sâmbătă, decembrie 22, 2012
In The End...To be continued
sâmbătă, martie 31, 2012
Sarada rasaritului de iarna.Halucinatii
O pulbere cernuta din zare
Apare tanjind la o floare
Care s-o duca mai departe,
Nu s-o inchida intr-o carte
Drumul este plin de fum,
Iar de n-ai crede ce spun
Fugi in satul de colibri
Care doarme-acum pe ceata
Unde doar la flaut canta orbii
Soarele scalda brazdele jilave,
Din lacrimi de rou-adapate
Iar grilajul norilor privea
Dispretuitor omenirea cea meschina.
" Uite baba cum se-nchina", rase mierla apriga
Dar asinii predica
Pe camp despre nemurire.
Nimeni nu-i impiedica.
Pe balcon sta o scrisoare
Scrisa ieri cu mii de stele,
Pentru cele doua iele
Vantul iar cutremura tot vazduhul.
Insa-n culcusu-i de scrum,
Un batran abia respira
Dar din strnele viorii toata viata o rasfira.
Gara doarme-n liniste
Nu se mai teme de vant
Si-a ramas doar un cuvant...
Pe malul fluviului albastru
O copilit-alearga un pasaroi maiastru
Rade in soare, nisipul lumii ii fuge printre degete.
Dar tot zambeste, cu privirea-i dulce, apriga si sura,
Iar din cer incepe sa ploua torential cu cianura.
Perdeaua de frunze uscate dispare,
Firav unduindu-se in zare.
Povestea unei umbre
joi, ianuarie 12, 2012
Sarada liliacului
miercuri, ianuarie 11, 2012
Ultima secunda din viata unui cartus
marți, ianuarie 10, 2012
Orasul de sub mare
Rama de tus
luni, ianuarie 02, 2012
Despre motivatie si motive.Imperiul lui TREBUIE
Traim intr-o lume a carei baza se pune pe motive,iar "trebuie" ajunge sa fie primordial.
Astfel,notiuni ca normalitatea si spontaneitatea au devenit,pe zi ce trece,simple cuvinte lipsite de sens,pentru a face ceva.Actiunile facute nemotivat,instinctual si afectiv sunt privite cu ochi suspiciosi,ca o ilegalitate comisa din pura placere.Nu mai exista multi oameni spontani,a caror viata nu este guvernata de intrebarea "De ce?",insa si cei care mai exista sunt priviti cu o raceala si o indiferenta greu de egalat,infioratoare chiar.
In societatea actuala,cuvantul de ordine este Trebuie.Trebuie a devenit un Atlas al lumii contemporane,insa relativ greu de identificat. Oamenii puternici,capabili sa faca ceva care sa marcheze oamenii,evenimentele,timpul si istoria sunt considerati cei guvernati de "Trebuie",calculati si reci,din care orice farama de spontaneitate si umanitate dispare sau a disparut.
In fapt,aceia sunt cei mai slabi si mai predispusi la esec oameni,deoarece fundamentul caracterului lor este cel mai fragil construit,la prima zdruncinare a pseudo-valorilor induse de societate,cedand iremediabil.Insa asta e ceva oarecum logic,daca facem o scurta analiza a oamenilor:tot mai multe fraze incep si se termina cu "trebuie",considerat un lait-motiv al progresului umanitatii.Unde au disparut acei oameni spontani,creativi si,mai presus de toate acestea,cu taria necesara sa iasa de sub anonimat? Nu se stie,insa oameni ca acestia sunt cu fiecare secunda tot mai putini,iar de ceilalti,din aceasta cauza,ii privesc ca pe genii,fiind inconstienti de faptul ca "geniu" poate fi oricare din ei,dar pretul e sa renunte la protectia pe care inconstientul lor crede ca le-o ofera "trebuie".
Nu neg rolul motivelor si al motivatiei in cotidian,caci sunt conditii imposibil de negat ale vietii si misiunii de-a trai.Neg insa cu inversunare rolul lui "trebuie" ca motiv unic,principal,in afara caruia orice altul pare lipsit de valoare.
Trebuie,in aceasta forma de motiv infinit,atemporal si suprem este el insusi o negatie impertinenta:negatia liberului arbitru.E ca un corset de titaniu,care infraneaza o rasa intreaga,de la aparitie pana la moarte.Ori,nu e liberul arbitru sinonimul absolut al umanitatii?E nevoie sa nu fim oameni ca sa fim puternici,sau sa fim puternici ca sa fim oameni?
Cat adevar se ascunde in fraza "Cunosti cuvantul TREBUIE,datorita lui poti face multe lucruri care altfel par imposibile."?
Despre lumina si alti monstri sacri
Lumina a fost dintotdeauna ceva sacru,pur.A fost venerata de oameni din timpuri imemoriale.
Insa ea nu e doar atat....ea e doar o fateta a infinitului.Odata cu ea s-a nascut Intunericul
si coexista inca din eternitate ca sa moara odata cu timpul cel fara de final.
Cand lumina dispare,satula de materia profana,intunericul vine grabit sa acapareze scena
universurilor infinite ce sfideaza realitatea.
Intunericul e considerat profan,abject si sfidator,un ventriloc dibaci ce tine in mana-i
de titan materia,la fel de perfida ca si el,insa mai slaba,mai lipsita de profunzimea
reflectiilor de orice fel,de aparenta momentelor traite cu adevarat,profund si constient
,de catre marionetele triste,cu o veselie sumbra intiparita pe chip.
Insa nici intunericul nu lucreaza singur,ci cu ajutorul demonilor,demiurgi malefici,zamisliti
din gandurile reprimate ale materiei ca intr-o inchisoare fara posibilitati de scapare decat
milostivirea Creatorului.Dar,daca Acesta s-ar milostivi sa le dea drumul,razboiul s-ar sfarsi.
Caci asta e totul pana la urma : un razboi.
Si nu s-ar incheia oricum,ci cu victoria Intunericului.Pentru ca de-asta dureaza atat : Intune-
ricul,partea renegata a intregului,isi cere drepturile.
Vrea sa fie recunoscut drept ceea ce este de fapt,nu ca o fantasma sumbra iesita din tristetea
abisului.
Demonii nu lucreaza oricum,nu pot si nu vor sa fie prinsi.Fauresc neincetat iluzii,aluzii,lumi care
te lasa fara replica atunci cand le vezi frumusetea fictiva si te lasa sa te intrebi nedumerit
" Ce am facut de am ajuns aici? ".Lumile demonilor sunt insa pline de torturi ascunse cu o
dibacie care iti ia graiul,dosite sb poleiala creata mestesugit din gandurile si dorintele noastre
refulate.
