Nomada

Era odata,nu demult,pe o straduta din intortocheatul oras Kali,o taverna.Soarele toamnei tocmai apunea,lasand o pata sangerie pe cerul gri,amenintat de crengile tepoase ale arborilor seculari ce voiau sa opreasca,cu orice pret,trecerea vremii
In taverna,batranii isi beau amarul,in vreme ce doi lautari zdranganeau strunele lautelor,bocitoare ale trecutului demult apus.Si acolo,la o masuta singuratica,un copil cu bucle mari privea pe o fereastra,in timp ce mana-i desena de zor.E singur de-atata vreme,incat nu mai simte dorul aprins al cetei de oameni de care se desprinsese. Doar ochii-i verzi si limpezi tradau o umbra de nostalgie fata de ce-a fost,candva,viata lui.
Deodata,in camera slab luminata,intra o femeie.Era scunda,cu parul lung,alb si despletit ce ii zbura in toate partile,in timp ce fata ii era schimonosita de o adanca durere.Vorba amuti,auzindu-se doar plansetul unei vioare,la care canta o copilita.
Batrana grabi pasul spre masa micului artist care,ocupat sa deseneze si sa priveasca pe geam zapada cum arde,nici n-o vedea,rupt fiind de ceea ce se intampla in jur.Afara ningea cu fulgi mari,albi si pufosi,asemeni unor petale de trandafir facute din dantela.Pe trotuar,langa un felinar cam chior,o fetita canta de zor la acordeon,ucigand astfel linistea serii.Un tablou era gata deja.
-Tinere,imi poti vinde si mie un tablou de-al tau?il trezi vocea calda si lin-a batranei.
-Da,desigur,pe care il vreti?baigui acesta mirat.
Batrana le privi pe toate cu ochii curiosi ai celui care a vazut multe,si pana la urma zise.
-Uite,il iau pe-asta.Cat vrei pe el?
-Oricat,spuse baiatul nepasator.Eu le fac pentru ca imi place,simt ceva din interiorul meu caruia nu ma pot opune.Banii pot veni,sau nu.
-Esti minunat copile!Putini gandesc azi ca tine.Ai casa?intreba ea,stiind,de buna seama,ca cei ce isi beau mintile-n acea taverna erau oameni ai drumurilor.
-Casa mea-i taverna asta,doamna scumpa.Dar...
Si-aici scoase un oftat lung,iar o umbra de ingrijorare ii acoperi fata bucalata.
-Oof,bietul de tine!Daca vrei,te iau la mine,sa am si eu pe cineva,si tu o casa...E asa trist cand esti singur!Vrei?
-Da,voi veni...pana la urma sunt un copil,mi-e si mie greu!Dar parca mai mila-mi e de ea,zise aratand-o cu capul pe micuta acordeonista din gerul lui ianuarie.
-Vaai,biatacopila!Hai la ea,o luam cu noi!Doamne,cat necaz pe lume!Nu se mai fac minuni ca altadata!
Iesira degraba,el impovarat cu tablourile-i dragi,ce-i tineau loc de familie,si mersera spre micuta cu par de culoarea aramei si ochi negri,ce canta,inveselind zapada.Era prietena lui veche,dinainte de a ajunge in Kali,ultima runa din vechea ceata de nomazi.
-Mali,ce faci aici?Esti bine?o intreba el strangand-o in brate.Tot aici ai ramas?
-Da,Niels,ai uitat ce-am promis pe vremea Fratiei,ca nu vom haladui zarile daca unul va ramane pe loc?Of,frate draga,ce dor imi e sa simt nisipul sub talpi din nou!ofta micuta adanc.
-Voi va stiti?intreba Mama Verretta,uimita.
-Da,de ani buni colindam lumea,impreuna cu ceilalti frati...Ei au pierit,doar noi am mai ramas....Surioara,doamna vrea sa ma ia la ea,vii cu mine?
-Haide,te rog,nu am nici eu pe nimeni!Eu nu vreau sa va despart,vino si tu!
-Ce zici,mergi?Eu nu te las singura aici,sa stii!
