luni, ianuarie 02, 2012

Casuta de nicaieri si palatul de acolo


A fost odata,nu demult,in universul asta meschin si multifatetat in infinitatea lui,o prienie.Mai ciudata,dar era o prietenie frumoasa intre o cometa pe nume A si o calatoare prin infiniturile acelea ciudate,pe nume Kara.
Kara era o pamanteana care,satula de iadul de acasa,a plecat de pe planeta ei sa caute viata.Era o fata inalta,vioaie,cu ochi verzi si patrunzatori si par ce batea in mov de la ultima explozie stelara,chiar daca ea era roscata. Se imprietenise cu A atunci cand aceasta o ajutase sa scape cu viata de pe o planeta ostila."Ce primitivi,nu stau nici macar la poza!" Si,de-atunci,ea si A erau nedespartite,pastrand totul pentru ele,vazand tot ce se putea vedea impreuna.
A era o cometa batrana,cu o coada din pulbere de stele pe care "vara" o facea sa semene cu apa,pentru ca micuta ei prietena sa poata inota aidoma unei sirene,iar atunci cand Kara socotea c-ar fi iarna,ii facea din coada ei partie pe care sa patineze-n voie.O iubea nespus pe curajoasa pamanteana,astfel incat o lasa,in mod ciudat si neasteptat,sa locuiasca in capul sau.
Capul cometei era mare,incapator,iar doua ferestre mari ii tineau loc de ochi,Interiorul semana cu cel al unei casute,spatioase si calde,plin de lucruri care ii aminteau de casa.La loc de cinste stateau albumul de fotografii cu prietenii ei,un cufaras in care erau adunate scrisori de la Kali,prietena ei din India.
Pe Kali o cunoscuse acum multa vreme,la un templu budist in care intrasera ea de curioasa,sa vada cum e atmosfera,iar cealalta se duse sa se roage,despovarandu-se de povara ce-i atarna pe umeri.Si,ca un facut,tot curiozitatea le-a imprietenit.Kali vroia sa stie mai multe despre albii care-i facusera atata rau ei si familiei sale,pe cand Kara vroiadoar sa afle cum gasesc maestrii pacea interioara.
Erau doua lumi aflate intr-un templu,aflat la capatul unui labirint de poteci,pentru ca,desi era un oras destul de mare,drumurile nu erau nici macar pavate,fiind lesne,ca strain,sa te ratacesti prin acel labirint cusut din zeci de ulicioare,fara nicio alta farama de sacru,in afara acelui templu care-l marginea,izoland parca labirintul de vitregia timpului si de ura altor lumi.Era refugiul suprem,coltul de cer spre care si saracii,si oamenii bogati se indreptau cu aceeasi smerenie si-aceeasi vrere nebuna de-a atinge Nirvana.
Orasul semana cu-n oude sticla brodat cu lacrimi de vreme,trist si saracit de razboaiele cele multe si grele ce dusese pana atunci.Doar soarele si tinerii mai zambeau catre intinderea nemangaiata de ape.De la un kilometru distanta,palatul maharajahei veghea cu atentie la viata supusilor,alaturi de ruinele vechiului oras,care priveau nostalgice parca,cu putina vlaga ce le-o mai lasau mangrovele ce le napadeau fara scrupule,acaparandu-le si ultima farama de viata,in vreme ce se-ntindeau aidoma unei caracatite lenese in grota submarina.
Dupa razboi,care,fiind ultimul,era si cel mai devastator,lamaiul ce ajungea deopotriva in cer si in inima pamantului,era unicul loc de intalnire al tinerilor ce nu fusesera luati prizonieri.Coroana-i acoperea asemeni unei umbrele-gigant orasul pasnic,iar florile-i se impleteau cu aerul de mare,facand o atmosfera de poveste.
Linistea tulbure a amiezii fu sparta-n piese mici de cofetarul ce striga,suparat nevoie-mare,la o pisica tarcata ce-i furase,pe nesimtite,tava cu briose tocmai cand a scos-o din cuptor,spre deliciul copiilor ce radeau,tinandu-se de burta.
-Mojicilor,voi ati dresat-o!Las' ca v-arat eu voua!si incepu sa-i alerge pe langa pom.
-Nu noi nenea,nu noi!ii strigara copiii.
-Asa face mereu?intreba Kara mirata,decojind o lamaie rosie,fara graba,catarata-n lamai asemeni unei maimute.
