Parfum

E una din zilele alea in care,cand vezi totul in jur atat de pasnic,de senin si de natural,te cuprind fiorii;fiori nostalgici nascuti din gandul razlet ca,odata,ai fost si tu asa,un om fericit. In momentul ala,ti se intipareste pe fata un zambet larg,ca al clovnului care stie ca trebuie sa zambeasca,desi e trist.
Cerul e albastru,presarat cu pete idilice violete,dealurile,ca o cortina semeata,se zbat intre maroniul trist si profund al pomilor si pamantului,si verdele zurliu al ierbii ce renaste timid.
Iar tu,ca om,te simti singur,neinteles si izolat,cu sufletul gol de iubire,dar plin de povara apasatoare a nimicniciei.Iti zici mereu ca trebuie sa faci astfel incat sa fie bine iar,sa te intorci la vremea basmelor care ti se intamplau,sa readuci in prezent o fantoma.
Suntem atat de mici in grandoarea civilizatiei...de fapt,civilizatia umana,cu toate progresele si descoperirile ei,nu e altceva decat o cortina de fier pusa intre om si vise,intre iadul existentei profane,omenesti,si asa-zisul paradis etern.
Ca oameni,ne-am pierdut esenta,ramanand doar ca o apa cu miros de magie,putere,visare,asemenea unui parfum lasat in soare....acelasi iz de vise pierdute,tristete si dorinta de razbunare. Omul e,se zice,"cel mai destept dintre animale"...nu exista o descriere mai exacta decat asta pentru decazuta rasa umana!
Noi nu mai stim ce sunt iubirea,sinceritatea,respectul,onoarea sau constiinta.Din cuvinte candva sacre,de capatai,au mai ramas doar definitii a ce ar trebui sa fie,pe care le mimam,ca niste mimi profesionisti,disperati ce mimeaza fericirea. Au mai ramas satele,oaze stinghere de fericire si sacralitate.
Dar cat va mai dura?Caci otrava evolutiei a inceput,incet si sigur,lent,timid,fara graba insa cu atentie,sa le infecteze,ca un asasin platit ce nu uita si nu iarta nimic.
Oare Dumnezeul lor cel mort,aceasta fantoma a sacrului,va gasi o cale sa opreasca parfumul distrugerii ce cade peste noi in valuri?

Amintiri de maine

Traim,constienti sau nu,o viata in care misterul si bucuria de a trai au disparut,incet,dar sigur si pe nesimtite.Nu exista un vinovat anume,vinovatul fiind fiecare din noi.De ce?pentru ca nu putem rezista tentatiei imense ce ne atrage ca un magnet urias,de a face planuri.
Nimic nu poate fi spontan,natural si neplanificat.Facem planuri mereu,indiferent de circumstante si de oameni,loc sau cultura.Uneori pare ca e singura trasatura ce uneste oamenii intr-o singura rasa(exceptandu-le pe cele fizice si fiziologice).
Visele si sentimentele,in loc sa fie traite si exploatate la maxim,paradoxal,au devenit generatoare de...planuri.Cat de tragic,nu?Vezi o persoana de sex opus,te indragostesti de ea si brusc te trezesti ca faci planuri:planuiesti cum o vei cuceri,cum o vei pastra langa tine cat mai multa vreme,ce veti face,cand si cum.Suna cunoscut scenariul,nu?
Ei bine,pentru majoritatea din noi,e un scenariu familiar,cu nuante veninoase.
Mi-ar placea sa fiu un ventriloc fara scrupule,invizibil.Ceva asemanator lui Dumnezeu.Dar,vezi,Dumnezeu e chiar mai putin de-atat....e doar o masina de manipulare si conducere a oamenilor de la preistorie pana in viitorul extrem,fictiv.
As vrea ca oamenii sa renunte la ce fac de veacuri...la planurile fara rost,fara continut,sanse de realizare..Sa invete odata pentru totdeauna sa fie,sa simta,sa iubeasca,sa accepte...sau nu,lucrurile ce apar in viata lor.
Insa,cu o tristete enorma,am acceptat ceea ce vazusem cu mult timp in urma:ca acum nu se va intampla asta.Nu acum,nu curand.
De ce?Pentru ca oamenii nu sunt inca pregatiti sa se vada...asa cum sunt,fara cosmetizari si musamalizari fictive.Si va mai trece multa vreme pana cand vor fi in stare sa accepte ceea ce sunt,ceea ce sufletele lor,agonizand,incearca sa le spuna,sa le arate.Dar ei sunt prea rataciti in planurile lor,generatoare perpetue de iluzii si drame,de refugii de carton ce se darama fara sa opuna rezistenta,la prima ploaie aparuta,la prima furtuna.
Dar nu imi voi abandona curand iluzia,visul meu fictiv si abstract,cu care ma mint adeseori;cand vad ca sunt pe cale sa cedez "realitatii"."Poate,candva,o sa se intample si asta"...ecoul etern al sufletului meu invadat si pustiit draconic de-atatea ori,in atata de putina vreme.
Poate....candva...

Scrisoare catre Dumnezeu

Doamne,daca existi,arata-Te!Vreau sa Te simt,sa ating materialul Tau divin cu
mainile-mi de profan.Am atatea intrebari sa-ti pun,incat ne va lua pe putin o eternitate.Sper doar sa-ntelegi.
Nu prea pot gasi ratiunea in virtutea careia ai lasat omul sa ajunga la ideea profanatoare ca esti in toti si toate,ca tu ai toate cheile dimensionale si factice.Si ca esti mare,drept,bun.De ce-ai lasat omenirii spre rezolvare atatea enigme?Si de ce le-ai lasat Iadul atat de hulit in vietile lor,pline cu atrocitati de tot felul?
Nu-i asa,Doamne,ca fiecare fiinta poate sa devina Dumnezeu?De ce,cu "bunatatea-Ti suprema" ii lasi pe oameni sa renege si sa uite concepte uitate,esentiale evolutiv?
De unde vine egoismu-ti fara margini,cotropitor ca o sleahta de vandali,dorinta de a fi SINGURUL Dumnezeu?Si de ce mereu trebuie sa ai cu Tine un animal de companie care sa Iti conduca Iadul,aplica raul,ca un judecator hain?
TU esti Raul,neputinta,durerea,chinul,moartea.Daca esti toate astea,de ce nu Te autodistrugi?Ca doar te condamni prin definitie.
La cat sange s-a varsat pentru Tine,in voile-Ti,nici n-ar conta,nici n-ar fi sesizat.Lasa-ne fara grija-Ti de batran nebun,putem fiinta si fara tine,chiar daca nu-Ti place.
Pana la urma,nimanui nu-i place sa fie inutil,nu?
Ce ma uimeste pe mine e cum de poti fi atat de uman,de mizer si de las.Doamne,esti o canalie!Tu chiar n-auzi urletele cosmice ale disperatilor infiniti?Esti infect Doamne,in toata goliciunea poleirii-Ti cu aur,esti ca o buba enorma,plina de puroi si supuratii.De ce nu dispari odata,cat ne mai vinzi iluzii?
Esti mare Doamne,mare genocid,infama lepra!

Pledoaria unui mim

Traim vremuri sumbre,in asteptarea altora mai negre,care sa ne puna capacul pentru vecie.Si,ca sa ne cream un final pe masura a ceea ce credem noi ca este umanitatea,suntem in plin proces de analfabetizare,proces dirijat,desigur,de niste minti ce ne supun de milenii.Imi veti reprosa ca mint,ca noi,cu exceptia tarilor din ,stim cu totii(sau,oricum,o majoritate covarsitoare) scrie si citi.Da stim,dar in acelasi timp ne analfabetizam constant;un analfabetism subtil,functional,care tinde sa ocupe tronul celei mai mari plagi a modernitatii.
In goana dupa materie,am uitat de spirit,de micile bucurii gratuite.Acum avem sufletele grele,grele de povara unei vieti care ne pune in fata zidului de neinvins numit ,in care timpul nu ne mai ajunge si nu ne mai suporta,iar cererile celorlalti cresc vertiginos.
Am uitat sa vorbim! Da,am uitat.Vorbim mult,insa,cu desavarsire despre nimic.Asta,daca mai vorbim in dimensiunea reala,asa cum cei de dinaintea noastra o faceau.Noi,"avansatii" ,avem atatea mijloace de comunicare,incat am uitat aproape cu desavarsire cum sa comunicam.
Si ma gandesc cu groaza ca n-o sa putem niciodata sa vorbim in felul in care bunicii sau parintii nostri o fac:cu dragoste de vorba,punand in ceea ce spuneau bucati din sufletul lor,clar si lin,dar cu o nuanta a spectaculosului ireproductibila azi,cu toata bogatia de termeni ai limbii,de catre omul modern.
Nu putem,pentru ca am uitat cum sa ne descoperim esenta-a noastra in primul rand.Esenta noastra de frumos si de gratie a vorbei,de cum sa ne punem sufletul in cuvinte.Abia dupa ce vom redescoperi ceea ce ne da dreptul sa ne numim oameni,putem accede la esenta universului,data noua prin cuvinte.
Caci omul nostru agasat de dorinte desarte,auitat ca lumea-i e doar un cuvant,in care el,ca faptura supusa materiei,nu valoreaza nici cat un punct infim de cerneala.Ar trebui sa ne trezim candva tabula rasa,stapaniti de dorinta de-a invata de la batrani toate cate,din cauza materialismului infect in care ne-am afundat ca intr-o mlastina,intr-ale vorbei le-am uitat.Sa plecam in calatorii secrete,spirituale,pentru a ne regasi sufletele ce le-am avut candva;calatorii care se impun ca necesitati stringente,organice,in contextul lumii actuale ce agonizeaza timid sub ochii nostri.
Trebuie sa reinvatam logica,retorica si filozofia nu ca mofturi,ci ca modalitate concreta si durabila de a invata sa vorbim,sa comunicam.Si asta deoarece,in pofida faptului ca suntem creatii(cam esuate as indrazni sa spun),a caror trasatura definitorie este,cel putin teoretic,sociabilitatea,devenim cu fiecare zi tot mai inchistati in noi,in cochilia noastra.Sau,ma rog,era,atunci cand marele antic isi enunta teoria.
Antichitatea a fost cel mai grandios moment al omenirii,alaturi de Renastere si Iluminism.Dar,cu toate acestea,omenirea nu a putut fi trezita din declinul in care-a intrat cu nonsalanta.Hai macar acum sa ne deschidem,asemeni unor flori fragile de nufar,sufletele ce demult asteapta,si sa le punem cu dragoste-n cuvinte.Caci prin cuvinte ni se deschid portale spre dimensiuni indescriptibile-nu exista evolutie fara cuvant,asa cum nu exista decadere fara cuvant,muta.
Daca,asa cum natura noastra-i construita,ni se va parea prea greu sa redescoperim arta cuvantului,macar sa-i indrumam pe cei din urma,inconstienti si iresponsabili,spre cuvintele mici,de aur,care ne oglindesc revolta cognitiva si durerea fata de o posibilitate pierduta voluntar.
Hai sa tacem cate putin in fiecare zi,gandind la motivele pentru-a vorbi,la vorba care-si merita prinosul,la amintirea a ceea ce-ar fi putut exista din,in si pentru noi,imbunand timpul si trecutul,ce ne privesc cu ochi mari, mustratori,asteptand cuminti ca noi sa le meritam intoarcerea.
Caci pana si cuvintele cele mai simple trebuie sa redea imagini si bestiare aparte,sa fie usi spre sufletul celui ce le rosteste.
Fara suflet,cuvintele nu mai sunt cuvinte,ci,pierzandu-si magia specifica si milenara,devin reprezentari anemice,desuete,ruine a ceea ce au fost candva,asa ca hai sa vorbim din dragoste de vorba,de cuvant.