-Bine,bine...dar numai pana trece iarna,da?
-Bine dragilor,haideti acum,ca vi s-o fi luat de frig!
Si-o luara usurel la pas,pe aleea veche ingropata sub giulgiul de nea.Mersera,un timp,pana cand se vazura in fata unor porti mari,baroce,de fier.Se privira uimiti:trecusera pe-acolo de atatea ori,fara sa isi inchipuie macar ca vor trece de ele vreodata.Si totusi....
Intrara cu incredere in curtea larga,alba,strajuita,cuminte,de niste stejari batrani care huleau cerul ce ii despuiase.La capatul drumeagului,o casuta mititica,de lemn.Totul era trist sub plapuma gri a cerurilor intristate,incat se simtea greutatea apasatoare a singuratatii.
Batranica devenise brusc mai sprintena,in timp ce pe fata i se zugravi fericirea copilului care a primit ce si-a dorit de Craciun.Usa se deschise cu un scartait prelung,dand la vedeer o camera surprinzator de larga,cu multe carti si opere de arta,peste care trona un candelabru opulent prin simplitatea liniilor,vechi de mai bine de 200 de ani;o draga mostenire de la inaintasi.
-Cate carti,Doamne!zise Mali mirata.Putem citi,nu-i asa?
-Desigur copila,ce iti pofteste inima!Dar,mai intai,hai sa v-aduc ceva bun.
-Doamne,soro,ce bine-i la caldura!spuse micul Niels.
-Taci Niels,ca daca nu asa zicea Terdar,nu veneam in veci!Pana la urma,suntem nomazi,nu belferi!
-Ce ti-a zis Fratele?fu uimit Niels
-Ca,atunci cand vei veni cu o femeie la mine sa va urmez oriunde.
-Deci stiai ca asa va fi?
-Da,normal!Dar,cu toate astea,Fratele a murit inainte sa termine de descifrat runele din scrisoare.Asta e tot ce-a apucat.
-Scrisoare?Vrei sa zici ACEA scrisoare;ce va sa vina de la prima Fratie,testament pentru ce va sa vina?!?!?
-Da,aia.Uite-o ca vine,sst!
Ramasera tacuti in fata bibliotecii,din care cu mare greutate copila alese un tratat celtic.
-Gata dragilor,am venit!se auzi vocea de clopotel a mamei Verretta.
Aparu in prag cu o tava de prajituri si ceai cald,de vanilie.O puse pe masuta in jurul careia se asezara cu totii.
-Citesti tratate?Buna alegere,asta e chiar stralucit!
-Da...mie imi place sa recitesc ceva de care ma simt legata.
Incerca sa citeasca tare,dar nu putu.De la primele-i randuri o napadira lacrimile.
-Niels,bunicul!sopti ea.
-Draga mea,nu plange,zise batrana mangaind-o pe paru-i de matase.Ce s-a intamplat?
-Nimic,doar ca mi-am amintit de bunicul.El era cel mai puternic druid,prieten bun cu vikingii.Cartea asta e-adevarata,e scrisa de el,am recunoscut traducerea din runele noaste stravechi.
-Oo,draga de tine!
-Pe vremea-n care nu era,Si s-ar fi vrut sa fie....Iti mai aduci aminte frate?
-"....Oceane noi pradam o mie,Iar lacrimile-mi care cad sunt sfinte!"Cum as putea sa uit vreodata?
-Sunteti celti?Ce frumos!Cum de-ati ajuns tocmai aici?Distanta e lunga,iar voi asa mici...
-Da,suntem.Bunicul nostru era un druid puternic si temut.Si-a dobandit puterile la nasterea timpului din Phoenix.Ne-a lasat noua rune de indeplinit.E o poveste lunga,asteptati-ne doar putin si va vom spune tot.Frate,ia vino!
-Zi surioara,ce-i?
-Uite ce-i,ia citeste runele si zi-mi daca ii zic povestea sau o mint.
-Bine."Si veni-va o vreme in care Fratia se va rupe,si o femeie singura va lua cu sine pe supravietuitori.Aceleia adevarul i se va zice si desenele i se vor arata,iar la treizeci de ore vechi dupa,peripetii se vor intampla,iar pe drumul de adio,Fratia va renaste,cu ea sa domine lumea."