-O da,mereu!El a-mbatranit,mata a prins gustul prajiturilor si-acum i le fura.Nu-l inteleg de ce nu-si ia un ucenic,zau asa!
-Sau sa-nchida naibii sandramaua daca nu mai e-n stare!replica obidita Kara.
-Nu,asta nu!Ce ne facem noi fara patiseria asta?Asa cum o vezi,sandramaua asta-i coace prajiturile maharajahei!E locul nostru de-adunare atunci cand ploua,nici in gluma sa nu mai zici asta!
-Imi pare rau,nu stiam!
-Da,se vede ca nu esti de prin partea locului.Uite,ne-a lasat si noua pisica,ia de gusta!
Si ii intinse doua briose ce abureau,neatinse.
-Mm,sunt bune,zise Karina.Nu credeam partea cu maharajaha,dar acum nu mai am nici macar o umbra de-ndoiala.Dar ia te uita,ce-i acolo?
-Unde?
-Pe mal,fetele de-acolo,ce fac ele?intreba Kara,care descoperea timid lumea plina de magie a Orientului,care pentru albi era ferecata cu o mie de lanturi.
Pe malul oceanului,doua fete se jucau cu esarfe de purpura.Aveau pe ele sari,care se cam udasera,lipindu-se de piele. Una din ele era inalta,impodobita cu aur si imbracata cu un sari de culoarea movului episcopal.In maini avea doua esarfe lungi si rosii.Cealalta,mai mica,purta un sari ca de cerneala,avand in maini aceleasi esarfe lungi ca si sora sa cea mare.Singurele-i podoabe erau bratarile late de aur,acoperite de perlele cele mai frumoase.
-Oh,ele...ele sunt culegatoarele de perle.Sunt iubite de toata lumea,insa ele isi vad doar de perlele lor.Numai cea mica mai e si tamaduitoare.
-Da?La cat este de mica,nu prea-ti vine sa crezi.
-Stiu.Si cu toate acestea,e-adevarat.Au invatat de la bunica lor,mare tamaduitoare,fata de care avem un respect profund.
-Si cea mare...Doamne,e perfecta,daca ar ajunge in lumea alba ar deveni Miss Europa pe data!Nu credeam ca exista o asemenea frumusete!
-Miss?Ce-i aia?
-Cea mai frumoasa fata.E un titlu pentru care unele fete muncesc toata viata,si tot nu-l obtin!
-Ce ciudati mai sunteti si voi,albii...Aproape ca mi-e mila de voi!
Fetele se jucau in lumina crepusculara asemeni unor nimfe ce-au venit din Iad sa ispiteasca omenirea,sa o distruga-n joaca.
Se unduiau pe muzica marii asemeni unor trestii udate de-o furtuna,intr-un mod care,pentru albul profan,ar fi cel putin erotic,facand sa-i fiarba sangele statut ca lava unui vulcan naravas.
"Si ma mai mir ca sunt asa iubite!Pai,dac-as fi ca ele,as fi adorata,nu iubita!",gandi Kara privindu-le cu atentie printre ramurile bogate ale lamaiului,ca un elev stangaci ce vrea sa-si imite maestrul. Shiva,cea mare,se lasa in genunchi si incepu sa se miste ritmic pe muzica lumii,miscand cu moliciunea ce imbie la cunoastere si indoiala bratele-n care tinea esarfele,si intregul sau trup,acoperit de paru-i din carbune,ce se atingea de nisipul alb si granulata,facand o imagine idilica,de neuitat.
Atinse o creanga si,deodata,se pomeni urcand in varf,intovarasita de strigatul prietenei sale:
-Sa-mi scrii fetito!Da?
-Daaa!se auzi raspunsul Karei ce parca era aspirata de arborele imens,gatit de sarbatoare cu flori verzui.
Se trezi in aer,in varf de luna,cu o sticluta in buzunar ce adapostea,ordonate pe etaje,toate miresmele ce-o imbatasera-n visul Indiei:parfumul de ciocolata fierbinte si vanilie al brioselor furate de mata,mireasma aparte a lamaiului ce-o adapostise,de saratura saturata a oceanului,cu unda de cafea arabeasca si condimente fierte-n apa de mare al culegatoarelor de perle incitand la vise infiorator de reci in fierbinteala umezita a soarelui ce parjolea dement,deopotriva,apa si uscatul.
