Despre motivatie si motive.Imperiul lui TREBUIE

Traim intr-o lume a carei baza se pune pe motive,iar "trebuie" ajunge sa fie primordial.
Astfel,notiuni ca normalitatea si spontaneitatea au devenit,pe zi ce trece,simple cuvinte lipsite de sens,pentru a face ceva.Actiunile facute nemotivat,instinctual si afectiv sunt privite cu ochi suspiciosi,ca o ilegalitate comisa din pura placere.Nu mai exista multi oameni spontani,a caror viata nu este guvernata de intrebarea "De ce?",insa si cei care mai exista sunt priviti cu o raceala si o indiferenta greu de egalat,infioratoare chiar.
In societatea actuala,cuvantul de ordine este Trebuie.Trebuie a devenit un Atlas al lumii contemporane,insa relativ greu de identificat. Oamenii puternici,capabili sa faca ceva care sa marcheze oamenii,evenimentele,timpul si istoria sunt considerati cei guvernati de "Trebuie",calculati si reci,din care orice farama de spontaneitate si umanitate dispare sau a disparut.
In fapt,aceia sunt cei mai slabi si mai predispusi la esec oameni,deoarece fundamentul caracterului lor este cel mai fragil construit,la prima zdruncinare a pseudo-valorilor induse de societate,cedand iremediabil.Insa asta e ceva oarecum logic,daca facem o scurta analiza a oamenilor:tot mai multe fraze incep si se termina cu "trebuie",considerat un lait-motiv al progresului umanitatii.Unde au disparut acei oameni spontani,creativi si,mai presus de toate acestea,cu taria necesara sa iasa de sub anonimat? Nu se stie,insa oameni ca acestia sunt cu fiecare secunda tot mai putini,iar de ceilalti,din aceasta cauza,ii privesc ca pe genii,fiind inconstienti de faptul ca "geniu" poate fi oricare din ei,dar pretul e sa renunte la protectia pe care inconstientul lor crede ca le-o ofera "trebuie".
Nu neg rolul motivelor si al motivatiei in cotidian,caci sunt conditii imposibil de negat ale vietii si misiunii de-a trai.Neg insa cu inversunare rolul lui "trebuie" ca motiv unic,principal,in afara caruia orice altul pare lipsit de valoare.
Trebuie,in aceasta forma de motiv infinit,atemporal si suprem este el insusi o negatie impertinenta:negatia liberului arbitru.E ca un corset de titaniu,care infraneaza o rasa intreaga,de la aparitie pana la moarte.Ori,nu e liberul arbitru sinonimul absolut al umanitatii?E nevoie sa nu fim oameni ca sa fim puternici,sau sa fim puternici ca sa fim oameni?
Cat adevar se ascunde in fraza "Cunosti cuvantul TREBUIE,datorita lui poti face multe lucruri care altfel par imposibile."?