Visele sunt uneltele lor magice.Insa nu toti actioneaza la fel,chiar daca,in ultima instanta,rezultatul
este acelasi.
Sunt organizati riguros in legiuni,noua la numar,mai puternici pe masura ce marionetele opun rezistenta
mai aprins,mai inversunat.
La inceput te provoaca,te incita sa descoperi universurile ce te inconjoara,sa te descoperi si sa nu iti
impui limite fatidice,lipsite de sens.
Acestia sunt cei mai inofensivi,singurii care lucreaza din exterior,indiferent de sunt sub pavaza Intune-
ricului,sau descoperiti,la Lumina.
Restul sunt demoni interiori,ce iti viruseaza sufletul si ,pe nesimtite, creeaza ganduri percepute ca fiind
ale marionetei firave, cu bratele incatusate de sfori groase.
Insa unde e Lumina,demonii nu se duc. Se feresc de ea fiindca,cu toate siretlicurile lor marsave,stiu ca
vor fi biruiti.
Nu va spun ca asceza spirituala si fizica e calea spre Lumina,fiindca ar fi un lucru sfidator.
Asceza,sub orice forma,e refugiul in care sufletele pierdute se ascund disperate,cuprinse de teama
pierderii totale si ireversibile a esentei.
Calea spre Lumina e Gandul.Din Gand,faci Cuvantul,esenta tuturor lucrurilor indiferent de tabere,iar din
Cuvant faci Fapta,transpunerea Gandului in materie.
Insa ca sa gandesti, trebuie sa te cunosti, ca sa vorbesti trebuie sa fii stapanul sufletului tau,iar ca sa
faci,trebuie sa iti asumi orice urmare.
Trebuie sa te ajuti ca sa poti ajuta pe altii,sa te iubesti ca sa iubesti pe altii,sa te respecti ca sa ii poti
respecta pe altii.
Frica nu are ce cauta in drumul spre Lumina,altfel ar fi compromis inca de la inceput,condamnat la esec.
Trebuie sa ajungem la Lumina,insa ce e ea? Lumina nu e ceva ce putem atinge sau simti. O simtim
puternica sau slaba,in functie de suflet,insa nu cu simturile oferite de Creator,ci cu inima noastra,cea
mai valoroasa comoara a unui om. Cand ti-ai pierdut inima,ai pierdut totul.
Lumina inseamna cunoastere,speranta,hotarare,pace,insa ca si alte cuvinte, a ajuns un cuvant searbad,
,lipsit de sens. Sintagme ca " luminita de la capatul tunelului " si-au pierdut de multa vreme insemnatatea
,ajungand sa fie folosite doar in discursuri demagogice de incurajare.
Vorbim de simboluri,insa si ele s-au pierdut in negura timpului,fara sanse sa fie regasite complet,poate
doar in revelatii fulgeratoare.
Oamenii cauta chei,cufere cu comori ascunse si porti care sa se deschida din senin,daruind altruiste
fericirea.
Dar comorile si cheile reale ,adevaratele porti catre fericire sunt vorbele,simbolurile si sensurile autenti
-ce,pierdute de prea mult timp si carora le-a sunat ceasul sa fie gasite de-o minte luminata si oferite
sufletelor triste peste care domnesc Intunericul si Ura.
Cine va fi gasitorul care va scapa de Infern sufletele nenorocite, mult-asteptatul salvator?
Va aparea el oare ? Si daca da,cand? Cat vor mai avea de indurat acesti bieti calici?
Timpul
Nu stim unde se indreapta,
Si nici unde va ajunge
Stim doar ca trimite inimi
La scaldat in foc si sange
Nu mai plange,toate trec,
Chiar si ranile ce dor
Facute de niste fiinte imperfecte,
Cu ajutorul timpului vei simti cum mor
Timpule,urias vioi,
Ce te joci mereu cu noi
Ca un copil cu papusile sale moi?
Nu te vedem,dar simtim grea in ceafa
Palma ta,copil nerabdator ce nu ne-asteapta,
Si care vrea mereu inima desteapta
S-o duca unde vrea sa s-o preschimbe-n marfa
Timpule,vraci batran,
Daca durerea mea ti-o spun
Imi vei gasi oare leac?
Sau vei trece pe langa ea insensibil,
Ca un soldat gata de atac
Ce si-a pus scutul invincibil?
Pustiu
Nu iesi astazi pe strada
Fiindca ochii n-o sa-ti vada
Decat case si alei
Pustiite de oameni
N-ai sa mai vezi jocuri de prichindei
Nici soapte-ncantatoare de Orfei.
Cu totii se simt mult prea grei
Sa-ncerce sa scoata la iveala
Bucuria vietii din ei
Se simt macinati de indoiala
Cand vad ca viata nu le e loiala
Si ii schimba fara urme de regret,
Fara sa socoate ce e drept
Ia-o la goana de locurile pustii
Caci de-s vii sau moarte nici nu vei sti
Ca n-ai de unde sa iei idei sau marturii
Alearga spre padurea goala
Sa te fereasca de ciment si smoala
Ce repede trupul firav ti-l doboara,
Lasand sufletul sa moara
In regrete si idei azvarlite-ntr-o doara,
Ce o sa te doara mai mult ca prima oara.
Dementa
E o zi gri de martie
Dar parca e octombrie,
Caci ritmul vietii are aceeasi candenta,
Ce da dependenta,ducand la melancolie si dementa
Nu neg nimic din tot ce-a fost,
Asa cum nu aprob ferm certitudinea a ce va fi
O dementa generalizata,
Ce in tabloul vietii apare adanc impregnata
Dementa e o stare de fapt,
Un haos general,imposibil de controlat,
Efectul ideilor ce-au incercat sa spere,
Sa viseze,sa ceara sau sa ofere clementa
Uitand parca toate lucrurile efemere
Nisipul alearga nestavilit,
Cautand parca amintirile
La fel de indarjit pe cat
Un pirat isi cauta comorile,
Iar timpul,fara sa il vada,
Zglobiului nisip ii vindeca ranile
Lasandu-l fara chef de sfada
Ruinandu-i dementa ca pe-o fecioara
Care cade sub vraja a infinita oara
Dementa unei zile cu soare,a unui tablou firav,
Oglinda reala a unui suflet trandav
Asezat in fata unui suflet bolnav,
Incheiate fortat intr-un corp grav
Vals rusesc
Fasii de noroi si lacrimi de brocart.