-Deci,hai sa povestim fratioare!Drace,da' ce dor imi e de timpurile-alea!Pff....
-Stiiiu....Hai sa iti povestim,mama Verretta!
-Bine copii.Asezati-va comod!
-A fost odata,odata demult,un druid.Acesta avea puteri nebanuite ;a oprit cocorii ce atacau prietenii nostri,vikingii,cand trebuia sa ingroape comoara,ne-a lasat Graalul vanat de toti,cheile runelor de dantela,iar destinele ne sunt gravate pe ceafa.Uite!
Si isi ridica valul de par matasos ce ii acoperea gatul,dand la iveala un desen cu o bufnita ce zbura pe crengi ca ale pomilor de-afara,din aripi picurandu-i fulgi nu de nea,ci de carbune si sange.
-Doamne,nu pot sa cred!Si,continuarea?Hai ca m-ati facut curioasa!
-Ce e mai frumos,acum vine.Dar dupa ne spui si tu povestea ta,bine?zise fata zambind.
-Bine.
-Niels,continui tu?Eu cant ceva daca vreti.
Si vioara incepu sa cante un cantec de la origini.
-Da.Bunicul a mai ales si alti oameni carora a incredintat tainele lumilor.Ne-a adunat pe toti intr-o ceremonie,silfidele ne-au insemnat si blestemat.Asa a aparut Fratia Nomazilor.T0varasii nostri s-au dus,dar o sa revina,sa implinim destinul.
-Ce destin?
-Noi stim toate astea cu un scop:sa unim lumea.O sa fie o singura rasa la final,in care fiecare aduce cate ceva.Ca intr-o familie in care fiecare aduce cate ceva ca sa contribuie la bunastarea intregului.
-Cat de frumos!Dar ea a zis ceva de un blestem;despre ce-i vorba?
-Despre faptul ca nu putem calatori pe animale-e obligatoriu sa o facem noi.Si despre faptul ca,la indeplinirea misiunii,tot corpul ni se va acoperi cu o dantela de culoarea jarului si va trebui sa ne adapostim deasupra Tibetului pentru a veghea la ceea ce am creat.
-Trist,nu?zise micuta viorista.Eu una ma indragostisem de pribegie,asa ca nu mi-a cazut prea bine.
-E de-nteles,pana la urma e trist cand trebuie sa renunti la ceva ce iti place.
Atunci,ochii de chihlimbar ai micutei Mali sclipira iscoditor,un zambet larg ravasindu-i chipul cu trasaturi clare.Intre timp,micutul Niels iesise pe balcon sa priveasca luna,gandindu-se la ce citise nu demult.Pe burlan,o pisica se plimba agale.
Batrana incepu sa le spuna o poveste veche,cu soldati si fuga dintr-o tara in alta,
cautandu-si,lent,o casa,o viata,un alt destin.
Muzica nu mai contenea,iar batrana ii conduse la o camera calda,cu miros oriental de mosc si ambra,in care trona un desen de-al lui Niels,cu un tunel marginit de un creion ascutit,gigantic.Era curata,mobilata simplu,cu niste cufere mari,pictate,pe post de noptiere si un birou din lemn de abanos vechi,cu sculpturi si arabescuri ireale.
-Va place?
-Da,cum ar putea sa nu?replica micuta.
Brusc,muzica se schimba intr-o melodie de ritual vechi si ochii se umplura,a doua oara,de lacrimi grele.Mama Verretta,Verre cum ii ziceau copiii,rosti o incantatie,iar cei doi se pomenira in tablou.
-Ia uite,am ajuns sa fiu in propriul desen!Nu credeam ca opera va inghite creatorul,ha!
-Ehei,si sa vezi ce va urma,ca sigur batranul ne-a mai pregatit si alte surprize!
-Asa-i!Abia astept sa plecam la drum iar!
-Cine nu asteapta...
