Mine in oglinda

Era o zi de toamna lunga,cand melancolia facuse cerul sa planga cu lacrimi reci,vinete si taioase,ce cadeau lent,ca apoi sa moara fugind,pe ulita colbita,ascunsa sub hainele-i de arama si cupru.Din cand in cand,o adiere blanda,cu miros de mere,crizanteme si tamaioasa iti ingreuna sufletul,aducand la suprafata amintiri,oprind parca timpul.
La capatul ulicioarei,se afla o manastire.Era micuta,smerita si cernita,ce te facea sa vezi si altceva decat ceea ce atingi.Nu fusese acolo dintotdeauna,de fapt era un lacas unde se adaposteau femeile a caror viata fusese grav incercata,suferind mai mult decat ai fi crezut ca se poate.Si acolo erau hoate batrane,care furau ca sa traiasca,femei vaduve pe care societatea le izolase,neveste de ocnasi,copile din flori.
Aveau o rasa lunga,albastrie,care era legata in talie cu cate-o franghie simpla,de lana,iar pe cap purtau valuri de borangic alb,brodat. Nu aveau nume si erau mai mult o familie decat orice altceva,unite de amarul vietii traite pana atunci si crea rutdinta ce nu le parasea niciodata,in vremuri mai bune. Gazduiau fiecare drumet,impinsede vorba staretei lor,care spunea ca:"De unde dai,Dumnezeu iti da."
Pe drumul pustiu,strajuit de mesteceni si stejari ruginiti mergea agale o caruta vopsita in culori vesele,trasa de un asin,ce contrasta cu rugina locului.In caruta,sub lacrimile ploii,erau trei mimi:visatorul dezamagit,tristul notoriu si veselul acut.
Erau imbracati cu pantaloni negri,stramti,bluze albe cu dungi,palariute de fetru si manusi albe,scurte de catifea.Fata le era pictata cu un strat gros de pudra alba,ochi conturati cu negru,iar gura larga si rosie.Astfel,unul avea o lacrima desenata pe obraz cu tus,gura cu colturile lasate,ca o intrupare fireasca a tristetii.Celalalt,visatorul,o fata in fapt,lucru ce il spunea cocul din ceafa,avea ochii conturati astfel incat sa para ca mereu se uita pe o fereastra,iar veselul o gura ce ii punea un zambet larg pana la urechi pe fata.
Se oprira,uzi pana la piele si infometati,sa ceara adapost maicutelor.Cea mai tanara novice broda la fereastra,ascultandcaderea cadentata a ploii.
-Maica Lionora,maica Lionora,ia uite,vine o caruta-ncoace!zise Elenuta.
-Lasa-i sa vina copila,ca Domnul primeste pe toata lumea in casa Lui.Or fi niste drumeti apucati de ploaie pe drum,spuse Lionora cea sfatoasa.Avea 83 de ani,dar nu isi simtea corpul asuprit de betesugurile varstei.
Asa era.In scurt timp,in poarta de lemn pictat a manastirii,rasunara trei batai scurte.
-Intra,usa noastra iti este deschisa,oricine-ai fi!se auzi vocea unei calugarite.
Cei trei mimi intrara,timizi,in curtea larga ce arata ca o lume pierduta.In curte erau ca strajeri artari rosii ca focul,vita-de-vie,iedera si nuci,la baza lor fiind crizanteme si dalii rosii,galbene,albe si roz.Dovlecii isi intindeau alene vrejurile pe pamantul negru,etalandu-si parca mandri sferele portocalii si vivace.Era liniste acolo,multa,cat pentru tot zumzetul si galagia pe care le avusesera de indurat pana atunci in orasele mari prin care trecusera.
Caci erau oameni de poveste acesti mimi;fiind tot mai putini pe zi ce trecea.Se afundasera de prunci in tacere,fara a fi fost siliti de nimeni,vorbind numai prin semne si chipul lor pictat.
Numai ici-colo cate o maicuta isi murmura fierbinte rugile,tulburand o liniste altfel perfecta.
Veni seara,iar ploaia care abia incetase dadu loc unui apus splendid,fara nori,sa se desfasoare in toata splendoarea sa pe cer,lasandu-te mut.
Pusera masa in curte si mancara,plini dee recunostinta si evlavie,dupa care oaspetii au fost dusi de catre stareta in chilia ce le era mereu gatita de musafiri.
Camaruta se afla chiar langa capela,micuta si curata,asteptandu-si,cuminte,locuitorii.Era cu o ferestruica prin care se vedea gradina cu flori ingrijita de maica Lionora cu atata drag,ca pe ceva de pret.In mijlocul gradinii cu dalii si trandafiri de toamna ce stateau alaturi de petunii colorate si o tufa de Mana-Maicii-Domnului,era un iaz pe care se jucau voiosi cativa bobocei de rata,sprinteni si frumosi.
Amicii erau in camera,pregatindu-se sa dea de mancat asinului ce-i astepta cuminte,priponit la poarta,cand Amelia,fata din grup,gasi o usa pipaind in joaca peretele de langa soba.Ii trimise pe cei doi la asin,ea ramanand sa isi exploreze descoperirea.
Deschise usa cu teama,cand se pomeni intr-o alta cameruta,insa mai mica,mai obscura.Era oincapere ingusta,iar cand aprinse opaitul ce-l luase cu sine,vazu ca era,de fapt,la capatul unui coridor lung.Pe coridor erau felinare presarate din loc in loc,sparte si vechi, ce luminau ambiguu cu o lumina calda,ca de torta si de soare. Continua sa mearga printre cufere vechi ca povestile bunicii si panze de paianjeni,pana cand dete de o alta usa.O deschise si gasi,dupa ce ajunse intr-o zona mai sigura,caci imediat cum intrai,peretii se cutremurau si incercau parca sa se surpe;gasi o perdea orientala din carbuni stinsi,uzi si grei,insirati pe-o ata groasa,care dormea bland si greu. Misca doua ate si merse mai departe,avida de curiozitatea a ceea ce o sa mai gaseasca.
La picioare ii cazu,de nicaieri,o scrisorica roasa de soareci pe alocuri si ingalbenita de prea-multul timp ce trecuse peste ea,dar,cu toate astea,slovele inca se mai puteau citi clar.
Iata ce spunea:"Trecutul se-ntoarce,constiinta nu-ti da pace.Stii ca nu esti chiar ce pari,asa ca degeaba sari.Eu stiu cum esti si nu te las,Linistita sa faci vreun pas.Invarte-ti capul de 2 ori,invarte-te cu totul de la stanga la dreapta,bate din palme odata si afli ce-a mai ramas!"
In acel moment,ochii Ameliei se inlacrimara si se auzi un sunet grav,de orga. Deveni si mai curioasa,asa ca facu intocmai ce zicea ravasul buclucas,care o trimise intr-o camera uriasa,in care era un labirint facut din oglinzi ce straluceau ciudat,fara ca cineva sa le fi curatat vreodata.
Si erau acolo oglinzi venetiene,ovale,cu rame de argint,patrate,triunghiulare,mai mari si mai mici,insa regina se afla undeva departe.Era o piramida uriasa din oglinzi,in varful careia se aflau,i se parea ei,o gasca si-un batlan.
Se privi in prima si se vazu asa cum era acum,un mim.In a doua care ii iesi in cale se vazu copila cu plete negre,bruna,cu o cununa de maci pe crestet,zburdand pe camp.
Atunci izbucni intr-un planset mut,de neimaginata obida.Trecu pe langa alte cateva oglinzi cochete si ajunse la o oglinda triunghiulara,cu baza in sus,unde vazu o batrana imbracata saracacios,cu o rochita de voal rosu,insa pastrand manusile scurte si palaria de mim.Era ea,la batranete,lucru care o cam sperie,dar nu destul cat sa se opreasca...Nu inca.
Pasind agale,o boare incepu sa intre prin crapaturile tavanului,stingandu-i opaitul firav.Oricm,lumina din tavan intrase in camera,unde vazu ca,de fapt,doar putine din oglinzi erau bune,restul fiind murdare de lacrimi,de sange,ciobite,prafuite.Mai avea doar putin pana la piramida pe care vazu ca stateau,de fapt,o bufnita alba si un corb cu aripile desfacute.