Afara ploua,desi ceru-i prea putin innorat,
Iar flasneta repeta o bucata de demult
Camera-i goala,plina de papusi,
Berze si egrete asculta pe la usi
Iar ariciul tese o alta lume
Le-a pus pe papusi sa danseze,
Acel vals perfect,de artisti desenat,
De micuta ascunsa dupa draperie imaginat
Matrioska zburda vioaie,
Afara,pe caldaram,umbra uitarii pierduta printre zoaie,
Rozele-nfloresc din zapada
Iar din cer amintiri incep sa cada
O copila pe colina danseaza
Calare pe tarantula cea mai viteaza
Uimind mai bine de-o lume
Cu simtu-i ce pare c-apune
E invaluita ca de un sal
De muzica mundana pe care-o simte,
Care-o supune fara cuvinte
Dictata de ritmul ancestral
Ce-i inunda vintrele,val dupa val
Pianul din camera-mparte medalii,
Miticelor papusi ce traiesc fara detalii,
Dansandu-si cu teama ultimul vals
Iar de la iubire la ura-i mai putin de-un pas
De dupa draperie a iesit o baba
Ce vocea trecuta o cheama,
Tinand in man-o tava iar pe cap un sfesnic,
Trezind din adormirea-i timpul cel vesnic
Valhala e mare,uriasa,de gheata...
Regina unor vremi mustind de viata
Se transforma,se contorsioneaza,transfigureaza,
Pana cand miticul originar explodeaza!
I-a explodat si ei pe tava intr-o doara,
Nascand,spre stupoarea generala,
O bucata de hartie smucita-n chip de scrisoare
Scrisa cu limba de soare
E si-a mea,si-a ta,si-a noastra.
O oaza sisifica si vioaie in glastra
Cu slove de ibis si papura alba,
Pe care dulce o leagana
In cant strident de lebada
Pe harpa lui Orfeu,
Ce pazeste enigma oricat pare de greu,
Ca,pana la urma,drumul din munte nu-i drept mereu
A crescut copila de dupa draperie,
A imbatranit si pianul
Insa nimic nu-i mai sperie
Pe temerarii ce-au murit rescriind dunele
Ce-acopera,dantelate,dunele
E ultimul acord din valsul rusesc,
Un incendiu din cutia de chibrite stins cu vodca,
Papusi imbatranite oarecum tardiv
Daca te uiti in urma si vezi cat gresesc
Atunci cand sub ultimul pamant manastiresc
Tainici bobocii de roua infloresc
Si cortina cade...
Lasand marturie mii de soapte
Care sa-ti tulbure sufletu-n noapte,
Calator ingenuu pe mai departe.
Alb
Odinioara,intr-un port,traia un batran.Portul era mare,plin de nave ce respirau soare si libertate.Erau insirate pe doc cafenele,birturi,saloane pompoase in care doamnele isi etalau toaletele si cunostintele.Si erau acolo,in acel amalgam de limbi,nationalitati,de oameni,o turcoaica micuta,atat la corp cat si de ani,o spanioloaica mai mare,cam la 20 de ani,care acoperea tot zgomotul din jur vorbind,alaturi de cateva suedeze si indience timide,care ascultau gandindu-se la cu totul altceva.
Stateau pe jos,pe podeaua acoperita cu scanduri de brad a cafenelei cu pereti tapetati cu carti vechi.Aveu in mijlocul cercului o carte mare,medievala,de povesti orientale.Indianca cea micuta citea cu voce tare niste povesti de-acasa,cand ele se apropiara doi tineri.
-Stii sanscrita?intreba unul din ei,mai indraznet,cu privirea atintita pr gravura ce impodobea pagina.
-Da,am invatat-o acasa,spuse ea cu un oftat lung.
-Wow...Esti indianca?replica celalalt,care pana atunci tacuse,ingandurat vizibil.Trebuie sa ai o poveste...fantastica,cel putin!
-Daca vrei tu,o poti numi si-asa,dar e mai degraba o tragedie....Ele o stiu,ca doar e si-a lor,nu?
-Ba da...Chiar vrei sa ne stii povestea?il intreba rece suedeza.Sa stii ca eu nu am incredere in oameni.
Atunci,tocmai cand sa ii raspunda,se auzira trei geamate surde de clopote.Era 12 ziua,iar soarele incepuse sa arda marea,care se arunca parca-n uscat,cautand scapare.
-Ce zici,Michel,ramanem cu fetele?De-acum incolo incep sa apara-n cafenea marinarii si...niciodata nu se stie!
-Jan,eu nu ma pot pronunta.Depinde mai mult de ce vor ele decat de ce vreau eu.
-Esti intelept azi,batrane!glumi Jan.Voi ce spuneti fetelor,ramanem si noi sa povestim?
-Desigur!Asa cum ai zis si tu,niciodata nu se stie,grai Miriam.
Adevarul era ca ii placeau,toate.Jan era scund,subtirel,cu ochi verzi si cu un sarm care te facea sa nu-i mai vezi defectele,pe cand Michel,inalt,legat,cu pletele-i negre si ondulate,pielea-i alba si intelepciunea sa oarecum batraneasca,avea ceva din aristocratul vremurilor apuse.
Sue era o frumusete rece:blonda cu ochi verzi,slaba,inalta,vesnic cu un zambet ironic in coltul gurii si o zeflemea gratuita pentru oricine.Destinul o facuse sa nu mai aiba altceva pentru oameni in afara de dispret si ura.
Rhea,turcoaica pierduta parca in grup,era cea mai mica.Era
-Hai sa va povestesc,asa cum am promis.Fetelor,ia duceti-va si vedeti ce mai face batranul saman african din piata?I-ati face o mare bucurie si lui-plus ca nu vreau sa va redeschid ranile.
-Bine,ne ducem...e rau si de el saracu',fara nimeni in impestritarea asta de oameni...zise Rhea.Sa mergem,Sue!
-Era odata,intr-un satuc din vecinatatea Delhi-ului,o casuta facuta din lut ars,cu acoperis de stuf,casuta modesta,dar,cu toate astea.de fala comparativ cu restul satului.Doar a lui rabi era mai aratoasa.Acolo,in acea casuta,locuia un om modest,alaturi de cele 5 fetite ale sale.Era invatat,caci calatorise mult.Le invata pe fetele sale sa cante,sa danseze,sa vorbeasca sanscrita si chineza.Nu le lipsea nimic,aveau chiar si o vaca.