In tablou era bine.O primavara cu ciresi infloriti din stancile oceanului,iar o alee de nisip alb ducea la tunelul pavat cu caramida rosie.Tunelul era lung,iar creionul statea maret,asemenea unui stalp dintr-un templu grecesc.Spre deosebire de realitate,aici era cald,o caldura de mai,in care ai fi stat cu zilele.
Traversara tunelul lent,tulburati de hieroglifele si runele de pe pereti,insa,la un momentdat,Mali se impiedica de ceva,fiind aproape de o cazatura zdravana.
-Ce-i,esti teafara?zise Niels plecandu-si capul buclat spre ea.
-Da.Oh,asta...o penita.Cred ca o sa avem nevoie de ea,altfel nu era aici.
-Corect.
Vari penita cu varful ascutit si lung in san si isi continuara drumul.
La baza turnului-creion,o usa de granit pe care scria ca se va deschide doar cui stie cheia vie.Desenara cu grija semnul de pe ceafa ei si intrara.In interior,o coloana de ramuri de stejar si de ulm sustinea o spirala de lame de argint ,patrate,cu laturile taisuri veninoase,sub care se casca un hau negru si cetos.
-Ce zici, urcam?il intreba ea cu ochii mari,privind piezis in jur.
-Da.Rezolvarea trebuia sa fie in varf,sunt sigur!
-Atunci sa mergem,eu imi vreau Fratia inapoi!
Si incepura urcarea.Odata ce se asezara pe prima treapta,lamele incepura un dans ciudat.Era mai mare chinul sa nu cazi in hau.Niels se arunca deodata pe coloana,
catarandu-se asemenea unei maimute pe mangrove.Intre timp,Mali se tinea in echilibru pe lespezile de metal,sarind de pe una pe cealalta.Niels a ajuns in varf,iar dansul straniu al lamelor inceta.Atunci,cu sprinteneala dobandita-n munti,fetita ajunse in varf cat ai clipi.
Acolo erau fratele cel mic,un calugar si o harpa veche,paziti de un grifon,ce parea desprins din alta lume.
Strainilor,plecati de-aici!tuna acesta cu glas poruncitor.
-Nu suntem straini,suntem cei care-ti vor scrie sfarsitul!
-Aha...deci voi sunteti ceea ce trebuia sa vina...bine.Hai sa va vad,atunci!Eu va cant laharpa;daca recunoasteti 3 din 10 si 180 dintr-o mie,va las.
-Bine!zisera ei intr-un glas.
Grifonul incepu sa cante,in timp ce calugarul se zbatea in lanturi.Mali ciuli urechea si recunoscu melodia de ritual a celtilor,imnul de lupta viking si,in final,melodiile de sarbatoare ale ambelor popoare,la fel cum Niels recunoscu odele catre zei cantate pe vremuri de druizi ascunsi in pesteri sau pe sub pamant.
-Eei,trebuie sa recunosc ce nu credeam sa vad vreodata.M-ati invins.
Atunci privirea i se incetosa,se ghemui si,cu un geamat surd,se prabusi,lasand in urma o priveliste socanta.Fatetele creionului se cutremurara si,intr-o secunda,se prabusira,laolalta cu spirala din lame.Tunelul s-a daramat ca un castel din carti de joc,iar coloana s-a transformat intr-un copac urias,plin de flori.Totul fu napadit de o lumina calda,iar fratii se revazura,toti 7,pentru o ultima misiune.
Trecura pe la batranica Verre,pe care o gasira pe divan,cu pleoapelegrele,tragand sa moara.
-Ah,dragilor,ce bine-mi pare ca va vad acum petru ultima oara...Vad ca ati reusit,ma bucur enorm pentru voi!Drum bun,copii ai drumului!
-Adio mama Verre!Ne-ai fost de mare ajutor,iti multumim!Nu te vom uita!
Si plecara agale,spre pestera unde trebuia sa revada pe ceilalti,s-o porneasca iar la drum pentru cladirea noii lumi.
Pentru ca,in final,viata nu e decat o mare opera,pe care,dupa ce o terminam,nu mai ramane decat sa ne separam de ea,lasand pe altii sa o judece,lasata-n urma noastra.