Mine in oglinda

Era o zi de toamna lunga,cand melancolia facuse cerul sa planga cu lacrimi reci,vinete si taioase,ce cadeau lent,ca apoi sa moara fugind,pe ulita colbita,ascunsa sub hainele-i de arama si cupru.Din cand in cand,o adiere blanda,cu miros de mere,crizanteme si tamaioasa iti ingreuna sufletul,aducand la suprafata amintiri,oprind parca timpul.
La capatul ulicioarei,se afla o manastire.Era micuta,smerita si cernita,ce te facea sa vezi si altceva decat ceea ce atingi.Nu fusese acolo dintotdeauna,de fapt era un lacas unde se adaposteau femeile a caror viata fusese grav incercata,suferind mai mult decat ai fi crezut ca se poate.Si acolo erau hoate batrane,care furau ca sa traiasca,femei vaduve pe care societatea le izolase,neveste de ocnasi,copile din flori.
Aveau o rasa lunga,albastrie,care era legata in talie cu cate-o franghie simpla,de lana,iar pe cap purtau valuri de borangic alb,brodat. Nu aveau nume si erau mai mult o familie decat orice altceva,unite de amarul vietii traite pana atunci si crea rutdinta ce nu le parasea niciodata,in vremuri mai bune. Gazduiau fiecare drumet,impinsede vorba staretei lor,care spunea ca:"De unde dai,Dumnezeu iti da."
Pe drumul pustiu,strajuit de mesteceni si stejari ruginiti mergea agale o caruta vopsita in culori vesele,trasa de un asin,ce contrasta cu rugina locului.In caruta,sub lacrimile ploii,erau trei mimi:visatorul dezamagit,tristul notoriu si veselul acut.
Erau imbracati cu pantaloni negri,stramti,bluze albe cu dungi,palariute de fetru si manusi albe,scurte de catifea.Fata le era pictata cu un strat gros de pudra alba,ochi conturati cu negru,iar gura larga si rosie.Astfel,unul avea o lacrima desenata pe obraz cu tus,gura cu colturile lasate,ca o intrupare fireasca a tristetii.Celalalt,visatorul,o fata in fapt,lucru ce il spunea cocul din ceafa,avea ochii conturati astfel incat sa para ca mereu se uita pe o fereastra,iar veselul o gura ce ii punea un zambet larg pana la urechi pe fata.
Se oprira,uzi pana la piele si infometati,sa ceara adapost maicutelor.Cea mai tanara novice broda la fereastra,ascultandcaderea cadentata a ploii.
-Maica Lionora,maica Lionora,ia uite,vine o caruta-ncoace!zise Elenuta.
-Lasa-i sa vina copila,ca Domnul primeste pe toata lumea in casa Lui.Or fi niste drumeti apucati de ploaie pe drum,spuse Lionora cea sfatoasa.Avea 83 de ani,dar nu isi simtea corpul asuprit de betesugurile varstei.
Asa era.In scurt timp,in poarta de lemn pictat a manastirii,rasunara trei batai scurte.
-Intra,usa noastra iti este deschisa,oricine-ai fi!se auzi vocea unei calugarite.
Cei trei mimi intrara,timizi,in curtea larga ce arata ca o lume pierduta.In curte erau ca strajeri artari rosii ca focul,vita-de-vie,iedera si nuci,la baza lor fiind crizanteme si dalii rosii,galbene,albe si roz.Dovlecii isi intindeau alene vrejurile pe pamantul negru,etalandu-si parca mandri sferele portocalii si vivace.Era liniste acolo,multa,cat pentru tot zumzetul si galagia pe care le avusesera de indurat pana atunci in orasele mari prin care trecusera.
Caci erau oameni de poveste acesti mimi;fiind tot mai putini pe zi ce trecea.Se afundasera de prunci in tacere,fara a fi fost siliti de nimeni,vorbind numai prin semne si chipul lor pictat.
Numai ici-colo cate o maicuta isi murmura fierbinte rugile,tulburand o liniste altfel perfecta.
Veni seara,iar ploaia care abia incetase dadu loc unui apus splendid,fara nori,sa se desfasoare in toata splendoarea sa pe cer,lasandu-te mut.
Pusera masa in curte si mancara,plini dee recunostinta si evlavie,dupa care oaspetii au fost dusi de catre stareta in chilia ce le era mereu gatita de musafiri.
Camaruta se afla chiar langa capela,micuta si curata,asteptandu-si,cuminte,locuitorii.Era cu o ferestruica prin care se vedea gradina cu flori ingrijita de maica Lionora cu atata drag,ca pe ceva de pret.In mijlocul gradinii cu dalii si trandafiri de toamna ce stateau alaturi de petunii colorate si o tufa de Mana-Maicii-Domnului,era un iaz pe care se jucau voiosi cativa bobocei de rata,sprinteni si frumosi.
Amicii erau in camera,pregatindu-se sa dea de mancat asinului ce-i astepta cuminte,priponit la poarta,cand Amelia,fata din grup,gasi o usa pipaind in joaca peretele de langa soba.Ii trimise pe cei doi la asin,ea ramanand sa isi exploreze descoperirea.
Deschise usa cu teama,cand se pomeni intr-o alta cameruta,insa mai mica,mai obscura.Era oincapere ingusta,iar cand aprinse opaitul ce-l luase cu sine,vazu ca era,de fapt,la capatul unui coridor lung.Pe coridor erau felinare presarate din loc in loc,sparte si vechi, ce luminau ambiguu cu o lumina calda,ca de torta si de soare. Continua sa mearga printre cufere vechi ca povestile bunicii si panze de paianjeni,pana cand dete de o alta usa.O deschise si gasi,dupa ce ajunse intr-o zona mai sigura,caci imediat cum intrai,peretii se cutremurau si incercau parca sa se surpe;gasi o perdea orientala din carbuni stinsi,uzi si grei,insirati pe-o ata groasa,care dormea bland si greu. Misca doua ate si merse mai departe,avida de curiozitatea a ceea ce o sa mai gaseasca.
La picioare ii cazu,de nicaieri,o scrisorica roasa de soareci pe alocuri si ingalbenita de prea-multul timp ce trecuse peste ea,dar,cu toate astea,slovele inca se mai puteau citi clar.
Iata ce spunea:"Trecutul se-ntoarce,constiinta nu-ti da pace.Stii ca nu esti chiar ce pari,asa ca degeaba sari.Eu stiu cum esti si nu te las,Linistita sa faci vreun pas.Invarte-ti capul de 2 ori,invarte-te cu totul de la stanga la dreapta,bate din palme odata si afli ce-a mai ramas!"
In acel moment,ochii Ameliei se inlacrimara si se auzi un sunet grav,de orga. Deveni si mai curioasa,asa ca facu intocmai ce zicea ravasul buclucas,care o trimise intr-o camera uriasa,in care era un labirint facut din oglinzi ce straluceau ciudat,fara ca cineva sa le fi curatat vreodata.
Si erau acolo oglinzi venetiene,ovale,cu rame de argint,patrate,triunghiulare,mai mari si mai mici,insa regina se afla undeva departe.Era o piramida uriasa din oglinzi,in varful careia se aflau,i se parea ei,o gasca si-un batlan.
Se privi in prima si se vazu asa cum era acum,un mim.In a doua care ii iesi in cale se vazu copila cu plete negre,bruna,cu o cununa de maci pe crestet,zburdand pe camp.
Atunci izbucni intr-un planset mut,de neimaginata obida.Trecu pe langa alte cateva oglinzi cochete si ajunse la o oglinda triunghiulara,cu baza in sus,unde vazu o batrana imbracata saracacios,cu o rochita de voal rosu,insa pastrand manusile scurte si palaria de mim.Era ea,la batranete,lucru care o cam sperie,dar nu destul cat sa se opreasca...Nu inca.
Pasind agale,o boare incepu sa intre prin crapaturile tavanului,stingandu-i opaitul firav.Oricm,lumina din tavan intrase in camera,unde vazu ca,de fapt,doar putine din oglinzi erau bune,restul fiind murdare de lacrimi,de sange,ciobite,prafuite.Mai avea doar putin pana la piramida pe care vazu ca stateau,de fapt,o bufnita alba si un corb cu aripile desfacute.
In oglinda patrata la care ajunse,zari un demon cu ochi de ceara si par lung,fara gura,doar cu urechi si niste maini lungi;era raul din ea,pe care incerca,de ani buni,sa-l ucida.Fugi de la acea oglinda la dreptunghiul care era ultima oglinjoara inainte sa ajunga la piramida.
Dreptunghiul ii arata o fata cu par de cenusa,subtire la corp,cu aripi mari,de tina uda,purtata de fluturi ecvestrii pe brate,ca o zeita.Si isi aminti,razand,de tabloul bunicii,cu a lui poveste.
In vremea asta,colegii ei de drum o cautau,ingrijorati,prin manastire,in timp ce isi repetau de zor numarul pentru festival.
Ajunse pana la urma langa piramida,invartindu-se pe langa ea de cateva ori,fiind convisa ca trebuie sa fie undeva o intrare.Si gasi,intr-adevar,intr-un perete,o fisura micuta,cat sa incapa doua degete subtiri.Baga degetele in fisura si incepu sa traga asa cum tragi de-un material,si se desfacu,imprastiind lumina.
Intra si vazu o spirala groasa de ametiste mate,care urca spre varful piramidei,printre care intrau de nicaieri in spirala raze de lumina.Insa nu era nici pe departe o lumina normala,ca cea a zilei,ci una rece,albastra,taioasa,insa deopotriva frugala si moarta.
Pasi spasita si ingandurata in spirala,unde pe data cugetul ii fu amortit de atatea miresme.Rodie,nuci,iasomie,lavanda si brad,toate sub carmuirea unei umbre firavede mosc,se unisera pentru a o duce departe.Si simti cum aerul o ridica intr-un iures napraznic,cum pietrele devin stralucitoare,doar pentru a se rematifia,ca intr-un haos ce te pierdea,nestiind de-i aievea sau nu.Ii zbura palaria,pe care i-o prinse in cioc bufnita,in vreme ce corbul dadea din aripi tot mai tare.
Ajunse in varf,unde isi primi o pereche de aripi cenusii,baroce,sculptate,si palaria ei cea draga.Pe brat ii aparu un dovleac din care se revarsau iedera si orhidee albastre,semn ca povestea ce patise nu fusese aievea.
Fu expulzata pe data din acel loc,odaat ce incepu sa se darame,cu toata povestea aia naucitoare,naluca.Si se pomeni iar in gradina,insa acum era primavara si parfumul salcamilor si-al iasomiei te imbata,pe cand florile rozalbeale ciresilor te orbeau cu frumusetea lor fara cusur. Fu intampinata de macaiala ratustelot catarate in umbrele colorate ce zburau prin aer,aievea,copilareste.
Dar magarusul,caruta si cei doi prieteni plecasera,iar ea ramase si-acum cautandu-i prin alte zari,devenind cunoscuta tuturor ca Amelia,Regina de Cenusa a Mimilor,prietena tuturor copiilor din lume si ocrotitoarea povestitorilor nomazi.

Hai-hui

Alerg,zbor,urlu sub ape,
Nu puteam crede pe timp de noapte
Ca ce cautam am gasit tocmai aici,nu mai departe

Zborul de naluca
Naste chef de duca
In inima mea
Aflata sub vraja ta

Era fum si ceata
Cand spre dimineata
Visele mi-ai aprins
Si alerg pamantul cu dor de nestins

Privirea ta mi-a daramat
Tot ceea ce eu am aflat,
Am adunat mai multe decat am sperat

Faptura-ti de fum si vis
Toate cate credeam ca le-am stins
Si carora multa vreme frica le-am dus
Ca pierduta-ntr-un apus
In fata mi le-ai readus

Urlu mai tare ca vantul ce-a stins o faclie
Caci de dragul meu cu ochi ficsi de opait nu se stie
Din ce lumi de tagad-a sosit
Tocmai in cugetu-mi nebantuit
De nicio fantasma,lucru nebanuit

Acum astept tacuta urmarea,
Cu o inima mai mare ca marea
Ce-mi salta aiurea prin piept
La ceasuri "nepotrivit" de tarzii,
Temandu-se de ce va mai fi

Iubirea mea cu chip de ceara,
Sa te mai vad intr-o seara
In gangul pe care-l stii
Chiar cand canta greierii,
Sa cred nu prea mi-ar veni...
Nu mint ca nu mi-as dori

Caci nalucile ca tine dispar
Lasand in suflete vulcani si goluri
Asemenea pasarilor ce zboara-n stoluri
Pierdute,fara ca macar
Sa lase alta urma-n veac
Sau o silaba de leac,
Dar apar cand crezi ca le-ai uitat
Tocmai ca sa-ti faca pe plac.