In lumina selenara,inconjurata de pulberea stelara ce impestrita coloristic albastrul sobru-al infinitatii aleia covarsitoare,Kara avu o revelatie:ala era,de fapt,Arborele Vietii,venerat in draci de samani,pe ale caror tobe sta desenat intr-o maniera impozanta,mai ales de prietenii sai,apasii.
Atunci,un raset sincer cutremura din radacini universul,un ras de copil care se prinsese unde i se ascunsese comoara lui de dulciuri.Pentru ea nu era deloc covarsitoare acea infinitate,ba chiar ii placea,se simtea familiara,ca.....acasa.Un alt ,pentru ca pe cel vechi il parasise fara multe remuscari la 13 ani,cand plecase dupa cheile universale ale realitatilor posibile,existente si fictive,lasand toata comunitatea socata,traumatizand-o si mai mult cand promisese ca va reveni ea....candva.
Asa ca trase aer in piept si o porni la pas pe Luna,sa vada ce gaseste.Fu oarecum dezamagita cand gasi doar o arcada de fildes sculptata,dar se remont rapid si trecu prin ea,curioasa de ce-o sa fie.In mai putin de 5 secunde se pomeni pe-o planeta gri,sumbra si trista,ce parea pustie.
-Doamne,parca toti au murit pe-aici!ofta ea.
Cand termina de zis, vazu ce se afla dupa perdelele gri ce invaluiau,ca sa
te-nsele,intreaga planeta.Incerca sa-i fotografieze,dar ii sparsera obiectivul.
"Drace,isi zise,astia-s dementi,aici mor!"gandi ea.N-apuca sa isi termine gandul,ca o lumina puternica-i striga cu glas de tunet.
-Sari!
Era A.
-Mersi ca m-ai salvat,altfel acolo-mi ramaneau ciolanele!
-Eeh,nu-i nimic.Dar ce dracu' faceai pe planeta aia?Sunt cei mai uraciosi din tot universul asta!
-Pai...am picat din Luna!ii raspunse razand.
-Mda,nu esti prima.Dar esti prima care scapa.Ah,era sa uit:numele meu e A.
-Eu sunt Kara.Drace,era cat pe ce!Daca vrei,putem fi prietene.
-Sigur!Nici nu ma gandesc sa te las de capul tau prin universurile-astea.
-Pff...iti raman recunoscatoare.
-Bine-bine,dar pana una-alta,hai la bord!
Astfel se imprietenira cele doua;o prietenie care dura cateva eternitati.
La un momentdat,tot cutreierand,ajunsera si in dimensiunea viselor.Acolo,Kara dete peste un baiat aidoma cu cei de-acasa.Era inalt,cu plete blonde,ondulate si pielea de nea.
-Ce faci aici?il intreba mirata.Din India n-am mai vazut oameni decat in poze.
-Te asteptam.Eu sunt Ian.Tu esti Kara,nu?
-Ba da.Dar....cum?
-Pai,e simplu.Am fost blocat aici si mi s-a zis ca nu voi iesi de-aici decat atunci cand voi simti o dragoste imensa pentru una din fetele ce se vor perinda pe-aici.Ti-am simtit venirea.Si de cand te-astept...
-Stai asa,tu-mi zici mie ca suntem predestinati,sau cum?Ca nu mai pricep chiar nimic!
-Da.Tu trebuie sa vii cu mine,doar eu si cu tine,altfel vechea noastra lume se va sfarsi!
Ea se duse,traumatizata,la A si-i zise:
-Ce ma fac soro?Zi-mi!Canu vreau sa te las singura,da' nici sa se termine cu pamantenii din cauza mea !
-Eh,e simplu.Gandeste-te doar la batranii chinezi si la sticlutele lor ferecate.
-Chi!Asta era!Esti cea mai buna A!Hei,Ian,ia vino!Nu pot merge cu tine,dar tu vei veni cu mine.
-Cum?intreba acesta privind-o ca pe-o nebuna.
-Ei,cum....Chi!Tu intri in sticluta,iar eu o iau cu mine.
-Aah,da...Altfel nu?
-Nu.Hai,intra!
Si astfel prietena universului,Kara,isi continua peregrinarile cu dorul de casa alinat de sticluta cu chi ce-i facea sufletul sa planga cu povestile ei pe care i le soptea,iar ranile i le ungea ca un balsam magic cu mireasma Indiei.
Poate c-a gasit cheile si-o mai fi haladuind si azi galaxiile,daca nu s-o fi intors pe jumatate moarta de dor si mistuita de ganduri,acasa,la lamaiul cu flori verzui si nisipul alb.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu