea ce-i atrase fetei atentia cel mai mult era bastonul. Acesta nu era nici pe departe unul obisnuit. Facut dintr-o singura creanga de stejar, rindeluita cam prost, era noduros, iar pe el se impleteau, intr-un mod ciudat, un fir de iedera si unul de zorea inflorita. Canta dumnezeieste si se aseza langa tanara absorbita de muzica ce invaluia sfera aceea bizara. Intr-un final, se decise sa rupa acea mutenie taciturna-pana la urma, ce putea pierde? -De ce canti asa, batrane? -Ghiceste copile. Ia vezi, poti? rase batranelul -Nu pot. Asta e muzica din mintea mea atunci cand trec pe langa fagii despuiati in zori de zi. E obsesia mea. -Tocmai. Eu sunt Nimeni. Nu am exponent real...inca. -Ba da, ai. -Daca aveam, nu traiam atat amar de vreme. -Crede-ma ca ai. Esti....esti...esti pacatul meu violet!! -Am inteles...cred. -E ca un sentiment enigmatic, ocult, constiinta faptului ca suntem peste orice lege, orice limitare. E atractie, dorinta intunecata...E ca un fel de putere pe care-am accesat-o, ca un drog, o dependenta. E un sentiment animalic. Obsesie. Asta e pentru mine muzica ta: obsesie in stare pura. Si imi doresc vioara aia asa mult.... -Stii si tu ca eu si vioara suntem inseparabili. Dar as putea incerca sa ti-o dau. Insa... -Insa cine sunt eu? O picatura de apa sarata ce scanteie-n soare. Nu se merita. -Vorbeste de parca ai muri diseara. Nu te grabi, trenul nu se va opri curand-coboram amandoi ACOLO-deci vorbeste cum trebuie, fata de carturari! -E vorba despre faptul ca desi copilaria mea s-a terminat, eu sunt, dupa multi ani, inca un copil. Un copil intunecat si rau, dar cu toate astea inca incoerent. Si tu, cu muzica ta, ai patruns in lumea mea interioara. Ai venit ca un vrajitor diabolic si ai facut ca lumea asta a mea sa alunece spre dementa incet, dar sigur. Spre dementa si teroare. E pasiune, vina, furie, salbaticie. E ca si cum as sari peste orice echilibru numai ca sa ajung la tine, sa te ating, sa iti simt esenta infernala care face strunele viorii sa cante asa. De-asta nu o merit, pentru ca mi-e teama, dar o vreau si-o iubesc. Nu stiu cum ar fi sa am vioara in mainile mele de profana, dar stiu ca n-o merit. Muzica asta imi bantuie visele, fiinta-e ca un joc straniu, fara final. -Spui numai prostii. O meriti, dar tac, nu pot zice absolut nimic. Afli cand se va ajunge. Nu peste mult timp, trenul se opri. Ajunsesera acolo unde avea sa se decida totul. Era un camp cu iarba scaldata de roua, inconjurat ca de-un zid de o padure de arama. In centrul pajistii era inaltat un rug maret, ce parea s-astepte pe cineva. De o parte si de alta a rugului sedeau doua tinere cu parul lung pan' la calcaie, gatite cu rochii-nflorate, asteptau cuminti. Irina cobori prima. Era curioasa nevoie-mare sa afle ce se va mai intampla, pentru ca atmosfera era vizibil tensionata, ca inaintea unui eveniment crucial. In urma sa, venea batranul, a carui prezenta facu padurea sa tremure. Reincepu muzica ce o facea pe Irina sa se dedubleze, focul se aprinse, iar fetele incepura sa danseze in jurul acestuia. Era un dans ciudat, fantasmagoric, la fel ca muzica. Au prins-o si pe ea in acel dans din alta sfera, iar, la un momentdat, focul paru ca e un vulcan ce erupe, iar cerul se rupse in fasii, ca o hartie. Din foc se nascu atunci o papusa din lemn, ca cea a ventrilocilor ce umbla hoinari. Era cioplita atent, vopsita si lacuita. Fata ii era rumena, avea ochi mari si-un zambet larg. Pe corp avea pictata o rochita mov, ca un degradeu, totul lacuit. Cele doua fete sarutara pe rand acea papusa sosita de nicaieri, si i-o aruncara tinerei in brate. Intre timp, batranul incepu sa tremure, sa paleasca, iar in ochii altadata veseli si vioi, acum erau doar fulgere si scanteieri ale urii animalice ascunse atata vreme. Vioara incepu o alta melodie, suava si lina, care produse schimbari ciudate : batranul muri, iar fetele incepura sa se zbata intr-un tremur spasmodic, implorand disperate amanarea finalului, arborii incepura sa fie absorbiti in subteran de o forta necunoscuta, cerul isi cusu ruptura, cenusa ce mai amintea focul se ridica intr-un vartej, iar Irina se trezi iarasi in campia crapata de secera de la inceput. -Trezeste-te, ii spuse umbra, cu vocea sa calda. Fata se trezi si vazu langa ea in pat vioara si papusa din vis. -Asta e destinul tau. Cel pe care l-ai zairt in vis era Pastratorul. Vioara e destinul tau, cele doua erau demonul si alter-egoul tau, iar papusa e calauza. Acum, trebuie sa dispar. Voi ramane mereu cu tine, dar nu mai pot sa ma arat ca pana acum. Sper sa intelegi. -Da, inteleg perfect. Insa am multe intrebari. -Stiu. Le am si raspunsurile, dar e datoria ta sa afli. Tot ce-ti pot spune e ca sunt mult mai simple decat ar parea. Acum te las, dar voi fi cu tine mereu. Si astfel, dupa o noapte plina de-ntrebari, Irina ramase iar singura, in casa in care acum i se parea uriasa pentru un singur om. Era dimineatat, soarele batea in geam, asa ca merse la cafeneaua din colt, sa schimbe doua vorbe cu o faptura omeneasca la un ceai de iasomie. Azi era o noua zi, iar in sufletul ei se schimbasera multe. Irina cea veche murise la rasarit de soare.