Despre lumina si alti monstri sacri

Lumina a fost dintotdeauna ceva sacru,pur.A fost venerata de oameni din timpuri imemoriale.
Insa ea nu e doar atat....ea e doar o fateta a infinitului.Odata cu ea s-a nascut Intunericul
si coexista inca din eternitate ca sa moara odata cu timpul cel fara de final.
Cand lumina dispare,satula de materia profana,intunericul vine grabit sa acapareze scena
universurilor infinite ce sfideaza realitatea.
Intunericul e considerat profan,abject si sfidator,un ventriloc dibaci ce tine in mana-i
de titan materia,la fel de perfida ca si el,insa mai slaba,mai lipsita de profunzimea
reflectiilor de orice fel,de aparenta momentelor traite cu adevarat,profund si constient
,de catre marionetele triste,cu o veselie sumbra intiparita pe chip.
Insa nici intunericul nu lucreaza singur,ci cu ajutorul demonilor,demiurgi malefici,zamisliti
din gandurile reprimate ale materiei ca intr-o inchisoare fara posibilitati de scapare decat
milostivirea Creatorului.Dar,daca Acesta s-ar milostivi sa le dea drumul,razboiul s-ar sfarsi.
Caci asta e totul pana la urma : un razboi.
Si nu s-ar incheia oricum,ci cu victoria Intunericului.Pentru ca de-asta dureaza atat : Intune-
ricul,partea renegata a intregului,isi cere drepturile.
Vrea sa fie recunoscut drept ceea ce este de fapt,nu ca o fantasma sumbra iesita din tristetea
abisului.
Demonii nu lucreaza oricum,nu pot si nu vor sa fie prinsi.Fauresc neincetat iluzii,aluzii,lumi care
te lasa fara replica atunci cand le vezi frumusetea fictiva si te lasa sa te intrebi nedumerit
" Ce am facut de am ajuns aici? ".Lumile demonilor sunt insa pline de torturi ascunse cu o
dibacie care iti ia graiul,dosite sb poleiala creata mestesugit din gandurile si dorintele noastre
refulate.
Visele sunt uneltele lor magice.Insa nu toti actioneaza la fel,chiar daca,in ultima instanta,rezultatul
este acelasi.
Sunt organizati riguros in legiuni,noua la numar,mai puternici pe masura ce marionetele opun rezistenta
mai aprins,mai inversunat.
La inceput te provoaca,te incita sa descoperi universurile ce te inconjoara,sa te descoperi si sa nu iti
impui limite fatidice,lipsite de sens.
Acestia sunt cei mai inofensivi,singurii care lucreaza din exterior,indiferent de sunt sub pavaza Intune-
ricului,sau descoperiti,la Lumina.
Restul sunt demoni interiori,ce iti viruseaza sufletul si ,pe nesimtite, creeaza ganduri percepute ca fiind
ale marionetei firave, cu bratele incatusate de sfori groase.
Insa unde e Lumina,demonii nu se duc. Se feresc de ea fiindca,cu toate siretlicurile lor marsave,stiu ca
vor fi biruiti.
Nu va spun ca asceza spirituala si fizica e calea spre Lumina,fiindca ar fi un lucru sfidator.
Asceza,sub orice forma,e refugiul in care sufletele pierdute se ascund disperate,cuprinse de teama
pierderii totale si ireversibile a esentei.
Calea spre Lumina e Gandul.Din Gand,faci Cuvantul,esenta tuturor lucrurilor indiferent de tabere,iar din
Cuvant faci Fapta,transpunerea Gandului in materie.
Insa ca sa gandesti, trebuie sa te cunosti, ca sa vorbesti trebuie sa fii stapanul sufletului tau,iar ca sa
faci,trebuie sa iti asumi orice urmare.
Trebuie sa te ajuti ca sa poti ajuta pe altii,sa te iubesti ca sa iubesti pe altii,sa te respecti ca sa ii poti
respecta pe altii.
Frica nu are ce cauta in drumul spre Lumina,altfel ar fi compromis inca de la inceput,condamnat la esec.
Trebuie sa ajungem la Lumina,insa ce e ea? Lumina nu e ceva ce putem atinge sau simti. O simtim
puternica sau slaba,in functie de suflet,insa nu cu simturile oferite de Creator,ci cu inima noastra,cea
mai valoroasa comoara a unui om. Cand ti-ai pierdut inima,ai pierdut totul.
Lumina inseamna cunoastere,speranta,hotarare,pace,insa ca si alte cuvinte, a ajuns un cuvant searbad,
,lipsit de sens. Sintagme ca " luminita de la capatul tunelului " si-au pierdut de multa vreme insemnatatea
,ajungand sa fie folosite doar in discursuri demagogice de incurajare.
Vorbim de simboluri,insa si ele s-au pierdut in negura timpului,fara sanse sa fie regasite complet,poate
doar in revelatii fulgeratoare.
Oamenii cauta chei,cufere cu comori ascunse si porti care sa se deschida din senin,daruind altruiste
fericirea.
Dar comorile si cheile reale ,adevaratele porti catre fericire sunt vorbele,simbolurile si sensurile autenti
-ce,pierdute de prea mult timp si carora le-a sunat ceasul sa fie gasite de-o minte luminata si oferite
sufletelor triste peste care domnesc Intunericul si Ura.
Cine va fi gasitorul care va scapa de Infern sufletele nenorocite, mult-asteptatul salvator?
Va aparea el oare ? Si daca da,cand? Cat vor mai avea de indurat acesti bieti calici?