-Cum adica
-Nu,dar sunt sacre.Ne ajuta si e zeita fertilitatii.La sarbatori o impodobim si o ducem la ceremonii inchinate zeitei fertilitatii,care la noi are cap de vaca.
-La un momentdat am crezut ca zeii vostri sunt animale!spuse Michel usurat.Gata,am inteles acum!
-Asa....Fetitele cresteau ca din apa,dar aveau o mare mahnire pe suflet:nu isi vazusera niciodata mama.Nu le abandonase,doar ca murise atunci cand a nascut-o pe cea mica,acum 25 de ani.Si lipsa ei se simtea in comportamentul lor:ar fi stat cu matusica la spus povesti si la cusut zile in sir,numai ca matusica lor draga avea si ea familie si treburile nu-i prea dadeau ragaz.
-Nu-mi spune ca tu erai una din acele fetite!ii zise Jan.
-Ba da.Eu sunt cea mai mica.Dar stai sa vezi ce-a urmat,e mai trist de-atat.
Sora cea mare,Rahela,pleaca in Delhi sa gaseasca de munca la doua luni dupa ce tata,intors de la orez,paralizeaza.N-avea nici 16 ani,dar nu puteam astepta la mila taranilor,care oricum n-aveau nici ei prea multe posibilitati.La nici macar o luna,ne povesteste printr-o scrisoare ca a gasit de lucru in casa unui crestin cu suflet mare,care ar vrea sa vina la noi sa ne cunoasca.Tata a fost de acord,desi ii era frica sa vada acel om in ce saracie traim.
-Dar de ce ii era rusine?Ca pana la urma nu a ales el sa fie asa....nu?
-Da,dar tata nu a putut niciodata sa-si accepte conditia,mai ales pe cea de vaduv.Nu i-a placut niciodata cand oamenii ii aratau mila;el voia respect.
-Strasnic om,tatal tau!spuse Michel uimit.Nu multi mai sunt avizi de respect si demnitate azi...
-Asa-i...Intr-o zi de mai,vine la noi Rahela cu familia crestinului.Erau doi copii frumosi care s-au indragostit de iepurasii pe care ii ingrijeam,o femeie uscativa,cu ochi blajini,care asculta fascinata povestile tatei despre calatoriile lui cele lungi.La un momentdat,James,caci asa il chema pe crestin,il intreba pe tata:
-Ti-ai lasa fetele,om bun,sa plece in America la munca?Eu am acolo un prieten bogat,care are nevoie de cateva fete sa ii ingrijeasca de casa,ca nevasta-i e bolnava si nu mai poate...ce zici,vrei?
-Domnule,nu stiu ce ar trebui sa iti raspund.Sincer,mie mi-e teama.Am vazut cu ochii mei ce-nseamna calatoriile si furtunile pe mare,asa ca mi-e teama sa raspund.Si drumul e lung...
-Te-nteleg,ai vazut cu ochii tai ce-nseamna.Iti iubesti fetele si e normal sa te temi.Eu te asigur ca vasul pe care se vor imbarca fiicele tale este condus de marinari destoinici,asa ca nu vor pati nimic.
Noi ascultam cu sufletul la gura,sa vedem ce hotarare va lua bunul nostru tata in legatura cu viitorul fiicelor sale iubite.
-Si?V-a lasat?zise Jan fara sa isi dezlipeasca ochii de pe paginile scrise intr-un cod parca de neinteles.
-Tata a consimtit sa ne lase in America,asa ca a doua zi dimineata am fost la rabi sa ne binecuvanteze si am plecat.Ne facusem atatea sperante,fara ca macar sa banuim ce ne asteapta...Oh,daca am fi stiut ca voi crestinii mintiti atat de bine...Voi numai rau stiti sa faceti?!?!
-Eeh,nu!Nu toti...
La un momentdat,atentia le fu distrasa de niste zgomote care se auzeau dinspre straduta intortocheata a farului. Inchisera cartea grabiti,lasand-o in grija batranului tacut de pe banca.
-Ai grija de ea,te rugam!
Pe ulita farului,lumea in par.Tot portul se adunase,cu mic cu mare,sa vada ce s-a intamplat.Nu mica le fu mirarea cand le vazura pe Sue si Rhea legate fedeles in mijloc.Miriam se inspaimanta si incepu sa planga.
-Sue,Rhea,stati linistite,va fi bine!Oh,de ce a trebuit sa va trimit in alta parte??!!?Daca patiti ceva,n-am sa mi-o iert!
-Linisteste-te copila,zise o rusoaica batrana.Uite,incepe lupta!
Si,intr-adevar,se apropiau de locul in care fetele erau legate,un matelot tanar,cu codita,si un pirat slinos si greoi,cam ramolit,cu o barba lunga,incalcita.Cand ii vazu,Miriam incepu sa planga mai tare.Michel,zarind-o,o lua de mana si ii spuse:
-Nu-ti fa griji pentru fete,roaga-te sa castige matelotul.
-Sa....sa castige?Ce sa castige?O Doamne!
-Hai sa iti explic.Fetele au fost prinse de pirati,care nu au tocmai ganduri curate cu ele.Le-au cerut rascumparare si cum n-au avut ce le da,a ramas sa vada daca se lupta cineva pentru ele.Daca nu,piratii le luau fara oprelisti,insa....
-Insa a intervenit matelotul.
-Exact.Daca ar fi intervenit hangiul,nu conta si fetele erau luate de pirati,pentru ca trebuia ca cel care lupta pentru ele sa fie om al marii.Acum,daca matelotul invinge,fetele se-ntorc cu noi.E legea marii,politia n-are ce sa faca...
-Dar tu de unde stii?
-Mi-a povestit tata.Nu a pierdut niciodata vreo lupta de acest fel.
-Era viteaz tatal tau!zisera Jan si Miriam intr-un glas.
-Da....era...ofta Michel.
La poalele farului,batranul saman plangea,mormaind de zor ceva ce semana a rugaciune.
-Om bun,ce s-a intamplat?il intreba Miriam printre suspine.
-E vina mea copila.a mea!Daca nu stateam cu niste marinari greci de vorba despre imblanzirea serpilor...Ele se uitau pe niste bucoavne vechi si le-au luat turcaletii!Nu vreau sa vad,nu vreau sa vad!!