Ultima secunda din viata unui cartus

Intr-o dupa amiaza cretina de mai,intregul sat dormea.Dormea dus,nu stiu cum sa va povestesc.Ziceai ca e un cimitir supradimensionat,in care mormintele au luat forma caselor ca sa nu mai aiba copiii cosmaruri cu morti.Si ce e mai frumos e ca satucul asta e fix zona de la care te astepti la ceva cu totul opus:un satuc pe malul marii,mangaiat de soare si de apa,strajuit de bungalouri si palmieri,alaturi de casutele pescarilor.Nu-i asa ca te-ai astepta la cu totul altceva de la un loc asa ca asta? La dracu',eu abia acum observ ca pipa si lupa nu sunt langa mine.Pe unde mama dracului le-am mai lasat acum?? Eu nu sunt detectiv,desi cand ma vezi cu pipa si cu lupa dupa mine,poti paria c-am fost tovaras cu Sherlock,da' nu.N-am treaba cu astea,eu am tripu' meu,de ce le-as strica pe-ale altora?Nu fumez tigari din ratiuni estetice:mise pare ca arata dezolant.Ador gratia rotocoalelor de fum ce ies la plimbare din pipa mea veche.Si lupa....ehee,cu aia e o alta poveste. Umblu cu lupa dupa mine pentru ca am dat de ceva magistral.Dar st,daca torni,ajungi intai in canale si-apoi in anale !Am gasit o chestie foarte tare azi-noapte,dar cu niste implicatii...de-alea matusalemice! O piatra am gasit,ca stiu ca ati da juma' de viata ca sa va zic.Da,m-am impiedicat de ditamai bolovanul,chestie nu foarte interesanta.Toata lumea stie ca ma impiedic mereu de oricine si orice-mi iese in cale,nu e ceva nou.Ce e nou in toata chestia e faptul ca bolovanul meu provenea de la o mina.Da,da,tocmai! Am gasit intrarea usor,ca luna lumina de parc-ar fi fost ziua.M-am uitat in jur de 100 de ori sa nu fiu ginit(e unul din piticii care-mi populeaza creierul,recunosc).Nu era nimeni,asa ca am luat-o din loc incetisor,dar cu pasi mari.Tre' sa fii atent prin partile-astea,ca pescarii au somnul fragil,asta ca sa nu-ti spun ca nu prea dorm,unii dintre ei. Ce marlan sunt!Numele meu e Roger,daca nu stiti cum sa-mi ziceti.Si-acum,sa revenim. Iti ziceam ca am ajuns,cu chiu cu vai,fofilat printre liane,la mina.O chestie foarte intunecata,care la primul pas facut in interior mi-a dat impresia c-ar vrea sa ma inghita."Drace,imi zic,sa vezi ca-mi raman oasele in pasmanteria asta de patanie!N-ar fi cel mai destept lucru pe care as putea sa il fac."Dar am avut noroc,imensitatea aia de piatra a vrut doar sa se joace,iar ca dovada s-a "gandit" ca mi-ar placea sa ma zguduie un pic.Mi-a prins bine,dar nu mi-a placut. Am vazut scris pe acolo cu carbune pe ceea ce candva au fost peretii.Erau niste chestii care imi aminteau de inceputul picturii,dar daca ei vor sa le numeasca litere,n-au decat.E treaba lor,eu nu ma bag,asta sa fie clar! Am gasit in mina aia sau ce Dumnezeu o fi fost,cateva diamante negre,vreo 4-5,si niste chestii ce semanau a obiecte de cult.Nu ma-ntrebati care cult,ca am impresia ca e cu desavarsire necunoscut pentru cei care n-au trait acolo pe vremea aia.Si nici nu se va afla.Pietrele le-am luat cu mine,prada leului,doar nu era sa ma apuce altruismele si sa le las pe-acolo,mai ales ca valoreaza o avere.Iti dai seama ca nu-mi permiteam riscul,nu? De obiectele-alea ciudate nici nu m-am incumetat sa ma apropii.Ultima data cand am facut-o,m-am trezit in Papua Noua Guinee,legat,intr-o chestie ce aducea a ceaun,pus la foc.M-a trezit o baba cu 2 palme,ca sa aflu ca eu alergam pe insula strigand cat puteam.De fapt,atinsesem niste vase antice,care erau protejate de o substanta halucinogena ce patrundea in corp prin piele.Mda,foarte ingeniosi anticii astia,ceva de speriat! Ideea e ca n-am de gand sa mai las pe nimeni sa afle.Pana la urma,de ce-as face asta??Ca sa-mi dau dracu' linistea "in folosul umanitatii"?Aiurea!Ce-a facut umanitatea asta pentru mine ca sa imi sacrific pentru ea linistea pe care-o caut de-o viata?Nimic.Tocmai asta voi face si eu:nimic. Ce ma privesti asa?N-am chef de turme de arheologi frustrati care sa misune pe-aici,nici de jurnalisti care sa spuna lumii ce mananca Descoperitoru'lu' Peste la pranz si ca bantui noaptea insula ca un batran alienat.Nu vreau si gata!De ce te uiti fix la mine pustiule? Sa nu-mi spui ca tu crezi ca asta e povestea mea,ca mor aici cat ma vezi de in fire! As fi vrut eu sa fie,dar n-am avut eu asa noroc.Povestea asta mi-a zis-o un batran acum 5 ani,tot pe-aici.Ma plimbam intr-o noapte,dupa cum imi era obiceiul,cand am dat de o barcuta mica de pescar,legata la mal.Asta n-ar fi fost nimic,dar dinspre barcuta se auzea un geamat surd.Asa ca m-am dus sa vad ce vietate se vaita-n halu' ala.Si,tre' sa recunosc,chiar daca am vazut destule,tot m-am cutremurat la vederea peisajului. Ce sa-ti zic,era mai mult decat miscator:un batran zacea,legat de barca.Avea parul si barba pana aproape de calcaie.Mainile le tinea in poala,impreunate rugator.La lumina scanteietoare a lunii am zarit la mainile sale o lucire metalica,insa atat de ascunsa,incat abia o vedeai,camuflata de ceea ce parea sa fie...o liana.M-am dus spre el,ghidat de auzirea tot mai clara a respiratiei sale sacadate. Cand am ajuns langa el,am vazut in ochii lui cum implora crutare.Privirea sa era aceeasi cu a unei caprioare pe moarte,sticloasa si calda,cerand indurare si clementa cu niste ochi sfredelitori si curiosi,dar care pareau un izvor de blandete si dragoste.N-am putut sa ma uit in ochii lui,caci atentia imi fu distrasa,in repetate randuri,de mainile sale.Catusele ruginisera,ca marturie a timpului petrecut inclestate in mainile batranului,dar si-asa ruginite cum erau,tot se mai intrezarea cate o pata de metal alb,neoxidat.Si,ca si cum asta n-ar fi fost de-ajuns,catusele-i erau acoperite de liane care,daca mai cresteau,ar fi parut niste mangrove ce vampirizau o ruina.O singura mana o tinea stransa,ca si cum ar fi vrut sa ascunda ceva.De cine?In pustiul ala,nici el nu stia prea bine.Pentru ca,trebuie sa-ti spun ca insula asta e aidoma Lunii:are o parte cunoscuta,locuita,si o parte stiuta,unde nu se avanta nimeni. Eu pe partea aia stiuta umnblu,si asa se face ca l-am gasit zacand acolo.Pura intamplare.Dupa vreo doua ore de munca,am reusit sa-l dezleg fara sa-l ranesc,pentru ca era nu doar incatusat,ci si legat fedeles.Funia era intr-o stare incredibila,daca parul si barba lui nu ar fi crescut haotic,impletindu-se cu franghia intr-o incalceala greu de descris.Intr-un final,cand am reusit sa il dezleg,constat ca ne imprietenisem bine de tot.Sau,ma rog,el cu mine.Mie imi era extrem de mila.Atat. Asa ca mi-am continuat opera de caritate si l-am luat la mine.Putea fi cel mai mare talhar al omenirii,cea mai mare jigodie,nu imi pasa,pentru mine ramanea un nenorocit cu care viata jucase murdar.Oricum,n-aveam ce pierde.Viata?Ha!Oricum nu da nimeni pe ea doi bani ,deci ce?L-am luat,l-am pus la murat in cada,l-am tuns,iar apoi,cand semana intr-un final a om,i-am tratat ranile ce i le lasasera ca amintire catusele cu un unguent a carui reteta era mai veche pana si ca el. Metalul patrunsese dincolo de piele si incepuse a-i roade carnea,aidoma unui vierme nesatul,ce vrea sa devoreze intreaga lume,ca pe un mar copt si dulce. In doua zile l-am vindecat,ramanand in urma doar doua cicatrici circulare.Da,l-am tinut destul de mult la mine,cam toata iarna.Stiu,voi n-ati fi zabovit nici macar doua minute asupra unui batran bastard al destinului.Dar mai stiu si ca eu nu-s ca voi,deci...Mda,am stat cu el la povesti cateva luni,vreme in care eram mai mereu luati.Ca nu e la fel cand povestesti treaz.Asa ca,mai mereu eram cu sticluta de tarie in buzunar. Da' chiar,voi n-ati observat ce tip de treaba devenisem in vremea aia?Nu?Ma gandeam eu...momailor! Dar hai sa va spun,ca am pe urma timp sa va judec...berechet!Asa ca bucurati-va cat mai aveti motiv! Omu' avea o sticluta de metal la el,goala ce-i drept,de felul careia nu aveau decat militarii in razboi si marinarii.Deci,erau multe ce-si asteptau rabdatoare randul la iesit din temnita trecutului. Mi-a povesti cu un calm siderant cum isi ucisese vreo doi superiori,din ratiuni pur ideologice.Oi fi eu senil,dar nu ma vad omorand pentru ca nu-mi aproba aia ideile.Nici macar in cele mai proaste zile. -Tinere,un om fara idei e un om mort.Da' nu idei bagate in cap de altii cu palnia,ca atunci esti bou,larva,ce dracu' vrei tu,dar om nu te mai poti numi.Tre' sa ai ideile TALE,care sa-ti serveasca de radacini cand esti hoinar,si de suport motivational atunci cand simti ca cedezi.Dar fii atent,ca daca ai ideile tale,asta nu inseamna neaparat ca tocmai ce-ai dat nastere unei ideologii.NU,ideologia e instanta suprema a ideii,momentul ala de geniu cand oamenii sunt dispusi sa moara pentru materializarea ideilor tale. AIA e o ideologie,dar dobitocii astia nu mai fac distinctia nici intre stanga si dreapta,da-i dracu' de lepre! Mi-e scarba de fandositii astia,carora daca le tragi una zdravana in mecla,le-ai distrus juma; de viata!D-aia am dezertat eu din armata:nu mai suportam sa stau langa niste cretini in prima linie,care cica "mureau pentru tara",ca si cum asta era ceva de onoare,iar viermii ce ne erau superiori isi aranjau neamul de lepre pe viata.Eu eram gata sa mor pentru acele idei de la care plecase,in fapt,toata piesa aia prost regizata pe nume "razboi".Pana cand m-am trezit intr-o dimineata ca pot sa veghez la realizarea acelei ideologii in carne si oase.Asa ca am actionat in consecinta:am dezertat.Toata legenda cu militarul plin de demnitate,care isi poarta in ranita bastonul de maresal,am fumat-o zece ani ca pe-o tigara proasta.Cand a fost sa ma la gradul de sublocotent,m-am cam tirat.N-aveam chef sa devin inc-un vierme burtos si lache.Am plecat si-am fost prins tocmai la 4 ani,in Argentina,paradisul fugarilor de-atunci.Ma tradase o tarfa se pare. "Din dragoste" o facuse.Sa nu ai incredere in bani si-n femei:sunt doar niste tarfe migratoare. Si "viata" asta pe care se zice ca tre' s-o iubesti,tot o tarfa e,ca doar e de gen feminin. La beci am ruginit mental 20 de saptamani.N-am avut eu chef de stat mai mult.Am fugit cu catusele la maini,chiar in timpul unei verificari.Un tovaras a tras cu un revolver micut,pe care mi l-a lasat apoic in gheata,ca amintire,incarcat cu un singur cartus,un singur fier. Am ajuns pe insula dupa ce naufragiat cu vasul cu care plecasem spre rusi.Am plutit in deriva o saptamana,vreme in care am supravietuit doar cu frunzele de coca purtate la gat,si cu taria de la inchisoare.Aici,un pescar care era de varsta ta m-a ajutat pana a murit. Si stii care e ironia? Ca la trei zile dupa ce a mierlit omu' meu,ai aparut tu.Am deja 70 de ani,cat mai am de trait,te ajut pe tine.Daca ma lasi.O sa iti las tie cartea cu Ideologia,revolverul cu acel fier,sticla si diamantele,tu da-mi doar speranta ca eu si visele mele vom trai prin tine. Vorbea cu atata nonsalanta,incat eu am ramas pierdut,consternat in fata acelui munte de tenacitate si geniu razvratit.Nu mai eram nici eu acelasi,brusc devenisem mai mizantrop decat fusesem de-o viata.Era un sentiment ciudat,al neputintei si-al amorului nebun ce ma invaluia la gandul ca pot si voi schimba lumea asta. Numai ochii ce fulgerau si pumnii inclestati il tradau ca i-ar fi omorat pe toti ca pe generalii aia doi.Si,intr-o dimineata rosie de martie,am gasit un ravas pe masa. "Pustiule,eu mi-am cam facut norma.Ti-am lasat tot,dar dorinta mea e sa-ti pazesti zdravan visele.Ca pe cel mai de pret lucru din lume.Caat despre oameni,da-i dracu',o sa ramana vesnic niste momai slugarnice si leproase. Lasa-i sa se casapeasca pana mor toti.Oricum sunt niste nimicuri toti. Semnat,Jerome" L-am gasit ascuns dupa cedrul din curte,cu un bisturiu in mana.Isi taiase arterele la gat perfect,de parca le-ar fi desenat pe-o hartie.A fost singurul moment in care am plans. I-am promis ca atunci cand nu voi mai avea de ce sa lupt,cand o sa simt ca totul se va fi sfarsit,voi folosi acel ultim plumb. Drace,e mai vechi ca mine!Bisturiul insangerat il pastrez o vesnicie jumate,nu mai mult. Hai,pleaca,ti-am zis tot!Ce te uiti ca un idiot?Avea dreptate:viermi,lepre si rozatoare,altceva n-ati fost si nu veti fi niciodata.Punct.Si da,maine ma sinucid.Mi-a venit si mie vremea,ce dracu'?Pa!

Timpul

Timpul e ca o sageata,
Nu stim unde se indreapta,
Si nici unde va ajunge
Stim doar ca trimite inimi
La scaldat in foc si sange

Nu mai plange,toate trec,
Chiar si ranile ce dor
Facute de niste fiinte imperfecte,
Cu ajutorul timpului vei simti cum mor

Timpule,urias vioi,
Ce te joci mereu cu noi
Ca un copil cu papusile sale moi?

Nu te vedem,dar simtim grea in ceafa
Palma ta,copil nerabdator ce nu ne-asteapta,
Si care vrea mereu inima desteapta
S-o duca unde vrea sa s-o preschimbe-n marfa

Timpule,vraci batran,
Daca durerea mea ti-o spun
Imi vei gasi oare leac?
Sau vei trece pe langa ea insensibil,
Ca un soldat gata de atac
Ce si-a pus scutul invincibil?

Pustiu

Nu iesi astazi pe strada
Fiindca ochii n-o sa-ti vada
Decat case si alei
Pustiite de oameni

N-ai sa mai vezi jocuri de prichindei
Nici soapte-ncantatoare de Orfei.
Cu totii se simt mult prea grei
Sa-ncerce sa scoata la iveala
Bucuria vietii din ei

Se simt macinati de indoiala
Cand vad ca viata nu le e loiala
Si ii schimba fara urme de regret,
Fara sa socoate ce e drept

Ia-o la goana de locurile pustii
Caci de-s vii sau moarte nici nu vei sti
Ca n-ai de unde sa iei idei sau marturii

Alearga spre padurea goala
Sa te fereasca de ciment si smoala
Ce repede trupul firav ti-l doboara,
Lasand sufletul sa moara
In regrete si idei azvarlite-ntr-o doara,
Ce o sa te doara mai mult ca prima oara.