Autumnale

Apus de toamna violet,
Padurea gri ingana
Dar ramura-i urca spre cer
Cu ura si batrana

Plecai din nou spre nicaieri
Cautand zilele de ieri
Cand ziceam ca trebui' sa speri,
Eternul posedat de albi luceferi
Ce nu demult pareau doi luciferi,
Spanzurati de-un cedru,stingheri
Stii foarte bine ca nu mai conteaza ce-mi ceri

Oglinda-i uda de noroi,
Desen pictat aievea
Cand micul suflet ce-l avea
S-a spart in mii de tandari

Lumina suiera incet,
Caci soarele-i pustiu
Iar luna te-o veghea de sus
Cand nu o sa mai fiu

Valuri de lumina curg,
Iar ceru' parca-i acru
Si daca asta nu-i destul
La usa-mi aud un speraclu
Care racaie tare si monoton,
In timp ce-mi fac sul
Visele in geamantanul de carton

Eu am plecat,lume senina!
Te-as ruga sa ma uiti curand,
Caci din ziua cea senina
Cu greu daca ti-oi scrie-un rand
Si sa stii,n-o sa fiu de vina

Toba incepe sa bata-n geam,
Arborele de pe ea prinse viata
Iar acum se-ntinde pe un an,
Mijlocitor,pod intre oameni si speranta
In vreme ce o cucuvea mi se-aseza pe clanta

Toamna imi mangaie cu drag
Sufletul lasat pe prag,
Impachetat intr-o hartie

Iar eu ma uit pe geam
Ca ploua peste-un deal cu vie
Sunt singura si-astept sa vad ce va sa vie
Dar...cine oare stie?
Ce-a inundat acum vajnica-ti campie
Cand a auzit strigand
Veverita tare-n crang.

Balet

Balerina legata la ochi danseaza pe sarma,
O ceata de soricei face cercuri cu coada-n tarana
Druidul o poveste pe frunza imprima
Iar silfidele reci,ploi aduna si le dau drumul pe vreme buna

Frunza alearga pe ape
Lumea de coral e dusa departe,
Mie imi ramane campul pustiu in noapte
Intr-un loc macinat de soapte,
Acoperit de valuri gri,intunecate,
Vegheat de grija placerilor desarte
Si fantoma cadavrelor de bufnite moarte.

Cercurile prind viata si se-nvart schizofrenice
Tu stai crispat si suspectezi puteri demonice
C-au luat forma umana.
Fara sa vezi ca de fapt dracu' canta-n strana,
Valetii-i s-au deghizat in sutana
Pe cand ingerii cu ode spala creierele
Si te fac sa canti ca greierele!

Druizii se spanzura,silfidele mor,
Diavolii canta pe langa focuri eterne in cor
Osanale miticului vrajitor ce-a legat
Prostia de destinul oamenilor
Lucru care pe toti i-a afectat,
Facandu-i orbi,surzi,muti si paraliticila ce se-ntampla defapt

E un balet grotesc,bizar,ciudat,
Oamenii-s sclavi fara lanturi,
Cerii stau in coarne prin santuri,
Tot ce-a fost e-ntors pe dos
Far ca cineva sa aiba vreun folos

Muguri de plopi suri brazdati de-un fir de purpura
Descantecul haosului il susura
Si cu ceasul dinauntru te hipnotizeaza
Fara sa stii cine ce realizeaza
Sau din ce patimi si venin albastru

Sufletu-ti creaza,dar vezi,
Neantul ascunde iaduri verzi
In intunericu-i unde nu bate nici opait,nici vreun astru

Loja e goala,spectatorii gonesc terifiati
De temeri de care se credeau scapati,
Insa balerina vede-acum;sunt transfigurati

Cu toate astea,inc-asteapta minunea
Ce le va schimba fundamental lumea,
Sau cununa de lauri si pietre ce le va impodobi fruntea,
Sa le premieze desertaciunea si putregaiul sufletelor
Si sa le-asigure un loc in gravurile istoriilor

Trezeste-te si schimba ceva
Daca nu pentru altii bolnavule,
Macar pentru partea de viata si lume care-i a ta,
Pentru ca daca tu taci,nimeni nu va putea
Sa faca nimic,oricati ar vrea,
Iar diavoli morbizi metamorfozati sarade vor canta

Stiam ca nu vrei asta nu-i asa?!?!?
Dar fa ce vrei cu lumea ta,caci
Nimeni nu te va putea scoate din ea!!

Foi de jurnal auster

"Dragule,sa stii ca plec.Nu ma cauta,te implor.Vreau sa vad si alta fateta a spectrului incandescent,nu doar negrul mocnit.O sa fie mai bine pentru mine,pentru tine,pentru toti cei care ne cunosc.Elise."
Asa incepea fila din sipetul cu miros de lavanda,mucegai si vechi.Camera era mare;mare si goala.Focul ardea mocnit,ca sufletele ce trecusera pe-acolo inaintea lui.
Era toamna,totul murea. Numai el se incapatana sa ramana viu,cu privirea-i blanda,de ceara,fixand renasterea din neant a trecutului,a amintirilor.
Incepu sa se plimbe cu pasi regulati,in cadenta pendulei masive ce strajuia de veacuri.Simti un fior inexplicabil cand,ridicand privirea parca spre cer,vazu un tablou ce spanzura de grinda sculptata,nascuta din corpul unui cedru batran,secular.
Tabloul nu era nici pe departe unul obisnuit.Infatisa,intr-un mod oarecum socant,sinuciderea unui suflet. Nu,nu a unui om ce isi lua ultimul bun ramas,ci a unui suflet,in toata amorfitatea sa.Era extravagant si,totodata,marturia unei vieti de durere si chin. Poate ca,daca pictorul ar fi avut o viata roz,capodopera aia nu ar mai fi fost.
Pendula batu cuminte,ora doua.Doar liliecii si bufnitele se ciondaneau sub clar de luna,facand o larma ce ar fi trezit si mortii. Se aseza la masa uriasa ce trona,trufasa,parca vlaguit.
Amintirile sale incepura sa se trezeasca,distrugandu-i povestea,viata,ca pana la urma sa il distruga si pe el.
Lua ceasul din vesta si incepu sa se joace cu el,ca si cum ar fi vrut sa hipnotizeze pe cineva.Ii amintea de bunicul;de barba lui alba si de povestile-i frumoase,intamplate,totusi,candva,in ciuda irealitatilor descrise. Parca bunicul ii povestise odata de o femeie cu numele asta.Da,acum isi amintea,clar,totul.
Era o frantuzoaica intalnita de el in timpul razboiului,tocmai la Paris. Elise era inalta,cu par de foc si ten usor zarit de soare,rabita sa traiasca toate experientele pe care viata le daduse spre degustare.Se temea prea mult de moarte ca sa traiasca apatic.
Pe bunicul il cucerise la un vernisaj gazduit intr-una din acele casute labirintice care strajuiau,vanjice,faimosul turn Eiffel.Tanarul soldat fu fascinat pentru vecie atunci cand o vazu,imbracata de gala langa cateva picturi lucrate maiastru,tesute agale cu nopti amare si zile acide.
Caci da,femeia a carei imagine il bantuia,era una din acele pictorite nazdravane,artistele fara de care Parisul ar fi umbra sfioasa a ceea ce este. Isi facu putin curaj,si o ruga,galant fara a se umili,sa deschida serata ce urma dupa vernisaj.Ea,rusinata,accepta;caci,pana la urma,cine poate rezista in fata unui barbat sarmant in uniforma?
Trecura vremurile aspre ca o poveste frumoasa intr-o zi de iarna. Fata ramase iubirea vietii sale chiar si dupa ce ii sparse inima,oricum prea fragila,casatorindu-se.Razboiul se termina,idila lor cu miros de lamaie si piper se termina si ea,la fel de fantasmagoric pe cat incepuse.Nu vru sa plece umilit din tara pe care ai lui o invinsesera,asa ca insfaca o baioneta si o lua agale spre casuta cocheta in care familia cladita pe sacrificarea inimii lui tinere inca isi fuma,traandav,ultimele ceasuri din acea zi.
Il striga la poarta pe rival.Elise,sau Elsa cum o mai numeau amicii,aparu la geam cu o mina temataore.Stia ce avea sa se-ntample de-acum.Langa biblioteca,o lumanare palpaia profetic.
Caporalul ii puse teava rece a baionetei la tampla,intrebandu-l,parca tunand:"De ce ma?De ce ai luat-o tu tocmai pe ea?Stiai bine,oh,stiai atat de bine cata valoare avea pentru sufletul meu! A trebuit sa imi omori tu ultima suflare de viata,francez jegos si ingrat!Pieri!!"
Nu ii lasa nici macar o secunda sa riposteze,il impusca in cap fara ezitare,sub ochii ei suri,plini de lacrimi amare. Ii lua ceasul si il lasa in poarta,sa se chinuie la fel cum a facut-o si el,si intra triumfator in casa. Elise insa ramasese impietrita.
Ii aduse cel mai frumos tablou pictat de ea vreodata,si i-l facu cadou. "In semn de bun-ramas." sopti suav si tremurand.Accepta,insa numai dupa ce ii smulse,aproape fortat,un ultim sarut.
Oricum,aveau sa mai vorbeasca,dar nu acum,caci prea era proaspat totul,plutea in aer mirosul de sang si tradare,impletit cu zidul de nuc,pluteau peste orasul cotropit,vaduvit de vlaga si de pofta-i gigantica de viata.
Pleca semet spre casuta lui draa,mica mansarda din Praga,intovarasit de suspinele Elsei,pana ce nu se mai vazu.Si el nu stia daca suspina dupa povestea lor,sau dupa sotul ce statea pravalit la poarta,pe aleea ingusta,ca un covor ciudat.
Bunicul pastrase ca pe ceva sfant fotografiile cu el si Elise,scrisorile lor inainte si dupa intoarcerea lui acasa,si i le daduse,alaturi de ceasul celui pe care il ucisese si un revolver nepotului sau,intr-o plimbare prin parc,in decorul de toamna tarzie.
Ciudat ca nu voise sa le citeasca pana in seara aia de octombrie trandafiriu.Le devorase pe toate. Pendula batu ora cinci si soarele incepu sa rasara,iar pe balcon,intampinat de-o lacrima fierbinte si amara,poposi un corb.Il alunga cu un gest agale,cand iesi cu paharul de lichior de nuci sa vada rasaritul.
Ii era dor de bunicul.Nimeni si nimic nu putea schimba asta.Si ar fi dat orice sa ii mai zica o poveste;macar odata.
Dar nu mai putea,era prea tarziu,asa ca ofta prelung si se pravali in fotoliu cu o cafea calda,privind cum ploua. Si,fara sa observe,o lacrima ii curse cand se gandi la jurnalul ascuns in sipetul delicat din lemn de mahon.
Singura sa amintire care nu il durea era cea a calatoriei sale prin lume,in cautarea adevarului vietii.
A si gasit.Viata e drumul unei copilite ce alearga pe o poteca pavata cu cioburi de sticla ascutite si fierbinti,trandafirii.
Sau......nu.