-Ce sa vezi om bun?Nu-i vina dumitale,asta e...sa speram ca nu o sa le ia piratii...
-Daca pierde matelotul,Allah mi-e martor ca m-arunc in mare!
-Michel,vino te rog!
-Ce-i?Ai patit ceva?
Batranul sta chircit la poalele farului,langa taraba sa,plangand,cu mainile la gura,asteptand finalul luptei,care oricum nu mai avea mult.Comatantii erau sleiti de puteri,cand,sleit cum era,matelotul ii crapa teasta piratului cu flinta.
-Jan!striga Sue
Jan fugi si ,intr-o clipita,fetele fura dezlegate,iar matelotul si cei doi prieteni au vazut un moment ce le umplu ochii de lacrimi,cat de barbati erau.Miriam le lua in brate,plangand toate,ca niste surori ce trecusera prin multe.
Batranul saman scoase dintr-o desaga o cutie pe care a deschis-o,lasand la iveala o bogatie de sclipiri,de aur si de pietre.
-Ce sunt astea?il intreba Sue circumspecta
-Darurile sortii pentru voi.Ca,dupa ce ati patimit atatea fiecare,trebuia sa va vina si rasplata.Tinere,ia vino!ii striga matelotului.
Acesta veni cu graba,curios de ce-o sa fie.
-Ia ocheanul asta si tu,copila,mergi cu el!S-aveti soarta buna,le ura el lui Jerry si Rhea.Tu,copila de gheata,ia siragul asta de perle negre si albastre,du-te la tanarul acela care zambeste si da-i pumnalul asta,sa va apere de rau.
Sue merse zambind,ii intinse cutitul lui Michel si zise in gluma:
-Nu te superi ca s-a impartit asa,nu?
-De ce,ar fi trebuit?ii raspunse acesta sarcastic,zambind larg.
-Ei,Doamne,nu!Dar va trebui sa imi dovedesti ca samanul a avut dreptate.
-Fie!
-Tu,fata destoinica,sa vii la mine dupa ce ti-oi termina povestea,si-o sa poti spune lumii ca ti-ai gasit rasplata dupa atatea amaruri.
De unde stia ca am o poveste de zis?In fine,m-am intors la cei doi si le-am povestit dupa cum urmeaza.
-Crestinul ne imbarca pe un vas plin de negri,cu marinari albi,rai si cainosi la suflet.Daca vorbeai de rau pe vreun alb,te bateau cu funia uda pana lesinai.Barbatii s-au rasculat,insa degeaba...dupa a fost mai rau.Jumatate dintre femei,printre care si sora mea Rahela,au murit in acele chinuri groaznice.
La scurt timp dupa,vasul fu izbit de o furtuna si se scufunda-il atinsesera blestemele unei negrese batrane si aprige pe nume Chloe.Am aflat de la ea ca mergeam la robie in Brazilia,ca sclavi.Dar n-a fost sa fie.Vasul se izbi de un munte subacvatic si se sparse in aschii si scandurele.Numai noi trei am supravietuit,pentru ca Rhea furase nuci de cocos,Sue banane,iar eu cam un sfert din ciocolata si o sticla de apa.Trebuia sa traim.
Am ajuns la mal mai mult moarte,cand o doamna cu suflet mare ne-a luat la ea,ca sa ne imbrace si sa ne ajute.Si apoi,deja stiti....
-Bietele de voi,prin cate ati trecut!exclama Michel trist.
-Asa ceva nu vezi nici macar in carti batrane,pe cuvantul meu!rosti Jan emotionat.
-Ca mi-ai adus aminte de batran...Jan,hai cu mine!
-Unde ma duci Miriam?
-La batran.A zis ca dupa ce va zic povestea sa te iau si sa mergem la el.
-Bine,hai.Ne vedem dimineata in cafenea,prieteni?
-Da!
-Eu pregatesc vas de plecare,zise Jerry entuziasmat.
-Foarte bine!Ne vedem atunci!
Si o luara agale spre samanul care mangaia un soim.
-Voi ati suferit cel mai mult,asa ca primeste copila colierul de pietre fermecate si cartea care deschide drumul spre zei,iar tu,baiete,ia soimul asta sa va calauzeasca,si briceagul.
Era pumnal aidoma cu cel al lui Michel,gemene."De parca ar fi stiut ca sunt ca frati",gandi eu.
Dimineta ne gasi in cafenea,unde primarul portului ne oferi din partea sa cartea pe care o citeam,cu urale de viata lunga si-nsorita.
-Am vazut toata lumea,iar apoi ne-am intors aici cu totii,in talazurile vioaie ale marii albe,cu cantecul lor,caci alb era si cerul in zilele-alea doua,dragilor!Alb cum e omatul!
-Adevarat bunico?o intreba pe Rhea o mogaldeata de trei ani,cu ochi de stea.
-Da,adevarat.Bunicul era un marinar taare destoinic...
Stand pe banca,o lacrima ii cazu batranei Rhea din ochi;clopotul batuse iar de 12-aceleasi batai,oameni si locuri de acum 60 de ani.
Pentru ca oricat ai incerca,unele lucruri chiar nu se schimba.
A fost odata....psihedelic de simplu
Un orasel cernit,undeva in lumea asta infim de mare,dar,cu toate astea,infirm de mic.Era jumatatea lui iulie,care te ucidea incet,fara posibilitate de scapare,asa cum sadicii o fac,masochistii adora si oamenii de rand doar banuiesc.
In cartierul evreiesc,o tiganca cu par alb,tanara de ani,urca grabita niste trepte inalte si inguste,oprindu-se la al VII lea etaj al blocului aproape ruinat de timp.
-Ptiu drace,da' iesi de unde te pitisi,manca-te-ar lepra!Zat d-aici uratule!se rasti ea spre catelandrul cafeniu ce se ascunse de-ndata sub pat,asteptand,speriat,ceea ce va sa urmeze.
Geamul desenat se deschise laarg si,odata cu Crivatul cel hain,aripile corbului umplura-ntreg apartamentul de negura si moarte.
-Infinitele si nevrednicele-mi scuze,matroana a sfarsitului,unde mai vrei sa iti conduc alter-egourile demonice,regina?
-Laasa astea,ia-le la bal diseara!Si ai grija de ele,ca de nu....tu trebuia sa fii mort de mult timp parca??...
-La bal?!?La bal sa fie!dar dac-ai spune si umilului tau slujbaj la ce plan al groazei va fi martor...
