Rama de tus

Demult,in vremea imemoriala cand pamantul inca se mai nastea din mare la apus,pe malul unei insule firave,era o fortareata.Fusese construita inainte ca primul arbore sa-si urce crengile spre cer si sa ameninte stelele,de catre oamenii ce traiau acolo izolati,ca intr-un stup.Lumea nu mai stia nimic de ei,iar ei la randul lor erau indiferenti fata de ea. Insa aceasta fortareata nu semana cu nimic din ceea ce se imaginase sau vazuse vreodata:zidul ce o delimita de era,in fapt,un geam facut din fumul viselor clabucite de iarna si un soi de sticla groasa,indestructibila.Omul care concepuse acest oras ce sfida deopotriva timp,omenire si pamant,era el insusi sosit dintr-o lume veche,neinteleasa nici azi. Era un alchimist venit din tenebrele Evului Mediu ca sa razbune veacul si valorile pe care lumea le discreditase.Nu se putea spune nici despre el ca era genul de om in care lumea actuala ar fi avut incredere prea mare:aparea si disparea te miri unde,mereu slab,cu un chip ce avea mereu o paloare demonica,de ceara,dar cu ochi mici si negri ce-ti aflau intreaga viata atunci cand te privea fix,ca un alienat din alta lume.Se zisesera multe despre el,facea parte din acei oameni mistificati de vii,dar cu tot ce isca in jur,nimeni nu ar fi putut incerca macar sa nege ceea ce se stia deja de peste 100 de ani:oricat de indiferent ai fi,din momentul in care dai ochii cu el,nu mai ramai nici pe departe acelasi. De mai bine de 50 de ani se inchisese in coliba-i pescareasca.Unii spuneau ca ar fi murit intr-o noapte de mai,cand diavolul sosise sa-si ceara partea din pact,iar el negase;altii taceau smeriti,dar un lucru era cert:toata lumea prezenta,trecuta si viitoare se temea ca de-o Apocalipsa de revenirea lui. Realitatea insa era ca lucra cu sarg la ceva ce avea sa schimbe tot ce se zisese sau crezuse vreodata despre el:capodopera al carei final va culmina cu moartea sufletului sau.Nu facuse pacturi cu diavolii,iar casa lui nu era nici pe departe un templu.Era un loc simplu,impanzit cu pensule,culori,paletare si panze....terminate sau nu. Caci da dragilor,alchimistul cel temut de toata fortareata si a carui legenda strapunsese si zidul cel de nedistrus,nu era decat un biet pictor,unul din acei artisti senili,ce par a se stinge ca o lumanare,in vazul tuturor. Lucra de zor la un tablou cu broderie in creioane,in care amestecase,aidoma unui orb,lutul cu tusul cel negru,ca sa-i faca o rama de neuitat.Isi radea in barba cand se gandea la cum isi faurise,dupa nopti intregi de reverii si depresii spasmotice,o lume mica,gingasa,ce avea forma unei lalele cu petale sculptate fiecare in alt mod,pe care o sechestrase in cufarasul cu inscriptii ascuns in pod,departe de orice natang curios. Tabloul sau incepuse deja sa prinda viata:ii gasise povestea privind alene pe fereastra cum o ploaie de vara,calda si rece de-o potriva,nastea un ochi de apa in mijlocul eclavei de tarana,in care se rasfrangea fara zabava toata disperarea ei,intreaga moarte-a unei zane. Era multumit de ce gasise:in sfarsit,chinul sau se terminase!Avea zile intregi in care zacea fara sa manance sau sa bea ceva,doar gandind.Isi cautase sufletul,identitatea,povestile,amintirile,muzele,intreaga-i busola se definea prin verbul "a gandi"."Nimic mai natural",isi zicea el in sinea lui. Adora fosnetul dulceag al stiloului pe hartie in miez de noapte,de-aia isi nota fiecare poveste pe care o gasea.Se gandea uneori: "Oare de ce m-au izolat in mocirla asta?Ce cred toti nebunii astia ca le fac?"Vedea ca il evita si tocmai de-asta,obidit si razbunator,astepta momentul sa se intoarca. Desenul ii capatase contur odata cu rugul impozant de maces inflorit,plin de spini cu venin nascut din ura,ce ardea frenetic,lasand la lumina toata greata lumii vechi.Pe rug,o zana isi flutura aripile de plumb,sperand ca va scapa.Fruntea-i inundata de transpiratiile unui final trist era impodobita,batjocoritor,de o cununa de lauri si margarete.Zana nu mai putu rezista si inchise ochii.Atunci,ii alerga prin fata ochilor un cadavru ce-i arata viata pe care ea nu o stiuse niciodata,poleita cu tot tragismul ei.Dantela florilor sale de lamai fusese roasa,incet dar sigur,de dragostea-i obsesiva fata de fabulos. Muri fara a scoate un murmur de protest,intocmai ca pasarea Phoenix,care moare mereu stiind ca o sa-nvieze.Cripta ii era incrustata-n gheata noua,iar in momentul in care cenusa-i fu dusa de vant in cripta,o explozie de lumina invada lumea,schimband-o din temelii. Pe locul unde fusese rugul,dintr-o petala de maces ce supravietuise nu se stie cum,se nascu un cedru falnic,ce strapungea cerul in cautarea adevaratei realitati. Se vedea in oglinda pe masura ce isi punea viata in acel tablou,cum se dezintegreaza cu fiecare linie trasata.Si,totusi,nu se putea abtine.Il termina si se aseza pe prag,privind la marea ce i se parea facuta din margele de sticla.Si atunci,inainte sa moara,vazu ca zidul fusese strapuns,ca el avea de trait 120 de ani,din care 20 se dusesera,si un strengar peticit si fara casa haladuind pe strada.Acest cadru il misca,dandu-si duhul cu un oftat prelung ce se mai aude si azi uneori,in linistea dulce a serilor de iarna. Eu l-am cunoscut fara sa stie sau sa vrea,ascunsa dibaci intr-un ungher obscur din camera luminata de o faclie chioara. Sa-l descriu?Nu pot...mi-ar fi prea greu,singurul lucru pe care-l pot spune e ca a existat.Sigur.Pentru ca,altfel,nu as fi nici eu. Dar pe de alta parte...cine zice ca sunt??