Teatru

E zi sau e noapte?
Deja nu mai conteaza,
Mintea-mi nu mai e demult treaza
Si am inceput sa aud soapte

Loja e goala,sala pustie.
De oamenii din trecut
Oare ce se mai stie?
Au disparut devreme,a trecut mult

Pe un scaun,o batista uitata.
Are miros de suflet ars,
Nu o sa uit vreodata
Cum o frunza ce cadea
Durerea ti-a sustras,
Fortandu-te sa spui pas
La ce crede lumea rea

Jucam teatru toti,
Asa ca hai sa recunoastem,
Nu suntem decat roboti,
Majoritatea cam anosti

Labirntul mi-a readus linistea
Pe care o credeam pierduta-n veac.
Raman sa desenez pe cer cu-n ac,
Sufletul sa mi-l refac

Teatrul e ca o umbrela
Ce ne apara de ploi,
Deghizata in culori;
Iar noi,nerecunoscatori,
Ne indepartam de flori

El pierdu ziua si noaptea
Cautand identitatea
Ce si-o crease candva,
Dar,vezi tu,nu mai era;
Si-acum ma tem sa n-o caut
In zadar pe-a mea

Stai in loja,docil ca un copil cuminte
Ai vazut ca n-ai habar de lucruri sfinte
Si ca atarni fara sa-l judeci
In celule cu cangi otelite
Pe cel care nu te minte
Si de-a carui sinceritate te-mpiedici

Uite,pe scena urca un munte
Ca sa te lase fara cuvinte
Dupa ce-ti deapana povesti fara noima
Ce-ti arata clar cum sa iesi din dogma

Apune luna,e prea tarziu
Stagiunea-i pe sfarsite
Tie ti-am dat tot ce stiu
Insa a venit timpul sa fiu
Eu,fara sageti ascutite,
Vorbe ipocrite si mine cernite

Voi lasa estrada pentru altii
Mai tineri ca mine,
Care mint mai bine,
Carora constiinta legi nu le impune,
Dar nici societatea adevarul nu li-l spune

Ma asez in loja calma;
Astept ca o minune lumea sa cearna
In vreme ce e ocupata sa doarma
Si nimeni nimic nu mai spune,
Ca si cum cauta o replica anume
Din scenariul faurit
Pentru teatrul fara nume,
Din argila mesterit,
Oferit ca oda minciunii fara sfarsit

Austru

Odinioara,intr-un oras cladit pe panze de paianjen intinse asemeni unei paturi pe ape,locuia un copil.Era un baietel care se pierduse in oras,in labirintul de povesti colorate.Si,odara,intr-o zi idilica de toamna,plimbandu-se pe alei strajuite de artari mareti,gatiti in mantii de catifea rosie,privind asemeni unor regi de gheata tot ce trecea pe langa ei,agale,la infinit,ridica ochii la cer si suspina amar si trist,speriat de ce va sa urmeze.
Nu se stia numele baietelului,insa era un copilas slab,palid,ireal de palid,cu ochi ce te sfredeleau,traumatizandu-ti sufletul;naiv,visator,tacut si tulburat. Trecea pe langa oameni fara sa ii vada,jucandu-se ingandurat cu un ceas,iar oamenii la randul lor treceau pe langa el privindu-l cu ura,teama,mila,sau pur si simplu absenti.
Gasi la capatul aleii pavate cu caramizi galbene,o raspantie la care astepta cuminte un catelus.Era alb,cu blana moale,ochi mari si tristi si urechi pleostite posac. Se duse la el,il mirosi,si simtind ca au aceeasi poveste il lasa sa il ia in brate si il urma supus.Pentru micutul Alex,era ceva urias;prima dovada de dragoste sincera primita vreodata.In stanga,un drum de tara prafuit,ce serpuia agale printre coline,iar in dreapta se intindea alene asfaltul cald al orasului.Catelul il privi intrebator pe amicul sau imbracat in zdrente si descult,intrebandu-l fara vorbe ce vor face de-atunci. Baietelul o lua,leganandu-se,spre oras,urmat de catelandrul ce topaia voios pe langa el.
Vantul acoperise aleile si stradutele cu un covor tesut din frunzele cazute,asemeni unor sacrificii esuate,ofrande aduse unor zei apusi.Incepura sa apara norii pe cer,ca pe scena unui tablou,unul mai altfel decat celelalte,anuntand ploaia.Batea un vant rece,de iarna,aspru si taios,care il infiora pe micul pribeag. Se aseza pe trotuarul la vremea aceea pustiu,cu catelul in brate si incepu sa cante,oftand si parca incepea sa planga incetisor.
-Ia uite amice,vine iarna...Si noi tot singuri,tot pe drum,tot pe moarte.Ce ne facem noi acuma?Unde dormim,ce mancam,eu de unde fac rost de zdrente noi si sosoni?Of,Doamne,unde esti?!?! Esti macar?
Animalul schelalai trist,lucru care il facu sa planga si mai tare,cu capsorul sprijinit in maini.Fu prins de micuta vietate de maneca,pentru a merge mai departe.Se ridica si pleca mai departe,nu insa fara a slobozi un oftat greu.Isi dorea si el un coltisor de camera unde sa doarma,sa nu mai umble asa,din loc in loc,la fel ca un nomad. Visa la o casuta mica si primitoare,cu multe carti si un pian,insa acum era doar un vis frumos,poleit cu aur.
Soarele incepuse sa apuna,colorand tabloul in nuante sangerii,calde si cu o puternica rezonanta afectiva,iar in aer plutea miros de crizanteme palide. Tot mergand,ajunse langa un rau ce suiera melancolic,strajuind un gang lung,ingust si intunecos.Intra cu fluieraturile unor pasari mici si ciudate,cu sufletul cat un purice.
Catelul isi ciuli urechile si incepu sa latre in chip de amenintare. Si,intr-adevar,se auzea pe la mijlocul gangului plansetul unor viori triste,ce isi spuneau tragica poveste.Copilul fugi spre locul de unde se auzea muzica,pentru ca acolo unde e muzica sunt si oameni.Iar unde sunt oameni...
Intre timp,luna aparu pe cer,dominand imprejurimile pe care le poleia cu argint rece si patrunzator.Catelul ajunse topaind la un lampadar chior,murdar,care incerca sa lumineze gangul. Se aseza sub el si isi astepta cuminte prietenul,lasat de mult in urma.Cu botul pe labutele-i obosite,inchise ochii sperand la un somn linistit.
Alex gasise un acordeon vechi,abandonat acolo,cu toata povestea pe care o purta cu sine.Il lua in brate si pleca spre amicul sau necuvantator si spre viorile care incepusera sa cante o melodie saltareata.
-Amice,ia hai,la drum! O sa si dormim,n-avea grija.I-auzi muzica...
Si-o pornira iar agale,insa acum se vedeau prin razele lampadarului batran doua siluete de barbati.Baietelul o lua spre e tiptil,in varfurile picioarelor,asemeni unui balerin. Ajunsera la cativa pasi de ei,ocazie cu care ii putura vedea clar.Erau doi betivi care jucau,unul cantand la vioara,iar celalalt lalaind niste versuri vechi si fara noima,cu sticla de vodca in mana.Pe jos zaceau aruncate inca trei sticle,iar baietelul fu cuprins de o dezamagire cumplita...cei doi tovarasi erau putin mai imbracati decat el,incaltati cu niste cizme ostasesti uzate,batuti si timorati. Erau tineri,lucru care il facu sa slobozeasca un oftat adanc,greu si sincer.
-St! Ia vezi Iuri,ce-i acolo,ce s-aude?zise vioristul
-Nu ma duc,du-te tu,ca tu ai auzit zgomotul,ii raspunse colegul de veselie pe un ton iritat.
Inainta cu pasi marunti,intrebandu-i daca sticla de care se impiedicase,cazand cu un geamat surd si un schelalait trist era a lor.
-Ma primiti si pe mine cu voi?Fac orice,merg oriunde.nu scot niciun sunet de repros,numai luati-ma cu voi,ca e trist mersul din loc in loc singur!zise micutul Alex cu ochii in pamant,lacrimi pe obraji si manuta pe capul mic al animalului.
-Lasa baiete,nu plange,zise Piotr stergandu-i cu mana lui cea aspra lacrima fierbinte de pe obrazul sau cel palid si fin ca foaia unei carti.Ia uite Iuri ce-am gasit,vino-ncoa' raiosule!Potaia e a ta?
-Da,l-am cules de pe drum,de la o raspantie.
-Avem doi tovarasi noi va sa zica;marai Iuri somnoros.Cum te cheama baietel?il intreba pe micutul care il privea cu ochi cu ochi mari,tematori.
-Alex....Alecsandr,sopti copilul cu voce tremurata.
-Aha....Frumos nume! Nu te uita la mine asa,ca pana acu' nu mancai pe nimeni.Dar iarna asta,dac-o fi grea,poate iti mananc potaia,zise el razand cu pofta.
-Eei si tu,hai ca n-o fi asa rau Dumnezeu ca sa ne puna sa mancam catei.Ia uite-l ce frumos e si cum se uita,nu ti-ar fi mila sa-l mananci?spuse Piotr zambind.
-Mila mi-ar fi de el,da' mai mila de mila de bietu' meu stomac! Si ca veni vorba,nu ti-e foame pustiule?
-Doamne,de trei zile umblu nemancat,cu un colt de paine si-o cana cu apa! Sunt lihnit,nu mai pot,de-as gasi ceva....
-Esti rezistent daca ai stat atat numai cu paine si apa.Iuri n-o duce nici juma' de zi fara vodca lui cea draga!
-Ia nu ma mai pune tu intr-o lumina proasta,femeiusca ce esti! Crezi ca daca in armata aia a ta de boi pe care o jelesti mi-ai fost superior,mi-esti si'acu!?Nu domnule,mi-esti prieten,nu imparat! Alex ia vino,ca parca aveam niste nuci in buzunare,vin' sa ti le dau!
Copilul se duse in graba la militarul care scotocea in buzunarele vestonului dupa mancare. Iuri era un rus inalt,solid,blond si roscovan,cu ochi caprui,un om sufletist si cam din topor.La polul opus,Piotr era un tanar mladios,cizelat si cam ipocrit,cu ochi albastri si piele alba,sprinten si istet.
-Da ma,regret ca m-ai convins sa plec de la regiment.Aveai mancare,haine,vodca,tot ce vroiai.Da' nuu,trebuia sa se destepte geniul din tine cu ideea salvatoare:dezertarea.Prostule!se rasti Piotr ofticat.
-Nu te-am obligat sa vii,dar ala nu era razboiu' nostru,prostule! Mai bine te lasam sa mori in prima linie!?
-Da,mai bine!
-Ati fost militari?intreba baietelul,curios sa afle mai multe despre noii lui prieteni.
-Am fost copile! Si rau imi pare ca m-am dus!
-De ce?Toata lumea crede ca e o mandrie,o onoare! Bunica daca nu murea vroia sa ma vada militar.
-Era o onoare,acum multi ani,cand era bunicul tanar.Acum e o mizerie,un gunoi! Militarii ar omori pe oricine pentru bni:mama,tata,popa,nas,frati,oricine! Nu mai lupta nimeni pentru maica Rusia,poate doar prostii de teapa lui Piotr,restul pentru taica gologanul! Cu tine am planuri mari baiete!zise increzator Iuri in timp ce mergeau spre iesirea din gang.
-Iaar il apuca visele pe Iuri-Gura-Sparta! Fa-ti un serviciu-nu-l lua in seama!il sfatui Piotr plictisit.
-O sa te invat sa canti la vioara si acordeon,iar potaia va-nvata sa joace! Si sa n-ajung la batranete de nu ne-o lua tarul la curte sa-i tinem de urat!Ce zici,nu-i mai bine decat sa te omoare niste marionete?
-Ba da,cum sa nu fie! Cand incepem?
-Cand? Si maine,si-acu',cand vrei,numai sa zici!
Ajunsera la iesire.Noaptea se terminase,iar odata cu rasaritul,Alex prinse in palma primul fulg de nea,mic,pufos si rece.
-Pune-ti o dorinta prietene!ii spusera cei doi tovarasi,copii si ei asemenea lui.
-Imi doresc...imi doresc sa se intample asa cum a zis Iuri!sopti el,plin de sperante.
-Speri degeaba,marai Piotr abia simtit,in timp ce ii punea vesta lui de lana in spate.
Si pornira ca trei prieteni de-o viata,alene,spre alte zari,lasand gangul,apa si soarele in spate,si singuratatea altora.
Ca nu e lucru mai rau decat sa fii singur si neajutorat in lume,iar daca esti un suflet pur si fragil,de copil,e cel mai nefast si atroce blestem.
Fara ceilalti,nici noi nu suntem mai mult decat frunze in amurgul toamnei ludic si trist,cald si bland ca un catelandru pierdut dde stapani sau abandonat de parinti,cu un cer deasupra si o mare de pamant in fata.

Fantezie

E fantastic de bine cand ma scufund in apusul crepuscular,
De parca m-as gasi pe mine iar...si iar...
Arzandu-mi farame de suflet negru mai rapid decat cel mai rosu jar
Inca din vremea cea roz cand inca speram

Fantezia e un evantai colorat,care,deschis fiind,zboara,
Se joaca,pluteste,vine inapoi
Obosita de cautat diamante in gunoi,
Vine sa faca tumbe cu noi

Un copil afara.
Doua pasari dorm pe scara,
Sase mate-au bal diseara
Iar alti patru catelusi
Dorm si plang sub scara
Ca niste papusi

Vezi?E treaba serioasa
Fantezia-i generoasa
Sa fii pe dinafara nu te lasa,
Ca un preot cersetorul intr-o noapte geroasa

Zambeste,nu te uita
Ca un copil bosumflat de zana cea rea,
Caci fantezia nu-i a mea
Asa ca vino sa ne jucam toti cu ea

Ia uite,la mine-i vant,
La ea brazi se-aud cantand
Iar la el un caine zboara...
Viata asta-i prea usoara!