-Ti-am zis,esti prea slugarnic si nu-mi placi,ma faci sa cred ca ai ceva de ascuns corbule draga!Si planul ti-l zic ele pe drum!Da fetelor?Sa faceti cum v-am spus,si chiar mai mult,unde e loc.Intelesi?
-Da mama!
-Da bunico!
-Da fiica mea!
Acestea fiind zise,fetele suira pe spatele pasarii,cantand :
"Corbule,pasare sura,fugi acu' din batatura,
C-oi porni fulgeratura!
Du-ma vere in pridvor,
La serbari sa fac omor,
Ca de sange-mi este dor
Si tanti Luna e-n nor!"
"Corbule,copil de mingi,
De la spate sa ne-mpingi,
Cand vrajim sa nu ne-atingi
Ca singur o sa te stingi
Of,ca pe nimeni n-ai sa plangi!"
Asa o larma lasau,ca ti-era teama sa te si gandesti la ce va urma;oamenii erau straini de vacarmul lor ce sfida pana si linistea suverana a eternitatii. Numai ici-colo iesisera oameni in balcoane,evrei speriati ca vor fi jefuiti de bruma de avere pe care o au;batrane ce-au crezut ca vine ceasul cel din urma.
Si,nu-i vorba,erau frumoase fetele tigancii;de o frumusete rece glaciara,lipsita de orice farama de umanitate.
Miriam,cea mai tanara din ele,era o blonda uscativa,cu ochii de caprioara facuti din cele mai pure bucati de gheata pe care tatal Infernus binevoise sa i le dea,palida,aproape stravezie,inalta si cu buze carnoase,de un rozaliu timid.
Lola,batrana inversunata asupra lumii de netrebnici in care traise,era cea mai puternica din cele trei gratii;i-ar fi nimicit pe toti. Se tunsese cheala in semn de protest fata de neinduplecarea tartorelui,care o impiedicase nemilos sa ii omoare.Avea pielea de culoarea cafelei,catifelata si stralucitoare,era scunda si robusta,cu ochi ca iarba,stralucind rece,cu unghii lungi,albe,mate si caleidoscopice.
-Hei,birjar batran,te-oi fi pomenind ca ajungem la final!??Ai mare grija,eu nu-s ca astea,pe mine nu ma duci! Ne-ai ratacit,nu?Ramolitule...las' ca-ti fac eu un bine,si o rog pe Azazel sa te schimbe.Pff...rosti indignata Ixor.
-Nuuu,ferit-a Batranu' stapanica!Acus ajungem,numai sa ai putina rabdare.O sa vezi si matale ce inseamna sa fii batrana,ai mila!
-Ho ma,ca te puneam paznic acasa si in locu-ti catelandrul Lolei...ca i-o fi ajuns cat s-a furisat sub pat!
Ixor era cea mai umana dintre toate.Inalta,cu forme pline,par de culoarea lemnului si pamantului,lung pana-n calcaie,fata de copilas inocent si cea mai blanda si rationala dintre toate.
-Aaaa,apai asa,domnita,ma-nvoiesc,cum nu!Nemuritor-nemuritor,da' de obosit tot obosesc.Gata domnitelor!
-Sa ne privesti!zise poruncitor Miriam
Ajunsera la o casa mare,pe malurile unui lac limpede,dar care se tulbura la sosirea lor.Aratau ca cele mai suverane dintre reginele ce-au domnit vreodata.In camera luminata cu candelabre mari de cuart,se auzeau acorduri de vioara si clavecin,de pian,flaut si acordeon.Dansara,facand invidioase doamne si slugi deopotriva.
La un momentdat,Miriam striga cu glas de tunet si pedeapsa:
-Hell,fetito,de cand te-astept!
Geamuri se sparsera si austrul incepu sa le biciuie carnea impopotonata si totusi firava,vulnerabila.
-Hekkate!!!!urla Irox cu glas de foc. Si incepu sa ploua cu sange inchegat,ucigand tot fastul.Mirosul disperarii fu simtit.Luna iesi din nori,demascand o priveliste ce se dorea ocultata cu strasnicie,de toti si de toate.
Cei din casa incepura sa urle si sa alerge,disperati,in stare sa dea orice,numai sa se salveze,impovarati de vina cea grea,imposibil de sters.
Atunci aparu rezemata de balustrada,cu un pahar de ambrozie sangerie in mana,Lola. Erupse,cu toata ura stransa de milenii,rostind o ruga aprinsa ca un rug.
-Lillith,Shiva,zeite ale lumii de dureri,ajutati-ma,nu ma lasati!
Oamenii incepura sa se bata,casa se darama,lacul secase,acoperisul lua foc,pamantul se rupse pentru a nu se mai reface vreodata.
De-abia atunci intelese corbul,slujitor brav,care era planul:razbunarea Lolei ce ii mancase eternitatea,fusese ingaduita,in final. Ramase uimit de ceea ce vedea,dar si mandru. Nu mai ramase nimic,decat o darapanatura in aer si scrum.
Atat a ramas din ruinele cartierului evreiesc.
-Hai fetelor,sa mergem acasa!Va multumim de ajutor,surioarele noastre de foc! Ne va fi dor de voi,dar..
-Lasati,mai venim noi pe-acolo,ca si noua ne este.Si...ne-a facut placere,altfel gaseam pretexte sa ne eschivam.
Si pornira,agale,trei la deal si trei la vale,fluierand a paguba.
-A fost odata....a...a fost...maraia catelandrul sperios in fata unui tablou,desen cu un rinocer ce plange cu lacrimi de crocodil.
In Irlanda,o fetita visa urat,si sari din pat tipand in miez de noapte:
-Maami,mami,fugi,ca vin sa te omoare!Nuuu,e mamica mea,nu va las!Fuugi!!!
-Miranda,scumpo,nu-i nimic,ce s-a intamplat?
-Am visat niste femei cu aripi de noroi si serpi in loc de par ca ne alergau sa ne omoare!
-Ooff,draga mamii...ti-am zis sa nu mai iei LSD seara,ca-ti otraveste visele!
-Pai...
-Pai nimic.E de la pandantivul cu paianjen sangerand,combinandu-l cu doza de seara...
-Dar nu are nimic de-a face cu accesoriile mele!
-Uite ca a creat subconstientul tau insomniac una.E...psihedelic de simplu,dormi la loc.
-Bine.