Parfum

E una din zilele alea in care,cand vezi totul in jur atat de pasnic,de senin si de natural,te cuprind fiorii;fiori nostalgici nascuti din gandul razlet ca,odata,ai fost si tu asa,un om fericit. In momentul ala,ti se intipareste pe fata un zambet larg,ca al clovnului care stie ca trebuie sa zambeasca,desi e trist.
Cerul e albastru,presarat cu pete idilice violete,dealurile,ca o cortina semeata,se zbat intre maroniul trist si profund al pomilor si pamantului,si verdele zurliu al ierbii ce renaste timid.
Iar tu,ca om,te simti singur,neinteles si izolat,cu sufletul gol de iubire,dar plin de povara apasatoare a nimicniciei.Iti zici mereu ca trebuie sa faci astfel incat sa fie bine iar,sa te intorci la vremea basmelor care ti se intamplau,sa readuci in prezent o fantoma.
Suntem atat de mici in grandoarea civilizatiei...de fapt,civilizatia umana,cu toate progresele si descoperirile ei,nu e altceva decat o cortina de fier pusa intre om si vise,intre iadul existentei profane,omenesti,si asa-zisul paradis etern.
Ca oameni,ne-am pierdut esenta,ramanand doar ca o apa cu miros de magie,putere,visare,asemenea unui parfum lasat in soare....acelasi iz de vise pierdute,tristete si dorinta de razbunare. Omul e,se zice,"cel mai destept dintre animale"...nu exista o descriere mai exacta decat asta pentru decazuta rasa umana!
Noi nu mai stim ce sunt iubirea,sinceritatea,respectul,onoarea sau constiinta.Din cuvinte candva sacre,de capatai,au mai ramas doar definitii a ce ar trebui sa fie,pe care le mimam,ca niste mimi profesionisti,disperati ce mimeaza fericirea. Au mai ramas satele,oaze stinghere de fericire si sacralitate.
Dar cat va mai dura?Caci otrava evolutiei a inceput,incet si sigur,lent,timid,fara graba insa cu atentie,sa le infecteze,ca un asasin platit ce nu uita si nu iarta nimic.
Oare Dumnezeul lor cel mort,aceasta fantoma a sacrului,va gasi o cale sa opreasca parfumul distrugerii ce cade peste noi in valuri?