Hai copii din toata lumea
Sa vedeti si voi minunea
Ce-apare doar joia si lunea!

Nu-i un rau de ciocolata,
Nici un munte de-nghetata.
E ceva ce nu s-explica,
N-are si-ea nicio logica
Fie ca esti mare,mica,
Sufletu' pe loc-ti ridica

Uite-un soare,da-ncoa' luna,
Nu-i nici vorba de furtuna!
Baba merge-ncet pe drum,
Din cenusa facem fum
Si din trei cirese scrum
Ce miroase a parfum

Ea se leagana de zor,
Eu nu prea regret ca mor,
Tu te uiti partinitor,
Cap al rautatilor
Si regin-a tuturor,
Zeit'a artistilor!

Fantezia mea-i lugubra,
Uneori devine sumbra;
Dar e bine si asa,
Sa ramana dac-o vrea
Muza mea,a lui si-a ta!

Rauri roz si valuri lungi,
Disperarea ne-o alungi
Ca la urma tot sa fugi...
Pan' la urma,tot tu plangi!

Fantezie,copil nebun,
Parintilor nu te spun
C-ai sculptat cerbi in baloane de sapun,
Deoarece unul prinse viata chiar acum

Esti prea capricioasa draga mea,
Dar eu te iubesc asa
Si un lucru te-as ruga:
Daca poti,nu te schimba!

Ba e noapte,ba e zi.
Oare maine ce va fi?
Nu mai ai vreo aventura,
Slalom de la dragoste la agonie si ura,
Fantezie,draga mea fecioara
La minte si spirit deloc pura?

Mana m-alearga nebuneste pe foaie,
Picioarele m se-nmoaie,
Ochii tot se uita-n zare
Iar tristetea-i trecatoare

Gusta nuci si te desteapta!
O sa vezi ce te asteapta
Cand intrii-n papucii mei...
Vei avea si tu pe-ai tai
Sa te duca unde vrei

Si nu sperai,
Ca gasisi scara spre Rai
Tocmai cand nu mai visai...
Vezi,nu ramane fara grai,
Caci din Rai devine Vai!
Alta sansa dupa,zau ca nu mai ai...

Fereastra cu minuni

E una din zilele acelea dulci-amarui de toamna,lungi ca un rau linistit,cu parfum de trandafir,tamaioasa si nuci.Frunzele zboara,ca intr-un dans ciudat,ancestral.Pe prispa unui conac,o fetita canta din flaut un cantec vechi si dulce,de mult uitat.Langa ea,o batrana isi bea cafeaua cu inghitituri mici,jucandu-se,nostalgica dupa vremuri apuse,la fel ca soarele acum,cu o crenguta de maturica.
-Bunico,de ce pleaca toate pasarile? De ce oamenii raman mereu pe loc?
-Ehei,draga bunicii,esti prea mica acum...cand vei mai creste,o sa vezi,draguto,ca si oamenii pleaca,pentru ca alearga dupa "mai bine".Vino cu mine.
Rasuci o cheie in usa care,pe langa fetita,parea un urias din lemn sculptat.Cantecul se terminase,iar Ingrid o urma curioasa.
Ingrid era o fetita ce te ducea cu gandul la un vulcan in eruptie. Era micuta,fragila,cu ochii ca doua bucati din noapte,de un albastru sublim,apropiat de negru,cu piele alba de aristocrata si parul ca o vapaie nestinsa,vesnic pusa pe sotii,de o veselie molipsitoare,care te coplesea.
Fetita era lumina batraneilor,care,de cand parintii fugisera de responsabilitati,abandonand-o,au avut ca unica vrere sa o creasca frumos,armonios,si sa isi reverse tot prinosul de iubire asupra ei.Bunicul o invatase sa cante la flaut si pian,bunica o invatase sa picteze si sa citeasca.Si viata era abia la inceput.
Ajunsera intr-o camera mare,ai carei pereti erau tapetati cu carti legate in piele maronie.Un candelabru vechi,ce pastra amintrea regalitatii,un semineu si o pendula erau piesele in jurul carora fusese amenajata incaperea.O masa simpla,din lemn de cires,cu picioare de fier forjat trona in camera,inconjurata de scaune din lemn si piele moale,iar la picioare le stateau covorase de blanita facute din capturile bunicului,vanator inrait,si de lana colorata,primite in dar de bunica.
Bunica se duse sa ia o carte din biblioteca,in timp ce Ingrid rasfoia de zoe colectia de viniluri,in cautarea discului pentru acea zi.Scuzabil oarecum,caci era o copila indragostita de muzica.
-Ingrid,vino sa iti arat ceva,scumpa bunicii!
-Imediat buni! Si incaperea rasuna de acordurile de jazz ale melodiei.Pe masa,ceaslovul visiniu cu monograma si ceainicul de bronz asteptau,cuminti,sa le vina randul.
-Ce e asta bunico?Intreba fetita in vreme ce isi turna in cescuta cu flori desenate ceai de tei si flori de portocal.
-Asta,draga mea,e albumul familiei noastre.E foarte vechi si valoros,contine chiar si gravuri ale strabunilor nostrii,comoara transmisa de la o generatie la alta,imbogatit de fiecare prin a carui mana a trecut.
-Wow!zise copila...Bunicul im promisese ca mi-l va arata intr-o zi...
-Dar,banuiesc,nu e nimic rau ca ti-l arat eu.Nu?
-Normal ca nu! Si-asa ma facuse curioasa..stii cum e el.
Degetele-i firave si lungi mangaiau paginile ingalbenite de timp,in vreme ce imaginatia-i bogata o trimitea in vremuri cu parfum de laventica si mosc,la fel ca povestile vanatoresti ale bunicului ce o tineau cu sufletul la gura in serile geroase de iarna. O singura gravura ii atrase atentia,deoarece asemanarea fizica dintre ea si doamna aceea era vizibila.
-Bunico,cine a fost ea? De ce semanam atat de mult?intreba micuta cu ochi curiosi.
-Asta...e o alta poveste,pe care insa ti-o voi spune acum.Sau vrei sa fac si eu ca bunicul?zise ea razand.
-Nuu,hai la fereastra sa-mi spui,zise fetita asezand ceaslovul inapoi in biblioteca.
-Cum vrei tu.Se face tarziu si nu stie nimic de noi.Sa vezi ce-o sa ne caute bunicul...zise Maria zambind strengareste.
-Lasa-l pe bunicul,zi-mi povestea!Off,si mai si ziceai ca nu vrei sa faci ca el!
-Bine curioasa mica! Femeia aceea e ruda bunicului,caci bunicul are radacini italienesti.Ea a fost ducesa de Napoli.
-Da?Ce frumos! Ducesele erau un fel de printese,nu?Ca bunicul asa zicea.
-Da,un fel...ca multe-ti mai spune si el!
-Si cum o chema?
-Numele ei era Elena si trebuie sa-ti spun ca jucat un rol imporant in inflorirea Renasterii.
-Daa?Cum asa?intreba fata,insetata de cunoasterea trecutului.
-Pai,draga bunicii,fiind ducesa,era o persoana foarte influenta.Avea niste standarde exigente,iar artistii care o cucereau,isi cucereau si gloria.Multi au fost trimisi la curti regale sa le decoreze castelele.Si mai trebuie sa aflii ca ti-a lasat cu limba de moarte bijuteriile ei,atunci cand contesa de Provence,geloasa pe faima ei,a otravit-o.
-Mie?Cum asa??Ca doar nu ti-o fi zis bunicul ca ma cunostea!
-Eei,bineinteles ca nu,dar ea stia viitorul.Nu ti le-a lasat tie explicit,dar a zis ca la un timp se va naste o fetita care sa ii semene identic.Acea fetita va primi comoara ei.
-O comoara?Doamne Dumnezeule,o comoara!Nu e si-o pisica in comoara aia?Imi doresc tare mult o mata!
-Nu,mata nu e,dar iti va placea.Hai sa ti-o dau,vrei?
-Bine,dar nu se supara bunicul?
-De ce?A sosit timpul.
Asa ca isi desprinse esarfa de la gat si o lega la ochi.
-Miroase a busuioc!
Se duse la subsol,printr-o trapa,de unde veni cu un cufaras croit dintr-o singura bucata de jad.
-Gata,poti deschide ochii!
-Wow....ce frumos e! Pot sa-l deschid?
-Doar de-asta ti l-am adus.Ia-l! E al tau acum.
Il deschise cu maini tremurande,si ochii i-au fost luati pe data.O bratara cu opale calde si onix grafic,un medalion din safir de culoarea ochilor ei si diamant pe un lant in forma unei franghii subtiri de argint si o agrafa de prins in coc cu perle,rubine si smaralde vioaie,ce contrastau placut cu parul de morcovi al copilei.
Alaturi,o scrisoare fragila,in italiana veche,testament al viitorului.
-Buni,e superb!Nici nu visam macar la asta...auzi,tu imi poti citi scrisoarea?
-Nu,nici macar bunicul.Sarcina care iti revine tie,e sa o descifrezi si sa o implinesti intocmai.Accepti?
-Desigur!Sunt atat de curioasa incat as incepe de-acum.
-Lasa puiule,mai bine hai la cina.Bunicul o fi ingrijorat peste masura.Uite,cheia bibliotecii ramane la tine,langa scrisoare si bijuterii.
-Bunicule,bunicule,ce e de mancare?intreba Ingrid aruncandu-se in bratele batranului.
-Pateu de rata cu stafide,dupa o reteta veche a familiei mele.Tocmai l-am terminat. Iar te-a inchis buni in biblioteca sa-i asculti povestile?zise mosul razand cu pofta.
-Ma tem ca azi ea m-a sechestrat pe mine,glumi batrana.E tarziu,eu ma duc la culcare.Noapte buna,dragilor!
-Noapte buna!rostira ei in cor.
Afara,luna rosie domina lanurile de lavanda melancolica.Ingrid se duse,culese o crenguta si intra incetisor in casa,spre cameruta-i cu ferestre mari.
-Ca sa dorm linistita,ii sopti ea pisicii albe ce venise la picioarele ei.De maine o sa se schimbe multe,rosti ea cu un ochi pe cer si altul la pisica,vizibil ingandurata.
Ca,astea sunt conjuncturi rare,iar un om trebuie sa fie pregatit mai ales pentru neprevazut,nu credeti?

Descantec

La ceas de seara,lumea se-nfioara
Cand vede ca treci fara sa te doara
Pe langa cei ce te-ndragira prima oara
Iar tu,ogar netrebnic,vrei sa-i atarni in sfoara

Cale,leandrii si lamai
Durerile-ti cui le spui
Cand in preajma nimeni nu-i?

Babe canta langa sant
Ca te lasa far' de-un sfant
Vracii,vrajitoarele,tamaduitoarele
Care-nvie umbrele

Cu voce tare sau soptit
Pe descantec s-au pornit
Din inceput spre sfarsit,
De nu mai stii care ce mint

Tu miroase busuioc
Ce iti va purta noroc;
Vrajile vor sta pe loc,
Din minciuni va iesi foc

Mucegai si lemne aprinse
Zile de noroi cuprinse
Bibliotecile-s intinse
De la mare la ocean
Si-nca pe-o juma' de an!

Tineretea-i dusa-n van,
El se uita pe tavan,
Amintiri zac pe divan...
Si a mai trecut un an

Inchisi in biserica
Soriceii rumega
La ce-a fost si ce va fi,
Cine oare i-o gasi
Si de-o fi noapte sau zi

Clopote cu sfori vechi
Urla-ntr-una in perechi
Iar cand vad ca le pricepi
Nu te lasa vorba s-o incepi

Mucegai si haine noi,
Hai ca vin si eu cu voi
Alergand spre nicaieri
Pana aflu ce-o sa-mi ceri

Busuioc si cu lavanda
Ca sa-ti tina vara calda
Pe o ulita de sat
Unde fagul s-a uscat
De timp nefiind uitat
Sau,cu-atat mai mult,iertat!

Ca e ziua sau e noapte
N-ai ragaz de-atatea soapte
Ce iti bantuie cugetul
Fie ca ai vrea sau nu

E destin,e roata-ntoarsa,
E un basm,cochilie arsa,
E vraja,blestemul ce n-o sa mai fie
Peste un an,zece,o mie...
Pana nu si-o gasi timpul sotie
Graba in frau sa i-o tie!