Dementa

E o zi gri de martie
Dar parca e octombrie,
Caci ritmul vietii are aceeasi candenta,
Ce da dependenta,ducand la melancolie si dementa

Nu neg nimic din tot ce-a fost,
Asa cum nu aprob ferm certitudinea a ce va fi
O dementa generalizata,
Ce in tabloul vietii apare adanc impregnata

Dementa e o stare de fapt,
Un haos general,imposibil de controlat,
Efectul ideilor ce-au incercat sa spere,
Sa viseze,sa ceara sau sa ofere clementa
Uitand parca toate lucrurile efemere

Nisipul alearga nestavilit,
Cautand parca amintirile
La fel de indarjit pe cat
Un pirat isi cauta comorile,

Iar timpul,fara sa il vada,
Zglobiului nisip ii vindeca ranile
Lasandu-l fara chef de sfada
Ruinandu-i dementa ca pe-o fecioara
Care cade sub vraja a infinita oara

Dementa unei zile cu soare,a unui tablou firav,
Oglinda reala a unui suflet trandav
Asezat in fata unui suflet bolnav,
Incheiate fortat intr-un corp grav

Vals rusesc

Fasii de noroi si lacrimi de brocart.
Afara ploua,desi ceru-i prea putin innorat,
Iar flasneta repeta o bucata de demult

Camera-i goala,plina de papusi,
Berze si egrete asculta pe la usi
Iar ariciul tese o alta lume

Le-a pus pe papusi sa danseze,
Acel vals perfect,de artisti desenat,
De micuta ascunsa dupa draperie imaginat

Matrioska zburda vioaie,
Afara,pe caldaram,umbra uitarii pierduta printre zoaie,
Rozele-nfloresc din zapada
Iar din cer amintiri incep sa cada

O copila pe colina danseaza
Calare pe tarantula cea mai viteaza
Uimind mai bine de-o lume
Cu simtu-i ce pare c-apune

E invaluita ca de un sal
De muzica mundana pe care-o simte,
Care-o supune fara cuvinte
Dictata de ritmul ancestral
Ce-i inunda vintrele,val dupa val

Pianul din camera-mparte medalii,
Miticelor papusi ce traiesc fara detalii,
Dansandu-si cu teama ultimul vals
Iar de la iubire la ura-i mai putin de-un pas

De dupa draperie a iesit o baba
Ce vocea trecuta o cheama,
Tinand in man-o tava iar pe cap un sfesnic,
Trezind din adormirea-i timpul cel vesnic

Valhala e mare,uriasa,de gheata...
Regina unor vremi mustind de viata
Se transforma,se contorsioneaza,transfigureaza,
Pana cand miticul originar explodeaza!

I-a explodat si ei pe tava intr-o doara,
Nascand,spre stupoarea generala,
O bucata de hartie smucita-n chip de scrisoare
Scrisa cu limba de soare

E si-a mea,si-a ta,si-a noastra.
O oaza sisifica si vioaie in glastra
Cu slove de ibis si papura alba,
Pe care dulce o leagana
In cant strident de lebada
Pe harpa lui Orfeu,
Ce pazeste enigma oricat pare de greu,
Ca,pana la urma,drumul din munte nu-i drept mereu

A crescut copila de dupa draperie,
A imbatranit si pianul
Insa nimic nu-i mai sperie
Pe temerarii ce-au murit rescriind dunele
Ce-acopera,dantelate,dunele

E ultimul acord din valsul rusesc,
Un incendiu din cutia de chibrite stins cu vodca,
Papusi imbatranite oarecum tardiv
Daca te uiti in urma si vezi cat gresesc
Atunci cand sub ultimul pamant manastiresc
Tainici bobocii de roua infloresc
Si cortina cade...
Lasand marturie mii de soapte
Care sa-ti tulbure sufletu-n noapte,
Calator ingenuu pe mai departe.

Alb

Odinioara,intr-un port,traia un batran.Portul era mare,plin de nave ce respirau soare si libertate.Erau insirate pe doc cafenele,birturi,saloane pompoase in care doamnele isi etalau toaletele si cunostintele.Si erau acolo,in acel amalgam de limbi,nationalitati,de oameni,o turcoaica micuta,atat la corp cat si de ani,o spanioloaica mai mare,cam la 20 de ani,care acoperea tot zgomotul din jur vorbind,alaturi de cateva suedeze si indience timide,care ascultau gandindu-se la cu totul altceva.
Stateau pe jos,pe podeaua acoperita cu scanduri de brad a cafenelei cu pereti tapetati cu carti vechi.Aveu in mijlocul cercului o carte mare,medievala,de povesti orientale.Indianca cea micuta citea cu voce tare niste povesti de-acasa,cand ele se apropiara doi tineri.
-Stii sanscrita?intreba unul din ei,mai indraznet,cu privirea atintita pr gravura ce impodobea pagina.
-Da,am invatat-o acasa,spuse ea cu un oftat lung.
-Wow...Esti indianca?replica celalalt,care pana atunci tacuse,ingandurat vizibil.Trebuie sa ai o poveste...fantastica,cel putin!
-Daca vrei tu,o poti numi si-asa,dar e mai degraba o tragedie....Ele o stiu,ca doar e si-a lor,nu?
-Ba da...Chiar vrei sa ne stii povestea?il intreba rece suedeza.Sa stii ca eu nu am incredere in oameni.
Atunci,tocmai cand sa ii raspunda,se auzira trei geamate surde de clopote.Era 12 ziua,iar soarele incepuse sa arda marea,care se arunca parca-n uscat,cautand scapare.
-Ce zici,Michel,ramanem cu fetele?De-acum incolo incep sa apara-n cafenea marinarii si...niciodata nu se stie!
-Jan,eu nu ma pot pronunta.Depinde mai mult de ce vor ele decat de ce vreau eu.
-Esti intelept azi,batrane!glumi Jan.Voi ce spuneti fetelor,ramanem si noi sa povestim?
-Desigur!Asa cum ai zis si tu,niciodata nu se stie,grai Miriam.
Adevarul era ca ii placeau,toate.Jan era scund,subtirel,cu ochi verzi si cu un sarm care te facea sa nu-i mai vezi defectele,pe cand Michel,inalt,legat,cu pletele-i negre si ondulate,pielea-i alba si intelepciunea sa oarecum batraneasca,avea ceva din aristocratul vremurilor apuse.
Sue era o frumusete rece:blonda cu ochi verzi,slaba,inalta,vesnic cu un zambet ironic in coltul gurii si o zeflemea gratuita pentru oricine.Destinul o facuse sa nu mai aiba altceva pentru oameni in afara de dispret si ura.
Rhea,turcoaica pierduta parca in grup,era cea mai mica.Era ,cum o alintau celelalte,dar care,spre deosebire de alti copii de varsta ei,isi uitase demult copilaria.Privea mereu in zare dupa pescarusi si tare si-ar mai fi dorit sa se intoarca si timpul cum vin barcutele pescarilor la mal,fapt ce ii atrase atentia lui Michel,care,in ciuda aparentelor,era mult mai mic.Rupse tacerea Miriam,de al carei misticism erau vrajiti in egala masura,amandoi.
-Hai sa va povestesc,asa cum am promis.Fetelor,ia duceti-va si vedeti ce mai face batranul saman african din piata?I-ati face o mare bucurie si lui-plus ca nu vreau sa va redeschid ranile.
-Bine,ne ducem...e rau si de el saracu',fara nimeni in impestritarea asta de oameni...zise Rhea.Sa mergem,Sue!
-Era odata,intr-un satuc din vecinatatea Delhi-ului,o casuta facuta din lut ars,cu acoperis de stuf,casuta modesta,dar,cu toate astea.de fala comparativ cu restul satului.Doar a lui rabi era mai aratoasa.Acolo,in acea casuta,locuia un om modest,alaturi de cele 5 fetite ale sale.Era invatat,caci calatorise mult.Le invata pe fetele sale sa cante,sa danseze,sa vorbeasca sanscrita si chineza.Nu le lipsea nimic,aveau chiar si o vaca.
-Cum adica ?Ce,asa valoroase sunt vacile pe-acolo?se amuza Jan.
-Nu,dar sunt sacre.Ne ajuta si e zeita fertilitatii.La sarbatori o impodobim si o ducem la ceremonii inchinate zeitei fertilitatii,care la noi are cap de vaca.
-La un momentdat am crezut ca zeii vostri sunt animale!spuse Michel usurat.Gata,am inteles acum!
-Asa....Fetitele cresteau ca din apa,dar aveau o mare mahnire pe suflet:nu isi vazusera niciodata mama.Nu le abandonase,doar ca murise atunci cand a nascut-o pe cea mica,acum 25 de ani.Si lipsa ei se simtea in comportamentul lor:ar fi stat cu matusica la spus povesti si la cusut zile in sir,numai ca matusica lor draga avea si ea familie si treburile nu-i prea dadeau ragaz.
-Nu-mi spune ca tu erai una din acele fetite!ii zise Jan.
-Ba da.Eu sunt cea mai mica.Dar stai sa vezi ce-a urmat,e mai trist de-atat.
Sora cea mare,Rahela,pleaca in Delhi sa gaseasca de munca la doua luni dupa ce tata,intors de la orez,paralizeaza.N-avea nici 16 ani,dar nu puteam astepta la mila taranilor,care oricum n-aveau nici ei prea multe posibilitati.La nici macar o luna,ne povesteste printr-o scrisoare ca a gasit de lucru in casa unui crestin cu suflet mare,care ar vrea sa vina la noi sa ne cunoasca.Tata a fost de acord,desi ii era frica sa vada acel om in ce saracie traim.