Ca asa suntem noi,oamenii:iubirea e LSD-ul,iar realitatea subconstientul.Altfel...nu se stie ce-ar fi,sau DACA ar fi. Poate nu ar mai fi povesti care sa inceapa cu "A fost odata...". Sau poate numai asa ar incepe...cine stie?
Tu...stii?Cum ar fi? Cum n-ar fi? Zi-mi si mie,ca sunt curioasa!
Te rog!
Dinamita
E un scrin cu dinamita in camera mortuara,
Tacerea ma doare mai rau ca prima oara
Astept cu nerabdare durerile-mi sa moara,
Luminile din pamant coboara
Ai dinamitat tot cand ai plecat,
Fara nici macar o urma de regret fata de ce s-a intamplat,
De parca n-ai fi fost acolo cand s-a derulat
Lasa,fugi,goneste nebun;
Am dezamagirea cui sa mi-o spun,
Nimic nu mai rasuna in suflet acum
Si iata-ma singura la inceput de drum
O poveste care-a explodat nu-i mare lucru,jur!
Insa ce-i abominabil e ca ai facut stanga-mprejur
Tocmai cand incepea sa imi fie mai greu.
Ar fi trebuit sa invat,tu asa faci mereu,
Imi omori sufletul cu mila unui nazist ce-asasineaza un evreu
Cu dinamita-n sange cresc de cand eram o pustoaica;
Pregatita de distrugeri,mai in serios,mai in joaca,
Un suflet stingher ce bate-ntr-o poarta
Dupa care,ascuns,un vis il asteapta
Si asta doar ca sa vada un gol enorm atunci cand se desteapta...
Viata nu ne da clementa,e clar!
Goluri apasa pe cioburi de clestar,
Cu gandul sa le striveasca viata primita-n dar
Fara sa vada disperarea pe jar,
Taine obscure,cu parfum amar,
Comori ce nu-ti lasa nici respiratia macar
Inchisa intr-o caverna de veacuri
Renunt la a mai scrijeli cu unghia pe marmura alba,
Imi vine sa iau amintirile sa le prind in salba
Si sa alerg alaturi,
Caci numai calaii mai au drepturi
Dar incep sa scriu cu un creion pe granit,
Caci tot ceea ce-ncepe are si-un sfarsit
Asadar testamentul meu adus de corbi lihniti
Sper ca l-ati primit
Voiosi,curiosi,de-ndata ce-a sosit
Armata de soli,ce probabil a ostenit
Va las un munte infinit de ura,
De manevrat cu grija,ca-i dinamita pura,
O fiola din otrava ucigatoare
Chiar si pentru cei ce se afla in apropiere,
Numita,simplu,disperare
Un singur lucru va cer in schimb:uitare.
Nu vreau puhoaie de lacrimi surde
Moartea cruda sa mi-o ude,
Nu vreau sa stiu ca va doare
Faptul ca un suflet golas moare;
Fara fanfare,plimbari mortuare
Conduse de multimi indurerate pe culoare
Asa sper ca va decurge marea evadare
A unui suflet zbanghiu,
Dominat de dinamita chiar si cand era prea tarziu;
Intrarea in abis a omului
Care am fost si nu o sa mai fiu
Lasati-mi trupul prada stolului;
Si....fara lacrimi,oricum e prea tarziu
Deci nimic nu mai are rost
Asa ca,va rog,lasati-ma sa renasc asa cum stiu!
Simfonia fantasmelor
Nu era un sat,nici macar un catun,ci doar 7 case insirate fara noima de-a lungul drumului prafuit,uscat de ploi si sori.Dintre toate,ca un ciudat,numai o casa era facuta din lemn,restul fiind din piatra,aidoma unor cavouri.Si,ceea ce era si mai ciudat,era cea mai mica si mai ascunsa,pe malul raului ce izvora cu iuteala din caverna ce pazea,vajnica,intreaga vale-a cascadei.
Cascada aluneca agale pe drumul sau pavat cu stanci ciobite,parca sa-ntalneasca ceva...sau pe cineva.
In calmul serii,unduirea frunzelor,atatea cate ramasesera,aducea aminte fosnetul timid al hartiei goale,ce parea ca incepe sa lege ceva asemeni unei muzici incerte.
La lumina chioara a lampadarului,totul parea diferit,mai dulce,mai frumos,mai simplu.Asezata pe un scaunel,langa foc,o batrana uscata de timp canta la un pian cu coada melodia ce-i leganase visele,urmarind-o ca o obsesie intreaga viata.Canta ireal,facand sa rasune o intreaga vale,cantand in ritm cu timpul si cu raul privegheat de muschi ce toceau taisul aspru si aprig al stancilor.
Batu de unu,iar luna se ascunse dupa un nor ce parea ca-i orb.Incepuse,ca un facut,sa ploua.Femeia iesi din casa cu parul despletit,lung si alb,cu o simpla panza de borangic pe cap si corp,ce se uda dupa doi pasi.Zambea.
O lua spre padurea ce vuia,copacii ploconindu-se mai abitir ca sclavul in fata biciului stapanirii.Ajunse la grota si cu un simplu gest cortina de iedera ce tremura,sangeranda,frenetic,se descalci.
Grota era spatioasa,in centru fiind un cerc facut din oase in care se cioplisera torte ce ardeau,sinistru.Se puse in cerc,inchise ochii si slobozi un racnet din care se deslusea clar"Nihil sin Satan,quo amabit Deo morire!"Atunci pasarile si viata zburara de pe acele meleaguri,duse de un vant ce ponegrea ultimul curcubeu.
-Ai venit deci!Ma bucur ca n-ai uitat invoiala,suiera cocosul.
-Dar cum as putea uita,cine ar putea sa uite,ce nebun?rosti batrana cu privirea stralucitoare ca sticla unui vitraliu spart.Eu ma gandeam ca poate tu n-ai timp si pentru mine.
-Ei,asta-i!Da' se poate?Pentru cei ca tine gasesc mereu timp.Sui-te sus!rosti aratarea ce se prefacuse acum intr-un murg alb ca laptele.
Batrana urca,fericita,cu sufletul plin de emotie.Era sansa ei,ULTIMA.Trebuia sa iasa ca ea,nu era dubiu.
-Asa.Unde mergem?intreba Separatorul.
-Du-ma intai pe taramul pacii.
-Si al saraciei.Numai marii razboinici au puterea si respectul.Desi fara mine,tampitul ala ar face tocmai pe dos!