Scuipa-ti tu in san,fa-ti cruce,
Rau-n alt loc s-o apuce,
Visu-n zbor sa nu se-ncurce
Si viata sa-ti fie dulce!

O termin cu un Amin
Simplu,sincer si sublim,
Ca sa stii cum vrem sa fim,
Fara sa ne chinuim
Coduri grele sa citim
Si tot nimic sa nu stim,
Ca....prea tare ne grabim!

Nori

E cerul greu de-atatia nori,
Sublimii si eternii calatori
Ce scruteaza zari,
Fiind martorii tacuti ale atator intamplari

Norii sunt lenti,
Si felul in care arata te face sa-i privesti absent
Cum se misca strident,
Fara sa le pese de vre-un impertinent

La sfarsitul fiecarei zile e masacru-n nori,
E un spectacol sublim,ce te face sa te-nfiori
Cand ii vezi insangerati in mii de culori
De la sange la roz si coral,ca niste flori

Norii sunt soli ce duc mesaje timpului,
Dar merg incet,adanciti in ganduri
Caci stiu ca ii va astepta in cranguri
Cand vor incepe sa soseasca,randuri-randuri

Si cand se intorc de departe
Nori sobri,in haine cernute
Venind cu vesti de nedreptate,
De ura,razboi si lipsa de pietate,
Suficienta ca sa lase zeitatile sa cada late

Dar norii mor si ei,
Caci sunt soli ceresti,nu zei!
Fie ca au mantia de sange,plumb sau lapte,
Cu totii impart aceeasi moarte,
Cazand cu zgomot surd din eternitate

Ultima Ploaie

Intr-un apus timid de noiembrie se concretizeaza toata poezia defuncta si filozofia lumii,gandea el in timp ce se lasa leganat de mersul trenului,molcom si dulce,spre nicaieri.Parea un batranel fragil si sfatos,care gustase din toate voluptatile vietii.
Cu un gest tacticos isi scoase tabacherea din buzunarul sacoului,isi aprinse o tigara si incepu sa viseze,privind melancolic fumul ce se ridica asemeni unei jertfe spre cer. La un momentdat,usa compartimentului se deschise si nu mica ii fu mirarea cand vazu ca intra o papusica.Fetita sa tot fi avut cinci anisori;era durdulie,cu pielea alba,bucalata,cu ochii ca iarba si parul inele de aur ce ii acopereau,grele,rochita ei cea neagra.
"Ce faci fetito,unde sunt parintii?Esti singura?",o intreba vizibil surprins,iar ea,cu o voce calda,de inger ii raspunse."Da.Mami si tati au murit,iar eu ma duc la buni,sa vad daca mai traieste.Ia uite,ploua!"
Si,intr-adevar,afara incepuse sa ploua cu picaturi mari si colorate.Batranelul o lua in compartimentul sau si deschise valiza.
Din valiza incepura sa iasa la ivela masti impodobite,bombonele de ciocolata si o carte mare,cu poze.Fetita le privea dezorientata,nu stia daca are voie sa le atinga sau nu.
Zambetu batranelului o incredinta ca e premis,asa ca incepu sa analizeze cu ochi curiosi mastile gatite cu fulgi colorati,cu matase fina,dantela roasa de vreme si sclipici,gusta luand cu o manuta tremuranda bombonica din cutiuta mesterita din acelasi lemn fin,cu arabescuri atent sculptate in el,ca in tabachere,captusita elegant,cu catifea rosie. Insa cartea cea mare,cu pozele-i minunate,cuceri pe data sufletul speriat al copilitei,ducand-o in alta lume,una de basm.
Vazu un baiat cu un bici in mana,ce era ascultat de caluti frumosi,micuti sau mai mari,dar la fel de puternici,un copil serios,cu o palarie mare pe cap,inalta parca pana-n tavan,scotea iepurasi gingasi din fundul ei,facea porumbeii sa rada,iar plantele sa zboare.
Aparu,apoi,o fataa tanara,cu un corp sprinten de gazela,cu pielea de nea,iar parul imbraca in negru toata faptura ei,pana la genunchi,imbracata cu o rochie albastra de brocart,cu biciul de piele in mana,facea sa joace,supuse,sapte pisici mari,spre teama,admiratia si deliciul privitorilor.
Caci da,batranul fusese candva circar.Plecase de copil prin lume,caci simtea ca nu isi va gasi locul pe lume pana ce nu-si va indeplini misiunea;aceea de a le smulge oamenilor macar un zambet,de a le da macar o secunda de placere si fericire.
Avusese ocazia sa vada toata lumea si poate tocmai de-aia era mai bun si mai visator ca ceilalti de seama lui.
Insa inocenta fetitei fu captata cu desavarsire,ajungand sa o transpuna chiar si fizic,langa scena cea mare,ascunsa dupa cortina de catifea visinie,ghemuita,temandu-se sa nu fie gasita.
Era ultimul om de-acolo;doar ea si cei doi clovni ramasesera in arena uriasa,ei insisi parand niste uriasi pusi pe sotii pe langa micuta.
Uriasii aveau si ei masti pe fata,desenate maiastru.Aveau pielea alba ca prima ninsoare dimineata,un nas rosu de cauciuc,ochii si gura laargi,conturate cu negru.Vesmintele le erau largi si colorate in nuante tipatoare,tichii contrastante si pantofi albastrii,mari,stransi pe glezne,cu varfurile intoarse in mod hilar. Singurul lucru ce ii deosebea era mimica : unul era trist,pe cand celalt mustea de veselie. Tortele se aprinsera,iar fata putu sa ii vada cum incep un joc vechi,care ii lega intr-un fel,facut pentru sufletele lor,ascunse dupa masti si ridicol.
Claunul cel trist lua 12 lumanari micute,in culori ce compuneau curcubeul,si le aprinse.Le-a aprins pe rand,pe masura ce se aprindeau aruncandu-le intr-un cerc mare,jongland cu ele mai lent,tot mai lent,pe masura ce flacarile cresteau mai mari.
Flacarile cresteau tot mai mult,pe masura ce clovnul vesel alerga in genunchi in jurul sau,adunand de nicaieri cutite si sageti.Incepu sa arunce cu ele in pereti,fara nicio directi clara,ca intr-un haos general.Erau 14 cutite si 20 de sageti ce zburau in aer,biciuind nemilos resturile de dumnezeu lasate de cel de dinaintea sa,pana la apogeul nimicniciei.
De dupa cortina cea mare,toata trairea ludica a sufletului intrus se concretiza intr-un suspin taios ca otrava din sageti.Si,pe data,camera incepu sa se stranga,scena se ingusta,cutitele si sagetile cazura la unison cu un geamat surd,reflectand in raceala ascutita a metalului toropeala mistuitoare a flacarilor cerate ce inghiteau lacome tot cuprinsul incaperii,fara pic de mila.
Acum,copila era pusa sa aleaaga: fie se ducea la unul din clovni si il ruga sa o salveze,fie murea odata cu locul unde fusese martora minunii.
Fugi spre mascariciul cel trist si ii sari in brate,cu toata nadejdea ei ca va scapa. Si,deodata,vazu cum tristetea incepe sa ii paraseasca sufletul si chipul,fiind in acelasi timp inundat de o lumina necunoscuta,ciudata,din alte dimensiuni.
In acelasi timp,izvorul de veselie incepu sa fie umbrit de sarpele pizmei,ce ii inflorea in ochi.Se lasa la pamant,lua singurul pumnal-stea de acolo si pe masura ce locul trosnea sub forta lumanarilor,inainta viclean spre tovarasul lui,care incerca cu orice pret sa scape,atat el cat si copila,de valtoarea ce atingea asemeni unei promisiuni de razbunare cerul,si luna,si norii.
Alerga ca nebun,caci vroia prea tare sa scape prin biata copila si sufletu-i putrezit de-atatea lacrimi,incat nici nu vazu de ce gingasa faptura din bratele sale il strangea tot mai tare de mana.
Tovarasul sau de joc si hoinarit prin lume,omul alaturi de care impartea bucurie altor oameni,era acum posedat de ura si pizma,nebun gonind cu pumnalul in mana prin marea de foc pentru a-l ucide si a sfarsi astfel totul.
Dar din tavanul inalt incepu sa picure;era sange.Reusise sa il zgarie pe gat cu lama cea inmuiata in venin si cianura,iar acum sangele sau ucidea valtoarea cea nemernica. O salvase,dar nu asa cum vroia,iar ea,pentru a-i rasplati sacrificiul,lua patru lumanari aprinse,le aseza in forma unei cruci,ingenuncihe si striga o incantatie nascuta odata cu timpul,invatata de la batrana satului.
Atunci,o gaura incepu sa se caste sub ucigasul al carui ras de psihopat cutremura ceea ce mai ramasese din cupola uriasa,facand cortina sa joace,terifiata de cele ce vazuse.
Pamantu il inghitea pe cel a carui fapta il cutremurase,insa lent,ca sa poata auzi cum rasu-i devine raget de disperare.
Cupola se darama,iar el fu inghitit in totalitate de pamant,razbunator al sangelui varsat,sub privirile impietrite ale copilei,care fugi de locul atrocitatilor plangand,tremurand.
In urma nu mai ramasese decat o feriga mare nascuta dintr-un morman de scrum,o dara de praf,mirosul de mosc,de liniste si pustiu.Totul era disparut acum.
Cartea cea mare se terminase,odata cu tigara batranului. Acesta alese cea mai frumoasa masca din toate si i-o oferi cu sipetul in care erau bomboanele,spunandu-i duios "Sunt ale tale acum,dar iti doresc sa nu ai nevoie de ele.Pentru mine,e prea tarziu."
Inchise ochii si se duse si el.Unde? Acolo unde nu se stie.Fetita ofta si se aseza sa priveasca pe geam.
Ploaia se oprise,dar trenul tot cutreiera prin marea de alb.Ninsese,iar ea era purtata spre alte tarmuri,alte povesti,alte iluzii...Caci totul e fara de sfarsit,nu doar timpul si adevarul.
Ca ludicul unei imagini cu un copil in leagan,cadou de la si catre viata.Fara menajamente,cenzura sau resentimente.Doar ludic si-atat.
Simplu,nu?

Maturizare

Plopi insirati pe sfoara la rand,
In casa se-aud zilele curgand,
Vantul aduce din departare
O adiere de esenta tare
Si-un zvon timid de maturizare

Soapte desculte in matasuri tarzii,
Amintiri si povesti de care nu vei mai stii
Decat ca s-au intamplat candva
Si ca au lasat o urma pe plansa ta,
O dara luminoasa.Undeva..candva...cineva...

Creionul zgarie retina
Cu zgomot surd de lovitura
Care arunca de-a valma o poveste mahmura,
De nu mai stie nimeni a cui e vina

Simti pe piele o caldura rece.
Te maturizezi,incepi sa vezi timpul cum trece,
In goana evadatului ce vrea doar sa plece
Fara sentimentul c'ar trebui sa astepte
Ca si celelalte suflete sa se destepte

E un caleidoscop al draperiilor rupte,
La subsolul colorat in galben,ascuns in noapte,
Ascuns dibaci la poalele unei statui
Ce-ti arata ca lumea nu-i cum o stii
Si ca trebuie sa iti si asumi ceea ce spui

Un graunte de vise,o alta lume
Maturizarea e fenomenul fara nume
Nascut din ruperi de satin
Ca sa te rupa de viata fara macar un suspin

Inca e ceata in seara de ieri
Relicvele ramase te-ntreaba la ce speri
Si de ce urmele idilelor vrei sa le speli
Chiar daca,in spate,tot tu disperi

Simti ploaia cum iti cade apasator pe umeri
Tu te simti un suflet pribeag,golas,un nimeni
Care vrea sa-nvie acum
Tot templul inundat de scrum
Cu-o simpla dara de parfum

Gata acum,te-ai maturizat!
Trecutu-n urma l-ai lasat
Fara sa vrei sa stii ce s-a intamplat
In timp ce tu,treptat,ai aflat
Ca nimic nu se mai intoarce dac-a fost aruncat

Si tie nu-ti mai ramane decat viitorul cel plat.
Asta-i un mare dezastru,pacat!..
E parca mult prea trist ca te-ai maturizat
Fara ca nici macar sa fii intrebat...fortat

Calatorul

Fie ca e soare sau ploi,tu fugi mereu
Si lasi in urma ideea ca as fi gresit eu,
Iar adevarul se descopera destul de greu
Lasand indoielii prada usa sufletului meu

Calator nebun prin campuri,
Cum de furi atatea ganduri
Si le cari nepasator
Ca sa le ineci in rauri
Unde numa' codru-i martor?