-Dar de ce ii era rusine?Ca pana la urma nu a ales el sa fie asa....nu?
-Da,dar tata nu a putut niciodata sa-si accepte conditia,mai ales pe cea de vaduv.Nu i-a placut niciodata cand oamenii ii aratau mila;el voia respect.
-Strasnic om,tatal tau!spuse Michel uimit.Nu multi mai sunt avizi de respect si demnitate azi...
-Asa-i...Intr-o zi de mai,vine la noi Rahela cu familia crestinului.Erau doi copii frumosi care s-au indragostit de iepurasii pe care ii ingrijeam,o femeie uscativa,cu ochi blajini,care asculta fascinata povestile tatei despre calatoriile lui cele lungi.La un momentdat,James,caci asa il chema pe crestin,il intreba pe tata:
-Ti-ai lasa fetele,om bun,sa plece in America la munca?Eu am acolo un prieten bogat,care are nevoie de cateva fete sa ii ingrijeasca de casa,ca nevasta-i e bolnava si nu mai poate...ce zici,vrei?
-Domnule,nu stiu ce ar trebui sa iti raspund.Sincer,mie mi-e teama.Am vazut cu ochii mei ce-nseamna calatoriile si furtunile pe mare,asa ca mi-e teama sa raspund.Si drumul e lung...
-Te-nteleg,ai vazut cu ochii tai ce-nseamna.Iti iubesti fetele si e normal sa te temi.Eu te asigur ca vasul pe care se vor imbarca fiicele tale este condus de marinari destoinici,asa ca nu vor pati nimic.
Noi ascultam cu sufletul la gura,sa vedem ce hotarare va lua bunul nostru tata in legatura cu viitorul fiicelor sale iubite.
-Si?V-a lasat?zise Jan fara sa isi dezlipeasca ochii de pe paginile scrise intr-un cod parca de neinteles.
-Tata a consimtit sa ne lase in America,asa ca a doua zi dimineata am fost la rabi sa ne binecuvanteze si am plecat.Ne facusem atatea sperante,fara ca macar sa banuim ce ne asteapta...Oh,daca am fi stiut ca voi crestinii mintiti atat de bine...Voi numai rau stiti sa faceti?!?!
-Eeh,nu!Nu toti...
La un momentdat,atentia le fu distrasa de niste zgomote care se auzeau dinspre straduta intortocheata a farului. Inchisera cartea grabiti,lasand-o in grija batranului tacut de pe banca.
-Ai grija de ea,te rugam!
Pe ulita farului,lumea in par.Tot portul se adunase,cu mic cu mare,sa vada ce s-a intamplat.Nu mica le fu mirarea cand le vazura pe Sue si Rhea legate fedeles in mijloc.Miriam se inspaimanta si incepu sa planga.
-Sue,Rhea,stati linistite,va fi bine!Oh,de ce a trebuit sa va trimit in alta parte??!!?Daca patiti ceva,n-am sa mi-o iert!
-Linisteste-te copila,zise o rusoaica batrana.Uite,incepe lupta!
Si,intr-adevar,se apropiau de locul in care fetele erau legate,un matelot tanar,cu codita,si un pirat slinos si greoi,cam ramolit,cu o barba lunga,incalcita.Cand ii vazu,Miriam incepu sa planga mai tare.Michel,zarind-o,o lua de mana si ii spuse:
-Nu-ti fa griji pentru fete,roaga-te sa castige matelotul.
-Sa....sa castige?Ce sa castige?O Doamne!
-Hai sa iti explic.Fetele au fost prinse de pirati,care nu au tocmai ganduri curate cu ele.Le-au cerut rascumparare si cum n-au avut ce le da,a ramas sa vada daca se lupta cineva pentru ele.Daca nu,piratii le luau fara oprelisti,insa....
-Insa a intervenit matelotul.
-Exact.Daca ar fi intervenit hangiul,nu conta si fetele erau luate de pirati,pentru ca trebuia ca cel care lupta pentru ele sa fie om al marii.Acum,daca matelotul invinge,fetele se-ntorc cu noi.E legea marii,politia n-are ce sa faca...
-Dar tu de unde stii?
-Mi-a povestit tata.Nu a pierdut niciodata vreo lupta de acest fel.
-Era viteaz tatal tau!zisera Jan si Miriam intr-un glas.
-Da....era...ofta Michel.
La poalele farului,batranul saman plangea,mormaind de zor ceva ce semana a rugaciune.
-Om bun,ce s-a intamplat?il intreba Miriam printre suspine.
-E vina mea copila.a mea!Daca nu stateam cu niste marinari greci de vorba despre imblanzirea serpilor...Ele se uitau pe niste bucoavne vechi si le-au luat turcaletii!Nu vreau sa vad,nu vreau sa vad!!
-Ce sa vezi om bun?Nu-i vina dumitale,asta e...sa speram ca nu o sa le ia piratii...
-Daca pierde matelotul,Allah mi-e martor ca m-arunc in mare!
-Michel,vino te rog!
-Ce-i?Ai patit ceva?
Batranul sta chircit la poalele farului,langa taraba sa,plangand,cu mainile la gura,asteptand finalul luptei,care oricum nu mai avea mult.Comatantii erau sleiti de puteri,cand,sleit cum era,matelotul ii crapa teasta piratului cu flinta.
-Jan!striga Sue
Jan fugi si ,intr-o clipita,fetele fura dezlegate,iar matelotul si cei doi prieteni au vazut un moment ce le umplu ochii de lacrimi,cat de barbati erau.Miriam le lua in brate,plangand toate,ca niste surori ce trecusera prin multe.
Batranul saman scoase dintr-o desaga o cutie pe care a deschis-o,lasand la iveala o bogatie de sclipiri,de aur si de pietre.
-Ce sunt astea?il intreba Sue circumspecta
-Darurile sortii pentru voi.Ca,dupa ce ati patimit atatea fiecare,trebuia sa va vina si rasplata.Tinere,ia vino!ii striga matelotului.
Acesta veni cu graba,curios de ce-o sa fie.
-Ia ocheanul asta si tu,copila,mergi cu el!S-aveti soarta buna,le ura el lui Jerry si Rhea.Tu,copila de gheata,ia siragul asta de perle negre si albastre,du-te la tanarul acela care zambeste si da-i pumnalul asta,sa va apere de rau.
Sue merse zambind,ii intinse cutitul lui Michel si zise in gluma:
-Nu te superi ca s-a impartit asa,nu?
-De ce,ar fi trebuit?ii raspunse acesta sarcastic,zambind larg.
-Ei,Doamne,nu!Dar va trebui sa imi dovedesti ca samanul a avut dreptate.
-Fie!
-Tu,fata destoinica,sa vii la mine dupa ce ti-oi termina povestea,si-o sa poti spune lumii ca ti-ai gasit rasplata dupa atatea amaruri.
De unde stia ca am o poveste de zis?In fine,m-am intors la cei doi si le-am povestit dupa cum urmeaza.
-Crestinul ne imbarca pe un vas plin de negri,cu marinari albi,rai si cainosi la suflet.Daca vorbeai de rau pe vreun alb,te bateau cu funia uda pana lesinai.Barbatii s-au rasculat,insa degeaba...dupa a fost mai rau.Jumatate dintre femei,printre care si sora mea Rahela,au murit in acele chinuri groaznice.
La scurt timp dupa,vasul fu izbit de o furtuna si se scufunda-il atinsesera blestemele unei negrese batrane si aprige pe nume Chloe.Am aflat de la ea ca mergeam la robie in Brazilia,ca sclavi.Dar n-a fost sa fie.Vasul se izbi de un munte subacvatic si se sparse in aschii si scandurele.Numai noi trei am supravietuit,pentru ca Rhea furase nuci de cocos,Sue banane,iar eu cam un sfert din ciocolata si o sticla de apa.Trebuia sa traim.
Am ajuns la mal mai mult moarte,cand o doamna cu suflet mare ne-a luat la ea,ca sa ne imbrace si sa ne ajute.Si apoi,deja stiti....
-Bietele de voi,prin cate ati trecut!exclama Michel trist.
-Asa ceva nu vezi nici macar in carti batrane,pe cuvantul meu!rosti Jan emotionat.
-Ca mi-ai adus aminte de batran...Jan,hai cu mine!
-Unde ma duci Miriam?
-La batran.A zis ca dupa ce va zic povestea sa te iau si sa mergem la el.
-Bine,hai.Ne vedem dimineata in cafenea,prieteni?
-Da!
-Eu pregatesc vas de plecare,zise Jerry entuziasmat.
-Foarte bine!Ne vedem atunci!
Si o luara agale spre samanul care mangaia un soim.
-Voi ati suferit cel mai mult,asa ca primeste copila colierul de pietre fermecate si cartea care deschide drumul spre zei,iar tu,baiete,ia soimul asta sa va calauzeasca,si briceagul.
Era pumnal aidoma cu cel al lui Michel,gemene."De parca ar fi stiut ca sunt ca frati",gandi eu.
Dimineta ne gasi in cafenea,unde primarul portului ne oferi din partea sa cartea pe care o citeam,cu urale de viata lunga si-nsorita.
-Am vazut toata lumea,iar apoi ne-am intors aici cu totii,in talazurile vioaie ale marii albe,cu cantecul lor,caci alb era si cerul in zilele-alea doua,dragilor!Alb cum e omatul!
-Adevarat bunico?o intreba pe Rhea o mogaldeata de trei ani,cu ochi de stea.
-Da,adevarat.Bunicul era un marinar taare destoinic...
Stand pe banca,o lacrima ii cazu batranei Rhea din ochi;clopotul batuse iar de 12-aceleasi batai,oameni si locuri de acum 60 de ani.
Pentru ca oricat ai incerca,unele lucruri chiar nu se schimba.