Ajunsera in zbor pe taramul Indiei celei pline de contraste.O duse sa vada acolitii sai,ce huzureau in palate,si pe cei ai fratelui sau,ce dormeau 20 intr-o camaruta sapata in pamant,ca un mormant ce-i ingropa de vii.
-Vezi ce frumos e totul?Ai mei au vieti perfecte.Tampitii care vor "sa fie bineplacuti Domnului"-ma rog,sub o alta forma-mor de vii,incet,torturati cu o maestrie demna de un tortionar adevarat!Unde mai mergem?
-Arata-mi Tara de Gheata si de Foc.Vreau sa patrund in maruntaiele ei,sa simt gheata si focul alergandu-mi prin vene.
-Nu-i problema,ajungem indata!
Batu din copita si numaidecat zarira intinderea de maci ingradita cu sarma ghimpata si ruginita,insa cu un ascutis ce se vedea de departe.Pe langa "gradina",un drum prafuit,ars de soare,serpuia timid ca o ulicioara pe lang-un palat.Era tocmai la amiaza,asa ca nu era nimeni afara.Doar un pusti zdrentaros cersea,sub un copac umbros,cantand la flaut.
-Asta e focul.Tot mai vrei sa vezi gheata?
-Acum sunt mai curioasa ca oricand.
-Daca stii ca asta vrei...uite!
Si ajunsera intr-o campie uriasa de gheata,pe care doar un fag urias strapungea sloiurile,iar din loc in loc erau nuferi ce colorau violent acea intindere alba si moarta.
-Simti ceea ce sperai?
-E incomparabil mai diferit,mai mult,mai profund decat ar putea un om spera sau intelege!
-Stiu.Vroiam doar sa te aud pe tine.Mai ai doar trei locuri,gandeste-te bine.Intre timp,cauta,scormoneste-ti sufletulsi afla ce-ti doresti de la mine.Mai sunt doar trei ore si rasare soarele,iar noi n-am incheiat inca pactul!
-Du-ma la oamenii Pumnalului de Os.Nu-ti fa probleme,va fi semnat,fara doar si poate.
-Asa sa fie.La drum!
Nu dura mult pana sa ajunga in padurea engleza.Undeva in inima padurii,o sarbatorire vrajitoreasca oculta se termina cu un dans gol,la lumina focului cei-i dezvaluia batranei invizibile toata nuditatea spectaculoasa a omenirii.
-Acum unde mergem?
-Spre nord.Vreau sa cutreier si Siberia.
-Nu-i nimic,sa mergem!
Deodata ajunsera in Siberia,intr-un lagar.Erau acolo detinuti de tot felul,prizonieri de razboi si detinuti politici.
Carcera era plina,nu aveai unde sa arunci un ac.Oamenii erau cu carnea sfartecata de bici,vlaguiti in parte de batai,in parte de hrana proasta.Nimeni nu mai stia nimic de ei,pentru familii erau morti,acestea jelindu-i in fiecare zi ce era dat sa treaca.
-Ei,ce zici?
-Doamne,e...n-am cuvinte!Eu una nu credeam ca poate exista asa ceva!
-La mine,totul este posibil,mai mult decat poate mintea voastra limitata sa conceapa.Mai ai un loc,unde mergem?
-Ultima mea dorinta e sa vad Marocul.Atat.
-Se face!Iar apoi ne intoarcem in grota,unde ma vei vedea pe mine,cel care-ti va indeplini dorintele.Gata,am si ajuns!
Afara era noapte,una cu multe stele ce priveau orasele ce dormeau in tihna.Doar prin cotloane mai dosnice niste seherezade tinere isi unduiau lasciv trupurile agile,ascunse de voaluri si matasuri,doar divulgate de sunetele lautelor si mireasma parfumului de mosc,ambrapiper si vanilie al curtezanelor.
-Cat de altfel e totul aici!Nu credeam....
-Eh,acum sper ca te-ai convins.Astia draga mea,se cheama oameni fericiti.Nu e uimitor cum rastalmaciti si complicati voi inutil tot felul de concepte simple?Ca fericirea,de exemplu.
-O,ba da!Totul pare atat de simplu pentru ei...
-Pentru ca sunt naturali,ceea ce voi...ati cam uitat.Sau n-ati stiut cu-adevarat ce e aia niciodata.Inchide ochii!
Intr-un moment,batrana se trezi in cercul sau,fata-n fata cu un aristocrat cum erau cei de la inceputul Razboiului de 1000 de ani.
-A venit vremea.Ce-ai vrea sa-ti dau?
-Da-mi gloria Crucii de Trandafiri si-a Luminatilor.
-Sigur vrei destinul lor?Stii doar care-a fost finalul,zise el zambind amarnic.
-A,nu,nici vorba!Vreau doar puterea si gloria lor,dar pentru vecie.
-Te cred,dar nu se poate.Numai eu pot avea asta,gaseste altceva.
-Bine atunci.Vreau sa imi dai puterea sa cant tot ceea ce-am simtit cat a durat calatoria,pe veci.Ce zici?
-Asa mai merge!Nemuritoare o sa fii oricum,dar de ce te temi de moarte?
-Nu ma tem,dar nici nu mi-o doresc.Toti oamenii viseaza la nemurire.
-Asa-i,dar e atat de usor de obtinut.....oameni! Uite,ia asta,taie-te la gat si picura 18 picaturi de sange pe hartia asta.
Si scoase din buzunar o hartie veche,mototolita,pe care statea scris intr-un mod de nedeslusit invoiala lor.
In acel moment,lumea incepu sa se zguduie atat de puternic,incat din toti vulcanii erupse nu lava,ci lacrimi reci si sarate.O lua de brat si plecara spre casuta ei de lemn,unde-o lasa in voie sa-si cante sufletul pe care tocmai i-l daduse.
Ii dadu un sarut,o mangaie pe frunte si-i zise suav,ca un amant izgonit de sotul tradat:
-Daca mai vrei,ma voi mai intoarce pe-aici.Pama atunci insa,ramai cu bine Alanda!
-Pentru tine va fi loc mereu.De timp nu mai vorbim.Pana la urma,iti datorez tot.
-Pff...daca eram mai slab,ma emotionam tot.Dar fiindca nu sunt,voi mai veni pe-aici.Promit.Ne vedem in curand.
Si disparu ca si cand n-ar fi fost mai material decat umbra unui vis.
Pentru ca,pana la urma,nu suntem altceva decat niste umbre ce-si canta de zor fantasmelor ode in teatrul paraginit al existentei noastre fragile si searbade.
Nu-i asa?