Pentru lacrimi nu e leac;
Doar o lacrima mai mare
S-o ivi in asteptare
Lang'ale noptii sanctuare

Tu alergi,alergi,alergi
Cam o turma de pribei
Ce rup norii de hartie
Si tot plangi,pentru ca stii
Ca ce-a fost n-o sa mai fie


Nu mai poti rupe hartia
Te patrunde vesnicia,
Suflet mic de haimana!
Macar daca iti pasa...
Dar de ce,ca iti e gandul
Numai la ce vrei mata.
Azi aici,maine colea,
Restul nu mai exista

Ce sa zic,imi pare rau
Ca te vad tot trist mereu,
Fara haine si papuci
Cu'n opait vechi in mana.
Du-te soare,fa-te luna
S'ada-i timpului cununa!

Esti copil pribeag prin lume,
Sfasii hartia cerului,catifeaua pamantului
Si fugi grabit spre alte taramuri,
Caci foile cerului erau unse cu otravuri
Ce ti-au adus teama de pedeapsa si moravuri

Dar s-a facut minunea sa treci si pe la mine
In cautarrea comorii pe nume compasiune,
Sa imi planga pe umar ca n-are incredere in lume,
Ca nu se mai intampla lucruri bune
Si ca-s toti la fel :frati,surori,copii si mume,
Oameni pe care abia-i recunosti dupa nume

Asa imi povestea in mansarda mea
Un calator-copil,fara un timp si un loc undeva
Cu suflet salbatic si bun,
Care plangea sfasiind tot ce gasea pe drum
Si care obosise sa astepte lumi noi de-acum.
Totul se transformase in cenusa si scrum,
Diadema lumii de ceata cladita pe-o temelie de fum.

Postulatele Ipocriziei

E seara,linistea imbraca in mistere totul :cantul de pasari,soarele ce tocmai apune,visele si sperantele pastrate cu sfintenie de veacuri.
Doar un suierat strident lasa un val de otrava peste tine,omul ce ti-ai asumat o viata...hmm...decenta,cu bucuriile si neajunsurile aferente,cu farmecele ei.
E...EA!Cum cine?Ipocrizia,sora mai mica,dar cu mai mult venin in sange a egoismului,vecina din umbra,gata de atac a perfectiunii.Sau,mai simplu,cel mai mare rau eliberat de Cutia Pandorei vreodata in lume.
Si...brusc oamenii se crispeaza,se incordeaza,devin la fel de rigizi ca o cariera de piatra.Acum,fiecare si-a pus masca,a devenit o noua persoana,pusa pe strans,pe avut,pe adunat.
Debuteaza subtil,asemeni unui parfum fin,cu intrebari subtile,precum "De ce trebuie sa visez la ce altii doar au?";"Cum ar fi daca...?Sigur mai bine!Indubitabil!";"Nu-i asa ca el nu merita?";"Eu ce merit?" si alte afirmatii in acelasi ton,ajungand sa se infiltreze in constiinta-ti asemeni unei otrave ce se infiltreaza in sol,pana la izvorul de apa.
Cum recunosti un ipocrit?Destul de simplu,as cuteza eu sa spun. In primul rand,sunt foarte buni mincinosi.N-ai sa gasesti vreodata un ipocrit sincer,caci adevarul si ipocrizia nu pot coexista in aceleasi coordonate,nici macar in logica celei mai bolnave ratiuni,insa nu e de negat faptul ca ei se descurca foarte bine in a simula sinceritatea.
Apoi,ii vezi mereu ingrijorati si tematori,ca si cum s-ar teme sa nu li se afle secretele murdare,sperate in pamantul uitarii pe veci.
Sunt mare parte din cei ce vocifereaza frenetic,gol si fara sens,ca banii sunt tot ce conteaza in viata,cheia spre fericirea mult-vanata de toata spita omenirii.
Nu au o imagine de sine,evaluandu-se prin prisma posesiunilor materiale detinute,atat ale lor,cat si ale celorlalti asemeni cu ei.
Ce e ipocrizia?Disensiunea gand-cuvant-fapta,o treapta in drum spre sociopatie,chiar daca ii vezi deschisi catre societate si nou,ipocritii sunt cei care vor ceda cel mai usor temnitei izolarii.Individul "suspect" de ipocrizie nu va recunoaste niciodata ca e ipocrit,nici macar in fata lui insusi,pentru ca ar fi acelasi lucru cu a-si pune dinamita la temelia lumii lor cladita din interese meschine si efemere.
Ipocritul nu poate fi suspectat de dedublare,pentru ca aceasta presupune sa ai doua personalitati alternante,pe cand el nu are nici macar una ; deci poate fi orice.
Nu il poti banui nici de tulburari bipolare,deoarece are o luciditate taioasa si rece ca a Crivatului in noptile reci de iarna,pusa in slujba obtinerii de bunuri materiale,in goana neintrerupta spre varful ierarhiilor fictive.Un alt lucru de retinut despre ipocrizie este ca germenii ipocriziei si ai egoismului fiinteaza in constiinta noastra inca de la nastere.Asta daca plecam de la premisa ca perfectiunea e calea spre evolutie si,de ce nu,daca situatia o cere,spre revolutie.
Altfel,vom cauta modalitati de intelegere a cum victima si agresorul se inteleg de minune,cum subalternul ii face complimente sefului,il trateaza asa cum odinioara sluga se comporta cu nobilul feudal pentru a avansa ierarhic,in pofida faptului ca declara constant ca nu il suporta;prieteni ce par eterni recunosc public faptul ca nu mai exista nicio urma din afinitatile reciproce care ii uneau.
Ipocrizia nu-i doar a lor.E-a tuturor oamenilor :a ta,a mea,a lor,a voastra,a lui...insa e de datoria fiecaruia sa descoperim o modalitate prin care sa o exilam pe fundul unui vulcan vesnic activ,in Cutia Pandorei ferecata cu o mie de lacate vrajite.
Doar asa putem sa ne salvam de otrava pe care suntem fortati,constransi social,sa o bem pentru a fi acceptati,lasati sa evoluam.
Si,brusc,lumina apusului deveni mai calda,trilul pasarii mai voios,iar chipul omului,mai senin.
Caci,dragilor,poate ca nu vi s-a spus,insa adevarul e singura minune ramasa. O minune generatoare,la randu-i de alte mici miracole,ca un caleidoscop din mozaicuri de culori,de cioburi de fum.

Atmosfera de nimb

Odata,demult,ratacind prin labirintul dunelor insirate ca visul unui schizofrenic intr-o noapte tulbure,o copila visa.Singura-i alinare era magarusa care o asculta,docila,carandu-i constiincioasa desaga cu apa,cafea si smochine,in timp ce la brau isi purta mandra pumnalul,iar la gat stateau aninate intr-un saculet de piele moale iasca,cremenele si hasisul.
Furtuna de nisip izbucni ca dintr-o minune;iute,involburata si manioasa parca pe toata nedreptatea din jur.
Copilita se temu,se prinse de grumazul magarusei sale dragi,de care o legau atatea povesti de negandit pentru ceilalti.Inchise ochii,si se abandona ei,soptind abia simtit:"Spune-mi o poveste!" Si visul incepu...vazu garoafele ce compuneau dinamic o simfonie a culorilor si un val de parfumuri suave,tesute pe nestiute,din apa si vant.
Lovi de cateva ori cremenele si iasca,in timp ce bratarile-i de soare cantau de zor a poveste de neuitat,a tablou cu amintiri desenate cu cioburi senine de fum ce izvora agale din tigara de hasis,ca o ofranda tacit consimtita de ea,de neant si de zei.
Magarusa incepu sa depene itele unei alte lumi,una de negandit pentru novicea orientala.
Ii arata munti ce isi purtau peste veacuri cojoacele de zapada,gardieni ai pesterilor ascunse de draperii de iedera obscura,cu covoare de ferigi tacute si nisip alb,ingaduitor si dulce,parca diferit de nisipul arzator si aspru de acasa.
O duse sa pescuiasca in ape repezi,ii deslusi taina lanurilor de aur cu picaturi de cer si sange,minunile livezilor nesfarsite de meri,de gutui.
Araboaica cu ochi sticlosi,senini si jucausi ca doua vapai curioase era uimita si parca nu mai simtea nici timpul trecand ca un ienicer amenintator prin harem,nici oboseala ce ii subjuga trupul si mintea,ca o vrajitoare dibace si senzuala,pentru care nimic nu e prea mult si totul e prea putin.
Incepu ploaia.Lunga,marunta,agasanta,insipida si rea,pica incet,constant,ca timpu-ntr-o clepsidra veche,uitand parca de toti :de oameni,vremuri,idei si tabuuri.
Fetita incepu sa alerge,plangand.Ii cresteau aripi,una de-un mov catifelat,greu si apasator,si cealalta din fulgi de argint usori,simpli dar dragi,sinteza a amintirilor frumoase.
Trase un chiot de bucurie ce fisura cerul de un verde roscat,deschizandu-i poarta spre nimbul intr-o mie de pasteluri cu parfum de-acasa.Era visul ei castelul micut,dar pe care si l-ar fi dorit pana si Seherezada in povestile ei,mai arabesc si mai scump,dar mai simpl,chiar si ca al sultanului din basmele mamei,cu miros de susan.
Asina o privi nostalgica,aventura lor se terminase.Scutura grumazul ca si cum ar fi fost impovarata cu o desaga foarte grea.Abueii ofrandei de hasis s-au raspandit in azur,iar furtuna se opri cum a inceput ;ca prin minune.
Ea deschise ochii migdalati si ofta adanc:fusese numai un vis,o idila de-o furtuna.Si pornira agale spre alte zai,alte inceputuri,alte vremuri,intamplari,oameni si zei.
Ca viata i se paruse mereu un ceaslov mare,scris intr-o limba veche,moarta demult,iar asina ii aratase ca ea mai are o fata: un carusel iute al povestii grosolan gandite,dependent visate,fin si dramuit faptuite si traite,si inca si mai cu drag povestite,oferite cadou celor dragi.

Testamentul unui suflet

Am adormit visand minuni
Si mi-am gasit cosmarul;
O lume-ntreaga m-a vazut
In oceane de lacrimi dizolvandu-mi amarul

Mereu am sperat,am crezut in "mai bine",
Am legat cu sange visele de tine,
Sacrificand fara regret ce tinea de mine

Vreau sa fac pact cu diavolul,
Sa ii dau lui sufletul
Si tot ce a mai ramas cat de cat viu,
Dar durerea sa nu o mai simt
Si din negura tristetii sa ramana doar cuvant,
Rasad de indoiala macinat de vant

Nu vreau sa mor prea tarziu,
Iar atunci cand nu o sa mai fiu
Ce am pierdut in timp vreau sa stiu,
Sa imi simt in ultima secunda corpul cuprins de'un suflet viu

Ultima-mi dorinta e sa apara,
La un colt uitat de strada,pe seara,
Tot raul din venin si viata
Sa ma tarasca intr-o scara
Si sa m-ameteasca,sfasiind ultima panglica ramasa pura,
Sa imi dea potirul cu ura intr-o doara
Iar eu sa il sorb cu nesat pentru ultima oara

Simt pumnalul uitarii cum in suflet se-nfige,
Carnea de pe corp cum tremura si frige,
Cum cineva joaca cu mintea mea arsice
Si cum incep sa ridic mozaicuri de novice

Am aruncat acum ultimul ciob,
Sper ca am acum ultima piesa
Ca sa fac vraja ce ma va duce departe.
Acum eu sunt alta,iar afara e noapte...
Veninul ce mi-a inlocuit sangele nu are moarte!!

Miracol

M-am trezit la ceas de ziua si-am visat
Un secret cu creta desenat
Pe tavanul unui tren de un copil
Ce umbla sa afle lumea,tiptil

Lumea mi-a taiat aripile
Fara sa imi zdruncine idealurile.
Mi-au mai ramas fantasmele
Si secunde stinghere de melancolie

Nu va fi niciodata destul,
Insa macar sper ca va fi mai bine
Dupa tortura dinamic'a izolarii
Ce ma pune fata-n fata cu mine,
Fugarul ce-a retinut miasma disperarii

Imi pierdusem desaga cu miracole,
Acul cu care brodam cu dragoste ziduri
Iar ceea ce ma facea sa rup randuri
S-a ascuns undeva departe,
La adapostul lacurilor de foc
Si-al raurilor iuti de ape

Copilul stia tainele lumii,dar vroia
Sa gaseasca foaia unde-i scrisa viata sa,
Temator cand se gandea la ce va urma,
Tremurand sfios cand din ochi ii cadea lacrima..