A fost odata....psihedelic de simplu

Un orasel cernit,undeva in lumea asta infim de mare,dar,cu toate astea,infirm de mic.Era jumatatea lui iulie,care te ucidea incet,fara posibilitate de scapare,asa cum sadicii o fac,masochistii adora si oamenii de rand doar banuiesc.
In cartierul evreiesc,o tiganca cu par alb,tanara de ani,urca grabita niste trepte inalte si inguste,oprindu-se la al VII lea etaj al blocului aproape ruinat de timp.
-Ptiu drace,da' iesi de unde te pitisi,manca-te-ar lepra!Zat d-aici uratule!se rasti ea spre catelandrul cafeniu ce se ascunse de-ndata sub pat,asteptand,speriat,ceea ce va sa urmeze.
Geamul desenat se deschise laarg si,odata cu Crivatul cel hain,aripile corbului umplura-ntreg apartamentul de negura si moarte.
-Infinitele si nevrednicele-mi scuze,matroana a sfarsitului,unde mai vrei sa iti conduc alter-egourile demonice,regina?
-Laasa astea,ia-le la bal diseara!Si ai grija de ele,ca de nu....tu trebuia sa fii mort de mult timp parca??...
-La bal?!?La bal sa fie!dar dac-ai spune si umilului tau slujbaj la ce plan al groazei va fi martor...
-Ti-am zis,esti prea slugarnic si nu-mi placi,ma faci sa cred ca ai ceva de ascuns corbule draga!Si planul ti-l zic ele pe drum!Da fetelor?Sa faceti cum v-am spus,si chiar mai mult,unde e loc.Intelesi?
-Da mama!
-Da bunico!
-Da fiica mea!
Acestea fiind zise,fetele suira pe spatele pasarii,cantand :
"Corbule,pasare sura,fugi acu' din batatura,
C-oi porni fulgeratura!
Du-ma vere in pridvor,
La serbari sa fac omor,
Ca de sange-mi este dor
Si tanti Luna e-n nor!"

"Corbule,copil de mingi,
De la spate sa ne-mpingi,
Cand vrajim sa nu ne-atingi
Ca singur o sa te stingi
Of,ca pe nimeni n-ai sa plangi!"
Asa o larma lasau,ca ti-era teama sa te si gandesti la ce va urma;oamenii erau straini de vacarmul lor ce sfida pana si linistea suverana a eternitatii. Numai ici-colo iesisera oameni in balcoane,evrei speriati ca vor fi jefuiti de bruma de avere pe care o au;batrane ce-au crezut ca vine ceasul cel din urma.
Si,nu-i vorba,erau frumoase fetele tigancii;de o frumusete rece glaciara,lipsita de orice farama de umanitate.
Miriam,cea mai tanara din ele,era o blonda uscativa,cu ochii de caprioara facuti din cele mai pure bucati de gheata pe care tatal Infernus binevoise sa i le dea,palida,aproape stravezie,inalta si cu buze carnoase,de un rozaliu timid.
Lola,batrana inversunata asupra lumii de netrebnici in care traise,era cea mai puternica din cele trei gratii;i-ar fi nimicit pe toti. Se tunsese cheala in semn de protest fata de neinduplecarea tartorelui,care o impiedicase nemilos sa ii omoare.Avea pielea de culoarea cafelei,catifelata si stralucitoare,era scunda si robusta,cu ochi ca iarba,stralucind rece,cu unghii lungi,albe,mate si caleidoscopice.
-Hei,birjar batran,te-oi fi pomenind ca ajungem la final!??Ai mare grija,eu nu-s ca astea,pe mine nu ma duci! Ne-ai ratacit,nu?Ramolitule...las' ca-ti fac eu un bine,si o rog pe Azazel sa te schimbe.Pff...rosti indignata Ixor.
-Nuuu,ferit-a Batranu' stapanica!Acus ajungem,numai sa ai putina rabdare.O sa vezi si matale ce inseamna sa fii batrana,ai mila!
-Ho ma,ca te puneam paznic acasa si in locu-ti catelandrul Lolei...ca i-o fi ajuns cat s-a furisat sub pat!
Ixor era cea mai umana dintre toate.Inalta,cu forme pline,par de culoarea lemnului si pamantului,lung pana-n calcaie,fata de copilas inocent si cea mai blanda si rationala dintre toate.
-Aaaa,apai asa,domnita,ma-nvoiesc,cum nu!Nemuritor-nemuritor,da' de obosit tot obosesc.Gata domnitelor!
-Sa ne privesti!zise poruncitor Miriam
Ajunsera la o casa mare,pe malurile unui lac limpede,dar care se tulbura la sosirea lor.Aratau ca cele mai suverane dintre reginele ce-au domnit vreodata.In camera luminata cu candelabre mari de cuart,se auzeau acorduri de vioara si clavecin,de pian,flaut si acordeon.Dansara,facand invidioase doamne si slugi deopotriva.
La un momentdat,Miriam striga cu glas de tunet si pedeapsa:
-Hell,fetito,de cand te-astept!
Geamuri se sparsera si austrul incepu sa le biciuie carnea impopotonata si totusi firava,vulnerabila.
-Hekkate!!!!urla Irox cu glas de foc. Si incepu sa ploua cu sange inchegat,ucigand tot fastul.Mirosul disperarii fu simtit.Luna iesi din nori,demascand o priveliste ce se dorea ocultata cu strasnicie,de toti si de toate.
Cei din casa incepura sa urle si sa alerge,disperati,in stare sa dea orice,numai sa se salveze,impovarati de vina cea grea,imposibil de sters.
Atunci aparu rezemata de balustrada,cu un pahar de ambrozie sangerie in mana,Lola. Erupse,cu toata ura stransa de milenii,rostind o ruga aprinsa ca un rug.
-Lillith,Shiva,zeite ale lumii de dureri,ajutati-ma,nu ma lasati!
Oamenii incepura sa se bata,casa se darama,lacul secase,acoperisul lua foc,pamantul se rupse pentru a nu se mai reface vreodata.
De-abia atunci intelese corbul,slujitor brav,care era planul:razbunarea Lolei ce ii mancase eternitatea,fusese ingaduita,in final. Ramase uimit de ceea ce vedea,dar si mandru. Nu mai ramase nimic,decat o darapanatura in aer si scrum.
Atat a ramas din ruinele cartierului evreiesc.
-Hai fetelor,sa mergem acasa!Va multumim de ajutor,surioarele noastre de foc! Ne va fi dor de voi,dar..
-Lasati,mai venim noi pe-acolo,ca si noua ne este.Si...ne-a facut placere,altfel gaseam pretexte sa ne eschivam.
Si pornira,agale,trei la deal si trei la vale,fluierand a paguba.
-A fost odata....a...a fost...maraia catelandrul sperios in fata unui tablou,desen cu un rinocer ce plange cu lacrimi de crocodil.
In Irlanda,o fetita visa urat,si sari din pat tipand in miez de noapte:
-Maami,mami,fugi,ca vin sa te omoare!Nuuu,e mamica mea,nu va las!Fuugi!!!
-Miranda,scumpo,nu-i nimic,ce s-a intamplat?
-Am visat niste femei cu aripi de noroi si serpi in loc de par ca ne alergau sa ne omoare!
-Ooff,draga mamii...ti-am zis sa nu mai iei LSD seara,ca-ti otraveste visele!
-Pai...
-Pai nimic.E de la pandantivul cu paianjen sangerand,combinandu-l cu doza de seara...
-Dar nu are nimic de-a face cu accesoriile mele!
-Uite ca a creat subconstientul tau insomniac una.E...psihedelic de simplu,dormi la loc.
-Bine.
Ca asa suntem noi,oamenii:iubirea e LSD-ul,iar realitatea subconstientul.Altfel...nu se stie ce-ar fi,sau DACA ar fi. Poate nu ar mai fi povesti care sa inceapa cu "A fost odata...". Sau poate numai asa ar incepe...cine stie?
Tu...stii?Cum ar fi? Cum n-ar fi? Zi-mi si mie,ca sunt curioasa!
Te rog!

Dinamita

E un scrin cu dinamita in camera mortuara,
Tacerea ma doare mai rau ca prima oara
Astept cu nerabdare durerile-mi sa moara,
Luminile din pamant coboara

Ai dinamitat tot cand ai plecat,
Fara nici macar o urma de regret fata de ce s-a intamplat,
De parca n-ai fi fost acolo cand s-a derulat

Lasa,fugi,goneste nebun;
Am dezamagirea cui sa mi-o spun,
Nimic nu mai rasuna in suflet acum
Si iata-ma singura la inceput de drum

O poveste care-a explodat nu-i mare lucru,jur!
Insa ce-i abominabil e ca ai facut stanga-mprejur
Tocmai cand incepea sa imi fie mai greu.
Ar fi trebuit sa invat,tu asa faci mereu,
Imi omori sufletul cu mila unui nazist ce-asasineaza un evreu

Cu dinamita-n sange cresc de cand eram o pustoaica;
Pregatita de distrugeri,mai in serios,mai in joaca,
Un suflet stingher ce bate-ntr-o poarta
Dupa care,ascuns,un vis il asteapta
Si asta doar ca sa vada un gol enorm atunci cand se desteapta...

Viata nu ne da clementa,e clar!
Goluri apasa pe cioburi de clestar,
Cu gandul sa le striveasca viata primita-n dar
Fara sa vada disperarea pe jar,
Taine obscure,cu parfum amar,
Comori ce nu-ti lasa nici respiratia macar

Inchisa intr-o caverna de veacuri
Renunt la a mai scrijeli cu unghia pe marmura alba,
Imi vine sa iau amintirile sa le prind in salba
Si sa alerg alaturi,
Caci numai calaii mai au drepturi

Dar incep sa scriu cu un creion pe granit,
Caci tot ceea ce-ncepe are si-un sfarsit
Asadar testamentul meu adus de corbi lihniti
Sper ca l-ati primit
Voiosi,curiosi,de-ndata ce-a sosit
Armata de soli,ce probabil a ostenit

Va las un munte infinit de ura,
De manevrat cu grija,ca-i dinamita pura,
O fiola din otrava ucigatoare
Chiar si pentru cei ce se afla in apropiere,
Numita,simplu,disperare
Un singur lucru va cer in schimb:uitare.

Nu vreau puhoaie de lacrimi surde
Moartea cruda sa mi-o ude,
Nu vreau sa stiu ca va doare
Faptul ca un suflet golas moare;
Fara fanfare,plimbari mortuare
Conduse de multimi indurerate pe culoare

Asa sper ca va decurge marea evadare
A unui suflet zbanghiu,
Dominat de dinamita chiar si cand era prea tarziu;
Intrarea in abis a omului
Care am fost si nu o sa mai fiu

Lasati-mi trupul prada stolului;
Si....fara lacrimi,oricum e prea tarziu
Deci nimic nu mai are rost
Asa ca,va rog,lasati-ma sa renasc asa cum stiu!

Simfonia fantasmelor

Pe vremea cand curcubee inveleau pamantul cu zambetele zeilor,cand viorile cantau cot la cot cu bufnitele armonia,iar omul inca mai era iubit de divinitati,undeva departe erau....niste casute.
Nu era un sat,nici macar un catun,ci doar 7 case insirate fara noima de-a lungul drumului prafuit,uscat de ploi si sori.Dintre toate,ca un ciudat,numai o casa era facuta din lemn,restul fiind din piatra,aidoma unor cavouri.Si,ceea ce era si mai ciudat,era cea mai mica si mai ascunsa,pe malul raului ce izvora cu iuteala din caverna ce pazea,vajnica,intreaga vale-a cascadei.
Cascada aluneca agale pe drumul sau pavat cu stanci ciobite,parca sa-ntalneasca ceva...sau pe cineva.
In calmul serii,unduirea frunzelor,atatea cate ramasesera,aducea aminte fosnetul timid al hartiei goale,ce parea ca incepe sa lege ceva asemeni unei muzici incerte.
La lumina chioara a lampadarului,totul parea diferit,mai dulce,mai frumos,mai simplu.Asezata pe un scaunel,langa foc,o batrana uscata de timp canta la un pian cu coada melodia ce-i leganase visele,urmarind-o ca o obsesie intreaga viata.Canta ireal,facand sa rasune o intreaga vale,cantand in ritm cu timpul si cu raul privegheat de muschi ce toceau taisul aspru si aprig al stancilor.
Batu de unu,iar luna se ascunse dupa un nor ce parea ca-i orb.Incepuse,ca un facut,sa ploua.Femeia iesi din casa cu parul despletit,lung si alb,cu o simpla panza de borangic pe cap si corp,ce se uda dupa doi pasi.Zambea.
O lua spre padurea ce vuia,copacii ploconindu-se mai abitir ca sclavul in fata biciului stapanirii.Ajunse la grota si cu un simplu gest cortina de iedera ce tremura,sangeranda,frenetic,se descalci.
Grota era spatioasa,in centru fiind un cerc facut din oase in care se cioplisera torte ce ardeau,sinistru.Se puse in cerc,inchise ochii si slobozi un racnet din care se deslusea clar"Nihil sin Satan,quo amabit Deo morire!"Atunci pasarile si viata zburara de pe acele meleaguri,duse de un vant ce ponegrea ultimul curcubeu.
-Ai venit deci!Ma bucur ca n-ai uitat invoiala,suiera cocosul.
-Dar cum as putea uita,cine ar putea sa uite,ce nebun?rosti batrana cu privirea stralucitoare ca sticla unui vitraliu spart.Eu ma gandeam ca poate tu n-ai timp si pentru mine.
-Ei,asta-i!Da' se poate?Pentru cei ca tine gasesc mereu timp.Sui-te sus!rosti aratarea ce se prefacuse acum intr-un murg alb ca laptele.
Batrana urca,fericita,cu sufletul plin de emotie.Era sansa ei,ULTIMA.Trebuia sa iasa ca ea,nu era dubiu.
-Asa.Unde mergem?intreba Separatorul.
-Du-ma intai pe taramul pacii.
-Si al saraciei.Numai marii razboinici au puterea si respectul.Desi fara mine,tampitul ala ar face tocmai pe dos!
Ajunsera in zbor pe taramul Indiei celei pline de contraste.O duse sa vada acolitii sai,ce huzureau in palate,si pe cei ai fratelui sau,ce dormeau 20 intr-o camaruta sapata in pamant,ca un mormant ce-i ingropa de vii.
-Vezi ce frumos e totul?Ai mei au vieti perfecte.Tampitii care vor "sa fie bineplacuti Domnului"-ma rog,sub o alta forma-mor de vii,incet,torturati cu o maestrie demna de un tortionar adevarat!Unde mai mergem?
-Arata-mi Tara de Gheata si de Foc.Vreau sa patrund in maruntaiele ei,sa simt gheata si focul alergandu-mi prin vene.
-Nu-i problema,ajungem indata!
Batu din copita si numaidecat zarira intinderea de maci ingradita cu sarma ghimpata si ruginita,insa cu un ascutis ce se vedea de departe.Pe langa "gradina",un drum prafuit,ars de soare,serpuia timid ca o ulicioara pe lang-un palat.Era tocmai la amiaza,asa ca nu era nimeni afara.Doar un pusti zdrentaros cersea,sub un copac umbros,cantand la flaut.
-Asta e focul.Tot mai vrei sa vezi gheata?
-Acum sunt mai curioasa ca oricand.
-Daca stii ca asta vrei...uite!
Si ajunsera intr-o campie uriasa de gheata,pe care doar un fag urias strapungea sloiurile,iar din loc in loc erau nuferi ce colorau violent acea intindere alba si moarta.
-Simti ceea ce sperai?
-E incomparabil mai diferit,mai mult,mai profund decat ar putea un om spera sau intelege!
-Stiu.Vroiam doar sa te aud pe tine.Mai ai doar trei locuri,gandeste-te bine.Intre timp,cauta,scormoneste-ti sufletulsi afla ce-ti doresti de la mine.Mai sunt doar trei ore si rasare soarele,iar noi n-am incheiat inca pactul!
-Du-ma la oamenii Pumnalului de Os.Nu-ti fa probleme,va fi semnat,fara doar si poate.
-Asa sa fie.La drum!
Nu dura mult pana sa ajunga in padurea engleza.Undeva in inima padurii,o sarbatorire vrajitoreasca oculta se termina cu un dans gol,la lumina focului cei-i dezvaluia batranei invizibile toata nuditatea spectaculoasa a omenirii.
-Acum unde mergem?
-Spre nord.Vreau sa cutreier si Siberia.
-Nu-i nimic,sa mergem!
Deodata ajunsera in Siberia,intr-un lagar.Erau acolo detinuti de tot felul,prizonieri de razboi si detinuti politici.
Carcera era plina,nu aveai unde sa arunci un ac.Oamenii erau cu carnea sfartecata de bici,vlaguiti in parte de batai,in parte de hrana proasta.Nimeni nu mai stia nimic de ei,pentru familii erau morti,acestea jelindu-i in fiecare zi ce era dat sa treaca.
-Ei,ce zici?
-Doamne,e...n-am cuvinte!Eu una nu credeam ca poate exista asa ceva!
-La mine,totul este posibil,mai mult decat poate mintea voastra limitata sa conceapa.Mai ai un loc,unde mergem?
-Ultima mea dorinta e sa vad Marocul.Atat.
-Se face!Iar apoi ne intoarcem in grota,unde ma vei vedea pe mine,cel care-ti va indeplini dorintele.Gata,am si ajuns!
Afara era noapte,una cu multe stele ce priveau orasele ce dormeau in tihna.Doar prin cotloane mai dosnice niste seherezade tinere isi unduiau lasciv trupurile agile,ascunse de voaluri si matasuri,doar divulgate de sunetele lautelor si mireasma parfumului de mosc,ambrapiper si vanilie al curtezanelor.
-Cat de altfel e totul aici!Nu credeam....
-Eh,acum sper ca te-ai convins.Astia draga mea,se cheama oameni fericiti.Nu e uimitor cum rastalmaciti si complicati voi inutil tot felul de concepte simple?Ca fericirea,de exemplu.
-O,ba da!Totul pare atat de simplu pentru ei...
-Pentru ca sunt naturali,ceea ce voi...ati cam uitat.Sau n-ati stiut cu-adevarat ce e aia niciodata.Inchide ochii!
Intr-un moment,batrana se trezi in cercul sau,fata-n fata cu un aristocrat cum erau cei de la inceputul Razboiului de 1000 de ani.
-A venit vremea.Ce-ai vrea sa-ti dau?
-Da-mi gloria Crucii de Trandafiri si-a Luminatilor.
-Sigur vrei destinul lor?Stii doar care-a fost finalul,zise el zambind amarnic.
-A,nu,nici vorba!Vreau doar puterea si gloria lor,dar pentru vecie.
-Te cred,dar nu se poate.Numai eu pot avea asta,gaseste altceva.
-Bine atunci.Vreau sa imi dai puterea sa cant tot ceea ce-am simtit cat a durat calatoria,pe veci.Ce zici?
-Asa mai merge!Nemuritoare o sa fii oricum,dar de ce te temi de moarte?
-Nu ma tem,dar nici nu mi-o doresc.Toti oamenii viseaza la nemurire.
-Asa-i,dar e atat de usor de obtinut.....oameni! Uite,ia asta,taie-te la gat si picura 18 picaturi de sange pe hartia asta.
Si scoase din buzunar o hartie veche,mototolita,pe care statea scris intr-un mod de nedeslusit invoiala lor.
In acel moment,lumea incepu sa se zguduie atat de puternic,incat din toti vulcanii erupse nu lava,ci lacrimi reci si sarate.O lua de brat si plecara spre casuta ei de lemn,unde-o lasa in voie sa-si cante sufletul pe care tocmai i-l daduse.
Ii dadu un sarut,o mangaie pe frunte si-i zise suav,ca un amant izgonit de sotul tradat:
-Daca mai vrei,ma voi mai intoarce pe-aici.Pama atunci insa,ramai cu bine Alanda!
-Pentru tine va fi loc mereu.De timp nu mai vorbim.Pana la urma,iti datorez tot.
-Pff...daca eram mai slab,ma emotionam tot.Dar fiindca nu sunt,voi mai veni pe-aici.Promit.Ne vedem in curand.
Si disparu ca si cand n-ar fi fost mai material decat umbra unui vis.
Pentru ca,pana la urma,nu suntem altceva decat niste umbre ce-si canta de zor fantasmelor ode in teatrul paraginit al existentei noastre fragile si searbade.
Nu-i asa?

Trecut

Trecutul dispare,murise lent
Lasandu-ne prada unor rani adanci
Care macina un suflet de copil neatent,
Ce sufera la fel acum,ca atunci

Insa are momente,lugubre ce-i drept,
In care invie,dur ca un ucigas dement,
Sprijinit de timpul ce trece absent
Ca un om ce te raneste,impertinent

Amintirile sunt rani vesnic deschise,
Fisuri ce seamana cu cicatrici triste
Prin care tristetea isi face loc,pe nesimtite,
Ca un cameleon ce face slalom printre mii de flacari stinse

Si sunt dese momentele in care
Simti ca moartea iti este unica scapare,
Iti vine sa depui armele si sa fugi sa te arunci in mare
Cuprins de-o imensa disperare

Trecutul raneste cand se intoarce subit,
O eterna suferinta,un vesnic musafir nedorit
Care se infiltreaza in seiful de granit
In care,ca o comoara,sufletu-i adapostit

Nomada

Era odata,nu demult,pe o straduta din intortocheatul oras Kali,o taverna.Soarele toamnei tocmai apunea,lasand o pata sangerie pe cerul gri,amenintat de crengile tepoase ale arborilor seculari ce voiau sa opreasca,cu orice pret,trecerea vremii
In taverna,batranii isi beau amarul,in vreme ce doi lautari zdranganeau strunele lautelor,bocitoare ale trecutului demult apus.Si acolo,la o masuta singuratica,un copil cu bucle mari privea pe o fereastra,in timp ce mana-i desena de zor.E singur de-atata vreme,incat nu mai simte dorul aprins al cetei de oameni de care se desprinsese. Doar ochii-i verzi si limpezi tradau o umbra de nostalgie fata de ce-a fost,candva,viata lui.
Deodata,in camera slab luminata,intra o femeie.Era scunda,cu parul lung,alb si despletit ce ii zbura in toate partile,in timp ce fata ii era schimonosita de o adanca durere.Vorba amuti,auzindu-se doar plansetul unei vioare,la care canta o copilita.
Batrana grabi pasul spre masa micului artist care,ocupat sa deseneze si sa priveasca pe geam zapada cum arde,nici n-o vedea,rupt fiind de ceea ce se intampla in jur.Afara ningea cu fulgi mari,albi si pufosi,asemeni unor petale de trandafir facute din dantela.Pe trotuar,langa un felinar cam chior,o fetita canta de zor la acordeon,ucigand astfel linistea serii.Un tablou era gata deja.
-Tinere,imi poti vinde si mie un tablou de-al tau?il trezi vocea calda si lin-a batranei.
-Da,desigur,pe care il vreti?baigui acesta mirat.
Batrana le privi pe toate cu ochii curiosi ai celui care a vazut multe,si pana la urma zise.
-Uite,il iau pe-asta.Cat vrei pe el?
-Oricat,spuse baiatul nepasator.Eu le fac pentru ca imi place,simt ceva din interiorul meu caruia nu ma pot opune.Banii pot veni,sau nu.
-Esti minunat copile!Putini gandesc azi ca tine.Ai casa?intreba ea,stiind,de buna seama,ca cei ce isi beau mintile-n acea taverna erau oameni ai drumurilor.
-Casa mea-i taverna asta,doamna scumpa.Dar...
Si-aici scoase un oftat lung,iar o umbra de ingrijorare ii acoperi fata bucalata.
-Oof,bietul de tine!Daca vrei,te iau la mine,sa am si eu pe cineva,si tu o casa...E asa trist cand esti singur!Vrei?
-Da,voi veni...pana la urma sunt un copil,mi-e si mie greu!Dar parca mai mila-mi e de ea,zise aratand-o cu capul pe micuta acordeonista din gerul lui ianuarie.
-Vaai,biatacopila!Hai la ea,o luam cu noi!Doamne,cat necaz pe lume!Nu se mai fac minuni ca altadata!
Iesira degraba,el impovarat cu tablourile-i dragi,ce-i tineau loc de familie,si mersera spre micuta cu par de culoarea aramei si ochi negri,ce canta,inveselind zapada.Era prietena lui veche,dinainte de a ajunge in Kali,ultima runa din vechea ceata de nomazi.
-Mali,ce faci aici?Esti bine?o intreba el strangand-o in brate.Tot aici ai ramas?
-Da,Niels,ai uitat ce-am promis pe vremea Fratiei,ca nu vom haladui zarile daca unul va ramane pe loc?Of,frate draga,ce dor imi e sa simt nisipul sub talpi din nou!ofta micuta adanc.
-Voi va stiti?intreba Mama Verretta,uimita.
-Da,de ani buni colindam lumea,impreuna cu ceilalti frati...Ei au pierit,doar noi am mai ramas....Surioara,doamna vrea sa ma ia la ea,vii cu mine?
-Haide,te rog,nu am nici eu pe nimeni!Eu nu vreau sa va despart,vino si tu!
-Ce zici,mergi?Eu nu te las singura aici,sa stii!
-Bine,bine...dar numai pana trece iarna,da?
-Bine dragilor,haideti acum,ca vi s-o fi luat de frig!
Si-o luara usurel la pas,pe aleea veche ingropata sub giulgiul de nea.Mersera,un timp,pana cand se vazura in fata unor porti mari,baroce,de fier.Se privira uimiti:trecusera pe-acolo de atatea ori,fara sa isi inchipuie macar ca vor trece de ele vreodata.Si totusi....
Intrara cu incredere in curtea larga,alba,strajuita,cuminte,de niste stejari batrani care huleau cerul ce ii despuiase.La capatul drumeagului,o casuta mititica,de lemn.Totul era trist sub plapuma gri a cerurilor intristate,incat se simtea greutatea apasatoare a singuratatii.
Batranica devenise brusc mai sprintena,in timp ce pe fata i se zugravi fericirea copilului care a primit ce si-a dorit de Craciun.Usa se deschise cu un scartait prelung,dand la vedeer o camera surprinzator de larga,cu multe carti si opere de arta,peste care trona un candelabru opulent prin simplitatea liniilor,vechi de mai bine de 200 de ani;o draga mostenire de la inaintasi.
-Cate carti,Doamne!zise Mali mirata.Putem citi,nu-i asa?
-Desigur copila,ce iti pofteste inima!Dar,mai intai,hai sa v-aduc ceva bun.
-Doamne,soro,ce bine-i la caldura!spuse micul Niels.
-Taci Niels,ca daca nu asa zicea Terdar,nu veneam in veci!Pana la urma,suntem nomazi,nu belferi!
-Ce ti-a zis Fratele?fu uimit Niels
-Ca,atunci cand vei veni cu o femeie la mine sa va urmez oriunde.
-Deci stiai ca asa va fi?
-Da,normal!Dar,cu toate astea,Fratele a murit inainte sa termine de descifrat runele din scrisoare.Asta e tot ce-a apucat.
-Scrisoare?Vrei sa zici ACEA scrisoare;ce va sa vina de la prima Fratie,testament pentru ce va sa vina?!?!?
-Da,aia.Uite-o ca vine,sst!
Ramasera tacuti in fata bibliotecii,din care cu mare greutate copila alese un tratat celtic.
-Gata dragilor,am venit!se auzi vocea de clopotel a mamei Verretta.
Aparu in prag cu o tava de prajituri si ceai cald,de vanilie.O puse pe masuta in jurul careia se asezara cu totii.
-Citesti tratate?Buna alegere,asta e chiar stralucit!
-Da...mie imi place sa recitesc ceva de care ma simt legata.
Incerca sa citeasca tare,dar nu putu.De la primele-i randuri o napadira lacrimile.
-Niels,bunicul!sopti ea.
-Draga mea,nu plange,zise batrana mangaind-o pe paru-i de matase.Ce s-a intamplat?
-Nimic,doar ca mi-am amintit de bunicul.El era cel mai puternic druid,prieten bun cu vikingii.Cartea asta e-adevarata,e scrisa de el,am recunoscut traducerea din runele noaste stravechi.
-Oo,draga de tine!
-Pe vremea-n care nu era,Si s-ar fi vrut sa fie....Iti mai aduci aminte frate?
-"....Oceane noi pradam o mie,Iar lacrimile-mi care cad sunt sfinte!"Cum as putea sa uit vreodata?
-Sunteti celti?Ce frumos!Cum de-ati ajuns tocmai aici?Distanta e lunga,iar voi asa mici...
-Da,suntem.Bunicul nostru era un druid puternic si temut.Si-a dobandit puterile la nasterea timpului din Phoenix.Ne-a lasat noua rune de indeplinit.E o poveste lunga,asteptati-ne doar putin si va vom spune tot.Frate,ia vino!
-Zi surioara,ce-i?
-Uite ce-i,ia citeste runele si zi-mi daca ii zic povestea sau o mint.
-Bine."Si veni-va o vreme in care Fratia se va rupe,si o femeie singura va lua cu sine pe supravietuitori.Aceleia adevarul i se va zice si desenele i se vor arata,iar la treizeci de ore vechi dupa,peripetii se vor intampla,iar pe drumul de adio,Fratia va renaste,cu ea sa domine lumea."
-Deci,hai sa povestim fratioare!Drace,da' ce dor imi e de timpurile-alea!Pff....
-Stiiiu....Hai sa iti povestim,mama Verretta!
-Bine copii.Asezati-va comod!
-A fost odata,odata demult,un druid.Acesta avea puteri nebanuite ;a oprit cocorii ce atacau prietenii nostri,vikingii,cand trebuia sa ingroape comoara,ne-a lasat Graalul vanat de toti,cheile runelor de dantela,iar destinele ne sunt gravate pe ceafa.Uite!
Si isi ridica valul de par matasos ce ii acoperea gatul,dand la iveala un desen cu o bufnita ce zbura pe crengi ca ale pomilor de-afara,din aripi picurandu-i fulgi nu de nea,ci de carbune si sange.
-Doamne,nu pot sa cred!Si,continuarea?Hai ca m-ati facut curioasa!
-Ce e mai frumos,acum vine.Dar dupa ne spui si tu povestea ta,bine?zise fata zambind.
-Bine.
-Niels,continui tu?Eu cant ceva daca vreti.
Si vioara incepu sa cante un cantec de la origini.
-Da.Bunicul a mai ales si alti oameni carora a incredintat tainele lumilor.Ne-a adunat pe toti intr-o ceremonie,silfidele ne-au insemnat si blestemat.Asa a aparut Fratia Nomazilor.T0varasii nostri s-au dus,dar o sa revina,sa implinim destinul.
-Ce destin?
-Noi stim toate astea cu un scop:sa unim lumea.O sa fie o singura rasa la final,in care fiecare aduce cate ceva.Ca intr-o familie in care fiecare aduce cate ceva ca sa contribuie la bunastarea intregului.
-Cat de frumos!Dar ea a zis ceva de un blestem;despre ce-i vorba?
-Despre faptul ca nu putem calatori pe animale-e obligatoriu sa o facem noi.Si despre faptul ca,la indeplinirea misiunii,tot corpul ni se va acoperi cu o dantela de culoarea jarului si va trebui sa ne adapostim deasupra Tibetului pentru a veghea la ceea ce am creat.
-Trist,nu?zise micuta viorista.Eu una ma indragostisem de pribegie,asa ca nu mi-a cazut prea bine.
-E de-nteles,pana la urma e trist cand trebuie sa renunti la ceva ce iti place.
Atunci,ochii de chihlimbar ai micutei Mali sclipira iscoditor,un zambet larg ravasindu-i chipul cu trasaturi clare.Intre timp,micutul Niels iesise pe balcon sa priveasca luna,gandindu-se la ce citise nu demult.Pe burlan,o pisica se plimba agale.
Batrana incepu sa le spuna o poveste veche,cu soldati si fuga dintr-o tara in alta,
cautandu-si,lent,o casa,o viata,un alt destin.
Muzica nu mai contenea,iar batrana ii conduse la o camera calda,cu miros oriental de mosc si ambra,in care trona un desen de-al lui Niels,cu un tunel marginit de un creion ascutit,gigantic.Era curata,mobilata simplu,cu niste cufere mari,pictate,pe post de noptiere si un birou din lemn de abanos vechi,cu sculpturi si arabescuri ireale.
-Va place?
-Da,cum ar putea sa nu?replica micuta.
Brusc,muzica se schimba intr-o melodie de ritual vechi si ochii se umplura,a doua oara,de lacrimi grele.Mama Verretta,Verre cum ii ziceau copiii,rosti o incantatie,iar cei doi se pomenira in tablou.
-Ia uite,am ajuns sa fiu in propriul desen!Nu credeam ca opera va inghite creatorul,ha!
-Ehei,si sa vezi ce va urma,ca sigur batranul ne-a mai pregatit si alte surprize!
-Asa-i!Abia astept sa plecam la drum iar!
-Cine nu asteapta...
In tablou era bine.O primavara cu ciresi infloriti din stancile oceanului,iar o alee de nisip alb ducea la tunelul pavat cu caramida rosie.Tunelul era lung,iar creionul statea maret,asemenea unui stalp dintr-un templu grecesc.Spre deosebire de realitate,aici era cald,o caldura de mai,in care ai fi stat cu zilele.
Traversara tunelul lent,tulburati de hieroglifele si runele de pe pereti,insa,la un momentdat,Mali se impiedica de ceva,fiind aproape de o cazatura zdravana.
-Ce-i,esti teafara?zise Niels plecandu-si capul buclat spre ea.
-Da.Oh,asta...o penita.Cred ca o sa avem nevoie de ea,altfel nu era aici.
-Corect.
Vari penita cu varful ascutit si lung in san si isi continuara drumul.
La baza turnului-creion,o usa de granit pe care scria ca se va deschide doar cui stie cheia vie.Desenara cu grija semnul de pe ceafa ei si intrara.In interior,o coloana de ramuri de stejar si de ulm sustinea o spirala de lame de argint ,patrate,cu laturile taisuri veninoase,sub care se casca un hau negru si cetos.
-Ce zici, urcam?il intreba ea cu ochii mari,privind piezis in jur.
-Da.Rezolvarea trebuia sa fie in varf,sunt sigur!
-Atunci sa mergem,eu imi vreau Fratia inapoi!
Si incepura urcarea.Odata ce se asezara pe prima treapta,lamele incepura un dans ciudat.Era mai mare chinul sa nu cazi in hau.Niels se arunca deodata pe coloana,
catarandu-se asemenea unei maimute pe mangrove.Intre timp,Mali se tinea in echilibru pe lespezile de metal,sarind de pe una pe cealalta.Niels a ajuns in varf,iar dansul straniu al lamelor inceta.Atunci,cu sprinteneala dobandita-n munti,fetita ajunse in varf cat ai clipi.
Acolo erau fratele cel mic,un calugar si o harpa veche,paziti de un grifon,ce parea desprins din alta lume.
Strainilor,plecati de-aici!tuna acesta cu glas poruncitor.
-Nu suntem straini,suntem cei care-ti vor scrie sfarsitul!
-Aha...deci voi sunteti ceea ce trebuia sa vina...bine.Hai sa va vad,atunci!Eu va cant laharpa;daca recunoasteti 3 din 10 si 180 dintr-o mie,va las.
-Bine!zisera ei intr-un glas.
Grifonul incepu sa cante,in timp ce calugarul se zbatea in lanturi.Mali ciuli urechea si recunoscu melodia de ritual a celtilor,imnul de lupta viking si,in final,melodiile de sarbatoare ale ambelor popoare,la fel cum Niels recunoscu odele catre zei cantate pe vremuri de druizi ascunsi in pesteri sau pe sub pamant.
-Eei,trebuie sa recunosc ce nu credeam sa vad vreodata.M-ati invins.
Atunci privirea i se incetosa,se ghemui si,cu un geamat surd,se prabusi,lasand in urma o priveliste socanta.Fatetele creionului se cutremurara si,intr-o secunda,se prabusira,laolalta cu spirala din lame.Tunelul s-a daramat ca un castel din carti de joc,iar coloana s-a transformat intr-un copac urias,plin de flori.Totul fu napadit de o lumina calda,iar fratii se revazura,toti 7,pentru o ultima misiune.
Trecura pe la batranica Verre,pe care o gasira pe divan,cu pleoapelegrele,tragand sa moara.
-Ah,dragilor,ce bine-mi pare ca va vad acum petru ultima oara...Vad ca ati reusit,ma bucur enorm pentru voi!Drum bun,copii ai drumului!
-Adio mama Verre!Ne-ai fost de mare ajutor,iti multumim!Nu te vom uita!
Si plecara agale,spre pestera unde trebuia sa revada pe ceilalti,s-o porneasca iar la drum pentru cladirea noii lumi.
Pentru ca,in final,viata nu e decat o mare opera,pe care,dupa ce o terminam,nu mai ramane decat sa ne separam de ea,lasand pe altii sa o judece,lasata-n urma noastra.