Amintiri de maine

Traim,constienti sau nu,o viata in care misterul si bucuria de a trai au disparut,incet,dar sigur si pe nesimtite.Nu exista un vinovat anume,vinovatul fiind fiecare din noi.De ce?pentru ca nu putem rezista tentatiei imense ce ne atrage ca un magnet urias,de a face planuri.
Nimic nu poate fi spontan,natural si neplanificat.Facem planuri mereu,indiferent de circumstante si de oameni,loc sau cultura.Uneori pare ca e singura trasatura ce uneste oamenii intr-o singura rasa(exceptandu-le pe cele fizice si fiziologice).
Visele si sentimentele,in loc sa fie traite si exploatate la maxim,paradoxal,au devenit generatoare de...planuri.Cat de tragic,nu?Vezi o persoana de sex opus,te indragostesti de ea si brusc te trezesti ca faci planuri:planuiesti cum o vei cuceri,cum o vei pastra langa tine cat mai multa vreme,ce veti face,cand si cum.Suna cunoscut scenariul,nu?
Ei bine,pentru majoritatea din noi,e un scenariu familiar,cu nuante veninoase.
Mi-ar placea sa fiu un ventriloc fara scrupule,invizibil.Ceva asemanator lui Dumnezeu.Dar,vezi,Dumnezeu e chiar mai putin de-atat....e doar o masina de manipulare si conducere a oamenilor de la preistorie pana in viitorul extrem,fictiv.
As vrea ca oamenii sa renunte la ce fac de veacuri...la planurile fara rost,fara continut,sanse de realizare..Sa invete odata pentru totdeauna sa fie,sa simta,sa iubeasca,sa accepte...sau nu,lucrurile ce apar in viata lor.
Insa,cu o tristete enorma,am acceptat ceea ce vazusem cu mult timp in urma:ca acum nu se va intampla asta.Nu acum,nu curand.
De ce?Pentru ca oamenii nu sunt inca pregatiti sa se vada...asa cum sunt,fara cosmetizari si musamalizari fictive.Si va mai trece multa vreme pana cand vor fi in stare sa accepte ceea ce sunt,ceea ce sufletele lor,agonizand,incearca sa le spuna,sa le arate.Dar ei sunt prea rataciti in planurile lor,generatoare perpetue de iluzii si drame,de refugii de carton ce se darama fara sa opuna rezistenta,la prima ploaie aparuta,la prima furtuna.
Dar nu imi voi abandona curand iluzia,visul meu fictiv si abstract,cu care ma mint adeseori;cand vad ca sunt pe cale sa cedez "realitatii"."Poate,candva,o sa se intample si asta"...ecoul etern al sufletului meu invadat si pustiit draconic de-atatea ori,in atata de putina vreme.
Poate....candva...

Scrisoare catre Dumnezeu

Doamne,daca existi,arata-Te!Vreau sa Te simt,sa ating materialul Tau divin cu
mainile-mi de profan.Am atatea intrebari sa-ti pun,incat ne va lua pe putin o eternitate.Sper doar sa-ntelegi.
Nu prea pot gasi ratiunea in virtutea careia ai lasat omul sa ajunga la ideea profanatoare ca esti in toti si toate,ca tu ai toate cheile dimensionale si factice.Si ca esti mare,drept,bun.De ce-ai lasat omenirii spre rezolvare atatea enigme?Si de ce le-ai lasat Iadul atat de hulit in vietile lor,pline cu atrocitati de tot felul?
Nu-i asa,Doamne,ca fiecare fiinta poate sa devina Dumnezeu?De ce,cu "bunatatea-Ti suprema" ii lasi pe oameni sa renege si sa uite concepte uitate,esentiale evolutiv?
De unde vine egoismu-ti fara margini,cotropitor ca o sleahta de vandali,dorinta de a fi SINGURUL Dumnezeu?Si de ce mereu trebuie sa ai cu Tine un animal de companie care sa Iti conduca Iadul,aplica raul,ca un judecator hain?
TU esti Raul,neputinta,durerea,chinul,moartea.Daca esti toate astea,de ce nu Te autodistrugi?Ca doar te condamni prin definitie.
La cat sange s-a varsat pentru Tine,in voile-Ti,nici n-ar conta,nici n-ar fi sesizat.Lasa-ne fara grija-Ti de batran nebun,putem fiinta si fara tine,chiar daca nu-Ti place.
Pana la urma,nimanui nu-i place sa fie inutil,nu?
Ce ma uimeste pe mine e cum de poti fi atat de uman,de mizer si de las.Doamne,esti o canalie!Tu chiar n-auzi urletele cosmice ale disperatilor infiniti?Esti infect Doamne,in toata goliciunea poleirii-Ti cu aur,esti ca o buba enorma,plina de puroi si supuratii.De ce nu dispari odata,cat ne mai vinzi iluzii?
Esti mare Doamne,mare genocid,infama lepra!