Am aprins lumanarea si totu-a fost altfel,
M-am regasit din labirintul de oglinzi,
Si nu mai vreau nimic din ce n-a fost al meu,
Cioburi imaculate ce scapa-n noroi mereu
Lasand in urma o dezamagire si-nca un ateu

Si desenul din tavan fugi spre alte zari,
Sufletu-mi e un nebun ce a scapat de inchisori,
Gol si mare,dar plin de vise ce dau fiori.
In momentele-astea atingi cu zambetul nori
Si parca nu mai vrei asa de mult sa mori..

Voiaj cu pasari calatoare

Undeva,intr-un targusor cocotat pe o colina,inconjurat de paduri dese ca tesatura unui stergar brodat asemeni unei fortarete cu zid de busteni pusi de-a valma,venise toamna.
Frunzele roseau parca de rusinea batranetii,se ingalbeneau de invidia pentru florile ce tocmai atunci explodau,parca numai sa le faca in ciuda,iar in final venea resemnarea stacojie,stearsa,si moartea cu parfum subtil de crizanteme.
In castelul ce priveghea alene la viata targusorului,paznic pustiit ce sta sa moara,o pisicuta alba cu ochi de chihlimbar canta suav lumina calda a amintirilor,in timp ce cu gheruta desena pe-un evantai de fildes alb si pene negre.
Muie labuta in cerneala si zgarie un cal,langa o balta ce dormea si ea. Era rosu,puternic si mandru,insa in ochii blanzi,supusi de-atata vreme,citeai tristete.
Langa el,dintr-un plop urias,canta un corb.
Il ignora,dar corbul i se aseza pe spate,cantand parca mai tare si mai clar.
Calul fugi in galop spre pestera cu clinchet de izvoare si case tulburi de lilieci.Pe prundisul alb de pe mal cresteau niste flori ca de cenusa in forma de stea,cu lumini de mozaic raspandite peste tot,calde si vii,colorate si moi.
Si calul simti ca e nevinovat.Isi dete seama ca greselile alea nu erau ale lui,ci ca altii,mai destepti ca el,il facusera sa creada asa.Floarea se ofili,luminile murira,dar el nu fugi.Ramase sa isi infrunte destinul,asemeni unui soldat ce lupta pana la ultima.
Nu mica ii fu mirarea cand,ridicand privirea-ntrebator pe tavanul pesterii,isi vazu cosmarul pandind.
Era..nici el nu stia clar ce.Stia doar ca ani la rand fugise de el.Acum,sosise vremea sa il cunoasca.Aratarea,caci altfel nu o putea numi,avea corp de lup,cap de iepure,blana de tigru si ochii ca doua migdale de opal,ce dormea pe un pat din panze de paianjen lucrate cu maiestrie. Privirea-i crunta il strapungea,ca si cum astepta de-o vesnicie sa-l cunoasca.
Calul incepu sa necheze,in vreme ce creatura ii sari in fata,dornica de atac.Il izbi puternic cu copita,apoi goni zanatic spre cuibul de ferigi.Aratarea pierise,si pestera odata cu ea.
Pisica incepu sa zgarie fildesul cantand si aruncandu-si sagalnic privirea in oglinda de argint.De la mansarda incepu sa razbata alt cantec,mai frumos parca decat al ei,o romanta a tuturor amintirilor diafane,de catifea poleita cu argint si pietre.
Fu geloasa si urca in graba scara cea subreda,pentru prima oara.
Afara,luna apunea,lasand loc unei alte zile,una cu paduri de cersetori si zdrente lalai.In camera,o lumanare pe un cufar ros de timp,o draperie de lana pe care mai zaboveau inca picaturi albastre de sange si o pasare ce canta in timp ce ardea.
Era prima si ultima pasare Phoenix pe care o vazuse vreodata mata de omat cu ochi de miere.Se simtea ca un copil si revazu tot trecutul in timp ce pasarea murea...sfasie tot ce facuse,desenul care ii furase atata din suflet,si cantecul i se transforma in planset scancit,cu lacrimi amare ce ii sapau adanc in inima.
Alungata,fugi din targusor o zi mai tarziu,odata cu sosirea primului fulg de nea,cand se putu opri din suspinele ce ii tradau regretele.
Pana la urma,castelul nu era "acasa".Deci pleca pribeaga spre alte zari.Poate si acasa,daca o mai fi ceva din ce a lasat.
Dar pentru asta trebuia intai sa se intoarca la origini;sa isi redescopere radacinile.
Caci asta e timpul,asta e viata :un yoyo strengar care ne poate distruge daca nu e manevrat corect.Corect,adica asa cum simtim fiecare :tu,eu,el,voi.Si asa mai departe,in asteptarea oglindirii finalului

Timpul Ucide

E vara...una de-o caldura ametitoare,aproape halucinanta.Si mai e ceva...un loc pustiu la margine de drum.Pe acolo nu trece nimeni,niciodata.Parca ar fi un blestem cumplit,nestiut de nimeni,dar simtit de toti.
E un loc frumos,ce inspira armonie si dragoste.O casuta cocheta,o curte larga,plina de flori,cu un raulet de munte ca o cicatrice,ce curge repede,salbatic,spre alte zari.
Un soim alb veghea luna,in timp ce o bufnita neagra pazea cu strasnicie soarele.Pe covorul de ametiste putrezite zacea un pui de caprioara cu ochii ca doua migdale de safir atintiti la suvoiul despletit de apa.
La un momentdat,soimul,distras de zgomotele dulci ale padurii,intoarese capul,cu nostalgia dorului de-acasa si luna o zbughi pe cer,transformandu-l intr-o panza tesuta cu cerneala,pe care un vant zburdalnic pictase cu nisip un infinit de puncte albe,stralucitoare.
Soimul vazu si planse cu lacrimi de plumb topit pana cand incepu sa se transforme ,devenind,parca,o statuie din cioburi albe,rosii,vinetii si negre,ofranda de lut si de fala,trofeu uitat.
Din casuta aparu un sarpe lung,stacojiu,cu o toga purpurie azvarlita oe pelea-i de gheata la intamplare. Se duse la statuie sub privirea disperata a bufnitei ce cauta nauca scaparea lumii ei,a padurii,a corbilor ce pazeau cu indarjire raul,nelasand nici macar un nor sa treaca de pe malul cel gri si monoton pe cerul lor de catifea cu stele de nisip.Era ultima supravietuitoare si vroia cu tot dinadinsul sa scape locul ala,de sub cupola de clestar,mozaic de lumini stinse si culori aprinse,locul pe care il iubea si de care se simtea legata,ca pamantul de cer.
Incerca sa ii scoata ochii sarpelui,dar era prea tare si ramase fara cioc.Vru sa il raneasca cu ghearele-i ascutite ca lama unui cutit,insa pielea lui era prea groasa si ghearele-i ramasera infipte in el,ca o dovada a dragostei imense purtata de ea acelui taram.
Invinsa si umilita de sarpe,bufnita se duse plangand langa puiul de caprioara in timp ce din ochi ii cazura doua rubine mari,asteptand supusa finalul.
Sarpele se tari mandru,victorios,spre cadavrul soimului,care zacea la picioarele statuii,si ii lua cele mai frumoase pene,de un azuriu livid,indescriptibile.
In acel moment cupola se sparse,raul seca,griul si tristetea navalira ca o hoarda barbara,casuta se prabusi fara sunet,iar in vazduh,sub indrumarea vigilenta a sarpelui cu pene,un pui de fluture verde invata sa zboare.
Acum nu mai era nimic din splendoarea de-altadata,doar statuia soimului de sticla ramasese amintire,totul se stinsese ca o lumanare veche,
Caci da,timpul ucide.Ucide vise,suflete,sperante,temeri.Cu fiecare secunda ce trece saracim mai tare,inca un ciob aluneca in abis.Si inca unul,si inca unul...la infinit.

Debusolare

Ieri in miez de dimineata,
O raza livida de viata
Erupe din nadir,frizand infinitul,
Ucigand lent si fara mila zenitul.

Lumea se ascunde sub umbrele albe
Cerul tristetea fragila i-o soarbe
Ramanand macinata de regrete si dor,
Pamantul dandu-le timp de intors tuturor,
Sa revina in zile cu soare cand in suflet e nor

Viata asta e ciobita,caci a scapat de ceas,
Iar acun te lasa sa vezi tot ce a ramas
Fara voalari mai mult sau mai putin subtile
Insa cu desavarsire de prisos si inutile,
Caci valorile sfletelor sunt aproape nule.

Si vezi mereu acelasi film,cu aceiasi oameni tristi
Inundati de frustrari,baricadati dupa masti,
In fiecare secunda vezi Mari Ipocriti falsand,
Mari singuratici izolati,disperand,
Murind in incercarea de a salva o lume ce dispare curand,agonizand.

Si incepi sa te intrebi unde ti-e locul
Atunci cand retina-ti nu mai vede scopul
Iar crivatul incepe sa-ti otraveasca gandirea..
Nu trebuia sa te pierzi cu firea
In fata celor ce vroiau stapanirea
Ultimului suflet bland,
Sacali si lupi minute numarand.

Fugi si ascunde tot ce ti-a mai ramas
Striga toti prinsii in ultimul ceas
Cu demonii temerilor in glas,
Viperele si ura-mi intreaga ti-o las.

Pamantul si cerul s-au scufundat in purpuriu,
Eu de mine nu mai am cum sa stiu,
Mi-e greu sa-mi dau seama care-i mort,care-i viu,
Caci e doar marturia unui suflet pustiu.

Un zid a mai fost daramt
Si ultima bariera s-a sfaramat,
Drumul dintre viata si moarte fiind pavat
Cu albastru,cu negru si nisip cautat
Prin zapada ucigatoare
De celelalte doua batrane vrajitoare
Ce in maci s-au imbracat
Si fara teama de maine clepsidra de safir au spart.

Vremea s-a imprastiat
In cioburi inedite,infinit colorate,
Caci,asa cum ne-a aratat,
Toate-s vechi si noua-s toate,
Iar din morti se-ntoarce cine poate.

Furtuna

Pe un drum prafuit de tara am apucat,
Lasand la o parte tot ce timpul mi-a dat,
Intr-un mal de rau ingropat,
Sa le iau mereu de unde le-am lasat.

Frunze de vie bolteau cararea,
Pazita de-un corb trist ce tinea lumanarea
Unei sticle din cioburi,de parfum,
Ce dormea firava,pe panze de fum.

Am ridicat sticluta incet,
Caci imi era teama paznicul sa nu-l destept,
Cu mana tremuranda am iscat furtuna
Iar panza de fum a napastuit matraguna.

M-am ascuns intr-o vagauna,
Speriata de la inceput de furtuna
Acopar pestera cu o piatra,
Incep sa ma gandesc la ce ma asteapta,
Si ma decid sa deschd sticluta cea fina.

Acum pestera mirosea a lamai,a rece si-a lavanda,
A cafea dulce,a lava trandafirie si a gri inocent.
Ca o sa imi ia trecutul era evident...

Afara ploua a negru,cu sange,
Corbul se albise si incepuse-a plange
Ascuns dupa o lespede rece,
Rugandu-se si sperand ca va trece.

Soarele incepu sa apuna,speriat
De tot sangele putred varsat,
Ca se pitise se simtea vinovat,
Insa totul trecuse,nimic nu mai putea fi reparat,
Numai ca lui ii va lua ceva pana sa se catalogheze ca resemnat.

In mijlocul sticlei,o floare aparu.
Era mareata,caci din cruzimea furtunii se nascu,
Iar zidul mintilor mici leagan ii fu.

Avea lujerul drept,o lumanare alba,
In varf de infinit o singura petala,
Violet,roasa de vreme si iele,
Cu miros de stele fierte,ierburi grele si vise efemere.

Am rupt-o si ea la randu-i m-a rupt de ale mele,
M-a exilat in gri printre stele
Si am murit intr-o carte veche.

Iar lespedea alba-i acum verdem
Cantecul lebedei nu imi mai ajunge la ureche
Si nici fragment de vis,idila sau cheie nu se mai vede.