Casuta de nicaieri si palatul de acolo

A fost odata,nu demult,in universul asta meschin si multifatetat in infinitatea lui,o prienie.Mai ciudata,dar era o prietenie frumoasa intre o cometa pe nume A si o calatoare prin infiniturile acelea ciudate,pe nume Kara.
Kara era o pamanteana care,satula de iadul de acasa,a plecat de pe planeta ei sa caute viata.Era o fata inalta,vioaie,cu ochi verzi si patrunzatori si par ce batea in mov de la ultima explozie stelara,chiar daca ea era roscata. Se imprietenise cu A atunci cand aceasta o ajutase sa scape cu viata de pe o planeta ostila."Ce primitivi,nu stau nici macar la poza!" Si,de-atunci,ea si A erau nedespartite,pastrand totul pentru ele,vazand tot ce se putea vedea impreuna.
A era o cometa batrana,cu o coada din pulbere de stele pe care "vara" o facea sa semene cu apa,pentru ca micuta ei prietena sa poata inota aidoma unei sirene,iar atunci cand Kara socotea c-ar fi iarna,ii facea din coada ei partie pe care sa patineze-n voie.O iubea nespus pe curajoasa pamanteana,astfel incat o lasa,in mod ciudat si neasteptat,sa locuiasca in capul sau.
Capul cometei era mare,incapator,iar doua ferestre mari ii tineau loc de ochi,Interiorul semana cu cel al unei casute,spatioase si calde,plin de lucruri care ii aminteau de casa.La loc de cinste stateau albumul de fotografii cu prietenii ei,un cufaras in care erau adunate scrisori de la Kali,prietena ei din India.
Pe Kali o cunoscuse acum multa vreme,la un templu budist in care intrasera ea de curioasa,sa vada cum e atmosfera,iar cealalta se duse sa se roage,despovarandu-se de povara ce-i atarna pe umeri.Si,ca un facut,tot curiozitatea le-a imprietenit.Kali vroia sa stie mai multe despre albii care-i facusera atata rau ei si familiei sale,pe cand Kara vroiadoar sa afle cum gasesc maestrii pacea interioara.
Erau doua lumi aflate intr-un templu,aflat la capatul unui labirint de poteci,pentru ca,desi era un oras destul de mare,drumurile nu erau nici macar pavate,fiind lesne,ca strain,sa te ratacesti prin acel labirint cusut din zeci de ulicioare,fara nicio alta farama de sacru,in afara acelui templu care-l marginea,izoland parca labirintul de vitregia timpului si de ura altor lumi.Era refugiul suprem,coltul de cer spre care si saracii,si oamenii bogati se indreptau cu aceeasi smerenie si-aceeasi vrere nebuna de-a atinge Nirvana.
Orasul semana cu-n oude sticla brodat cu lacrimi de vreme,trist si saracit de razboaiele cele multe si grele ce dusese pana atunci.Doar soarele si tinerii mai zambeau catre intinderea nemangaiata de ape.De la un kilometru distanta,palatul maharajahei veghea cu atentie la viata supusilor,alaturi de ruinele vechiului oras,care priveau nostalgice parca,cu putina vlaga ce le-o mai lasau mangrovele ce le napadeau fara scrupule,acaparandu-le si ultima farama de viata,in vreme ce se-ntindeau aidoma unei caracatite lenese in grota submarina.
Dupa razboi,care,fiind ultimul,era si cel mai devastator,lamaiul ce ajungea deopotriva in cer si in inima pamantului,era unicul loc de intalnire al tinerilor ce nu fusesera luati prizonieri.Coroana-i acoperea asemeni unei umbrele-gigant orasul pasnic,iar florile-i se impleteau cu aerul de mare,facand o atmosfera de poveste.
Linistea tulbure a amiezii fu sparta-n piese mici de cofetarul ce striga,suparat nevoie-mare,la o pisica tarcata ce-i furase,pe nesimtite,tava cu briose tocmai cand a scos-o din cuptor,spre deliciul copiilor ce radeau,tinandu-se de burta.
-Mojicilor,voi ati dresat-o!Las' ca v-arat eu voua!si incepu sa-i alerge pe langa pom.
-Nu noi nenea,nu noi!ii strigara copiii.
-Asa face mereu?intreba Kara mirata,decojind o lamaie rosie,fara graba,catarata-n lamai asemeni unei maimute.
-O da,mereu!El a-mbatranit,mata a prins gustul prajiturilor si-acum i le fura.Nu-l inteleg de ce nu-si ia un ucenic,zau asa!
-Sau sa-nchida naibii sandramaua daca nu mai e-n stare!replica obidita Kara.
-Nu,asta nu!Ce ne facem noi fara patiseria asta?Asa cum o vezi,sandramaua asta-i coace prajiturile maharajahei!E locul nostru de-adunare atunci cand ploua,nici in gluma sa nu mai zici asta!
-Imi pare rau,nu stiam!
-Da,se vede ca nu esti de prin partea locului.Uite,ne-a lasat si noua pisica,ia de gusta!
Si ii intinse doua briose ce abureau,neatinse.
-Mm,sunt bune,zise Karina.Nu credeam partea cu maharajaha,dar acum nu mai am nici macar o umbra de-ndoiala.Dar ia te uita,ce-i acolo?
-Unde?
-Pe mal,fetele de-acolo,ce fac ele?intreba Kara,care descoperea timid lumea plina de magie a Orientului,care pentru albi era ferecata cu o mie de lanturi.
Pe malul oceanului,doua fete se jucau cu esarfe de purpura.Aveau pe ele sari,care se cam udasera,lipindu-se de piele. Una din ele era inalta,impodobita cu aur si imbracata cu un sari de culoarea movului episcopal.In maini avea doua esarfe lungi si rosii.Cealalta,mai mica,purta un sari ca de cerneala,avand in maini aceleasi esarfe lungi ca si sora sa cea mare.Singurele-i podoabe erau bratarile late de aur,acoperite de perlele cele mai frumoase.
-Oh,ele...ele sunt culegatoarele de perle.Sunt iubite de toata lumea,insa ele isi vad doar de perlele lor.Numai cea mica mai e si tamaduitoare.
-Da?La cat este de mica,nu prea-ti vine sa crezi.
-Stiu.Si cu toate acestea,e-adevarat.Au invatat de la bunica lor,mare tamaduitoare,fata de care avem un respect profund.
-Si cea mare...Doamne,e perfecta,daca ar ajunge in lumea alba ar deveni Miss Europa pe data!Nu credeam ca exista o asemenea frumusete!
-Miss?Ce-i aia?
-Cea mai frumoasa fata.E un titlu pentru care unele fete muncesc toata viata,si tot nu-l obtin!
-Ce ciudati mai sunteti si voi,albii...Aproape ca mi-e mila de voi!
Fetele se jucau in lumina crepusculara asemeni unor nimfe ce-au venit din Iad sa ispiteasca omenirea,sa o distruga-n joaca.
Se unduiau pe muzica marii asemeni unor trestii udate de-o furtuna,intr-un mod care,pentru albul profan,ar fi cel putin erotic,facand sa-i fiarba sangele statut ca lava unui vulcan naravas.
"Si ma mai mir ca sunt asa iubite!Pai,dac-as fi ca ele,as fi adorata,nu iubita!",gandi Kara privindu-le cu atentie printre ramurile bogate ale lamaiului,ca un elev stangaci ce vrea sa-si imite maestrul. Shiva,cea mare,se lasa in genunchi si incepu sa se miste ritmic pe muzica lumii,miscand cu moliciunea ce imbie la cunoastere si indoiala bratele-n care tinea esarfele,si intregul sau trup,acoperit de paru-i din carbune,ce se atingea de nisipul alb si granulata,facand o imagine idilica,de neuitat.
Atinse o creanga si,deodata,se pomeni urcand in varf,intovarasita de strigatul prietenei sale:
-Sa-mi scrii fetito!Da?
-Daaa!se auzi raspunsul Karei ce parca era aspirata de arborele imens,gatit de sarbatoare cu flori verzui.
Se trezi in aer,in varf de luna,cu o sticluta in buzunar ce adapostea,ordonate pe etaje,toate miresmele ce-o imbatasera-n visul Indiei:parfumul de ciocolata fierbinte si vanilie al brioselor furate de mata,mireasma aparte a lamaiului ce-o adapostise,de saratura saturata a oceanului,cu unda de cafea arabeasca si condimente fierte-n apa de mare al culegatoarelor de perle incitand la vise infiorator de reci in fierbinteala umezita a soarelui ce parjolea dement,deopotriva,apa si uscatul.
In lumina selenara,inconjurata de pulberea stelara ce impestrita coloristic albastrul sobru-al infinitatii aleia covarsitoare,Kara avu o revelatie:ala era,de fapt,Arborele Vietii,venerat in draci de samani,pe ale caror tobe sta desenat intr-o maniera impozanta,mai ales de prietenii sai,apasii.
Atunci,un raset sincer cutremura din radacini universul,un ras de copil care se prinsese unde i se ascunsese comoara lui de dulciuri.Pentru ea nu era deloc covarsitoare acea infinitate,ba chiar ii placea,se simtea familiara,ca.....acasa.Un alt ,pentru ca pe cel vechi il parasise fara multe remuscari la 13 ani,cand plecase dupa cheile universale ale realitatilor posibile,existente si fictive,lasand toata comunitatea socata,traumatizand-o si mai mult cand promisese ca va reveni ea....candva.
Asa ca trase aer in piept si o porni la pas pe Luna,sa vada ce gaseste.Fu oarecum dezamagita cand gasi doar o arcada de fildes sculptata,dar se remont rapid si trecu prin ea,curioasa de ce-o sa fie.In mai putin de 5 secunde se pomeni pe-o planeta gri,sumbra si trista,ce parea pustie.
-Doamne,parca toti au murit pe-aici!ofta ea.
Cand termina de zis, vazu ce se afla dupa perdelele gri ce invaluiau,ca sa
te-nsele,intreaga planeta.Incerca sa-i fotografieze,dar ii sparsera obiectivul.
"Drace,isi zise,astia-s dementi,aici mor!"gandi ea.N-apuca sa isi termine gandul,ca o lumina puternica-i striga cu glas de tunet.
-Sari!
Era A.
-Mersi ca m-ai salvat,altfel acolo-mi ramaneau ciolanele!
-Eeh,nu-i nimic.Dar ce dracu' faceai pe planeta aia?Sunt cei mai uraciosi din tot universul asta!
-Pai...am picat din Luna!ii raspunse razand.
-Mda,nu esti prima.Dar esti prima care scapa.Ah,era sa uit:numele meu e A.
-Eu sunt Kara.Drace,era cat pe ce!Daca vrei,putem fi prietene.
-Sigur!Nici nu ma gandesc sa te las de capul tau prin universurile-astea.
-Pff...iti raman recunoscatoare.
-Bine-bine,dar pana una-alta,hai la bord!
Astfel se imprietenira cele doua;o prietenie care dura cateva eternitati.
La un momentdat,tot cutreierand,ajunsera si in dimensiunea viselor.Acolo,Kara dete peste un baiat aidoma cu cei de-acasa.Era inalt,cu plete blonde,ondulate si pielea de nea.
-Ce faci aici?il intreba mirata.Din India n-am mai vazut oameni decat in poze.
-Te asteptam.Eu sunt Ian.Tu esti Kara,nu?
-Ba da.Dar....cum?
-Pai,e simplu.Am fost blocat aici si mi s-a zis ca nu voi iesi de-aici decat atunci cand voi simti o dragoste imensa pentru una din fetele ce se vor perinda pe-aici.Ti-am simtit venirea.Si de cand te-astept...
-Stai asa,tu-mi zici mie ca suntem predestinati,sau cum?Ca nu mai pricep chiar nimic!
-Da.Tu trebuie sa vii cu mine,doar eu si cu tine,altfel vechea noastra lume se va sfarsi!
Ea se duse,traumatizata,la A si-i zise:
-Ce ma fac soro?Zi-mi!Canu vreau sa te las singura,da' nici sa se termine cu pamantenii din cauza mea !
-Eh,e simplu.Gandeste-te doar la batranii chinezi si la sticlutele lor ferecate.
-Chi!Asta era!Esti cea mai buna A!Hei,Ian,ia vino!Nu pot merge cu tine,dar tu vei veni cu mine.
-Cum?intreba acesta privind-o ca pe-o nebuna.
-Ei,cum....Chi!Tu intri in sticluta,iar eu o iau cu mine.
-Aah,da...Altfel nu?
-Nu.Hai,intra!
Si astfel prietena universului,Kara,isi continua peregrinarile cu dorul de casa alinat de sticluta cu chi ce-i facea sufletul sa planga cu povestile ei pe care i le soptea,iar ranile i le ungea ca un balsam magic cu mireasma Indiei.
Poate c-a gasit cheile si-o mai fi haladuind si azi galaxiile,daca nu s-o fi intors pe jumatate moarta de dor si mistuita de ganduri,acasa,la lamaiul cu flori verzui si nisipul alb.

Hai-hui

Alerg,zbor,urlu sub ape,
Nu puteam crede pe timp de noapte
Ca ce cautam am gasit tocmai aici,nu mai departe

Zborul de naluca
Naste chef de duca
In inima mea
Aflata sub vraja ta

Era fum si ceata
Cand spre dimineata
Visele mi-ai aprins
Si alerg pamantul cu dor de nestins

Privirea ta mi-a daramat
Tot ceea ce eu am aflat,
Am adunat mai multe decat am sperat

Faptura-ti de fum si vis
Toate cate credeam ca le-am stins
Si carora multa vreme frica le-am dus
Ca pierduta-ntr-un apus
In fata mi le-ai readus

Urlu mai tare ca vantul ce-a stins o faclie
Caci de dragul meu cu ochi ficsi de opait nu se stie
Din ce lumi de tagad-a sosit
Tocmai in cugetu-mi nebantuit
De nicio fantasma,lucru nebanuit

Acum astept tacuta urmarea,
Cu o inima mai mare ca marea
Ce-mi salta aiurea prin piept
La ceasuri "nepotrivit" de tarzii,
Temandu-se de ce va mai fi

Iubirea mea cu chip de ceara,
Sa te mai vad intr-o seara
In gangul pe care-l stii
Chiar cand canta greierii,
Sa cred nu prea mi-ar veni...
Nu mint ca nu mi-as dori

Caci nalucile ca tine dispar
Lasand in suflete vulcani si goluri
Asemenea pasarilor ce zboara-n stoluri
Pierdute,fara ca macar
Sa lase alta urma-n veac
Sau o silaba de leac,
Dar apar cand crezi ca le-ai uitat
Tocmai ca sa-ti faca pe plac.