In oglinda patrata la care ajunse,zari un demon cu ochi de ceara si par lung,fara gura,doar cu urechi si niste maini lungi;era raul din ea,pe care incerca,de ani buni,sa-l ucida.Fugi de la acea oglinda la dreptunghiul care era ultima oglinjoara inainte sa ajunga la piramida.
Dreptunghiul ii arata o fata cu par de cenusa,subtire la corp,cu aripi mari,de tina uda,purtata de fluturi ecvestrii pe brate,ca o zeita.Si isi aminti,razand,de tabloul bunicii,cu a lui poveste.
In vremea asta,colegii ei de drum o cautau,ingrijorati,prin manastire,in timp ce isi repetau de zor numarul pentru festival.
Ajunse pana la urma langa piramida,invartindu-se pe langa ea de cateva ori,fiind convisa ca trebuie sa fie undeva o intrare.Si gasi,intr-adevar,intr-un perete,o fisura micuta,cat sa incapa doua degete subtiri.Baga degetele in fisura si incepu sa traga asa cum tragi de-un material,si se desfacu,imprastiind lumina.
Intra si vazu o spirala groasa de ametiste mate,care urca spre varful piramidei,printre care intrau de nicaieri in spirala raze de lumina.Insa nu era nici pe departe o lumina normala,ca cea a zilei,ci una rece,albastra,taioasa,insa deopotriva frugala si moarta.
Pasi spasita si ingandurata in spirala,unde pe data cugetul ii fu amortit de atatea miresme.Rodie,nuci,iasomie,lavanda si brad,toate sub carmuirea unei umbre firavede mosc,se unisera pentru a o duce departe.Si simti cum aerul o ridica intr-un iures napraznic,cum pietrele devin stralucitoare,doar pentru a se rematifia,ca intr-un haos ce te pierdea,nestiind de-i aievea sau nu.Ii zbura palaria,pe care i-o prinse in cioc bufnita,in vreme ce corbul dadea din aripi tot mai tare.
Ajunse in varf,unde isi primi o pereche de aripi cenusii,baroce,sculptate,si palaria ei cea draga.Pe brat ii aparu un dovleac din care se revarsau iedera si orhidee albastre,semn ca povestea ce patise nu fusese aievea.
Fu expulzata pe data din acel loc,odaat ce incepu sa se darame,cu toata povestea aia naucitoare,naluca.Si se pomeni iar in gradina,insa acum era primavara si parfumul salcamilor si-al iasomiei te imbata,pe cand florile rozalbeale ciresilor te orbeau cu frumusetea lor fara cusur. Fu intampinata de macaiala ratustelot catarate in umbrele colorate ce zburau prin aer,aievea,copilareste.
Dar magarusul,caruta si cei doi prieteni plecasera,iar ea ramase si-acum cautandu-i prin alte zari,devenind cunoscuta tuturor ca Amelia,Regina de Cenusa a Mimilor,prietena tuturor copiilor din lume si ocrotitoarea povestitorilor nomazi.

Austru

Odinioara,intr-un oras cladit pe panze de paianjen intinse asemeni unei paturi pe ape,locuia un copil.Era un baietel care se pierduse in oras,in labirintul de povesti colorate.Si,odara,intr-o zi idilica de toamna,plimbandu-se pe alei strajuite de artari mareti,gatiti in mantii de catifea rosie,privind asemeni unor regi de gheata tot ce trecea pe langa ei,agale,la infinit,ridica ochii la cer si suspina amar si trist,speriat de ce va sa urmeze.
Nu se stia numele baietelului,insa era un copilas slab,palid,ireal de palid,cu ochi ce te sfredeleau,traumatizandu-ti sufletul;naiv,visator,tacut si tulburat. Trecea pe langa oameni fara sa ii vada,jucandu-se ingandurat cu un ceas,iar oamenii la randul lor treceau pe langa el privindu-l cu ura,teama,mila,sau pur si simplu absenti.
Gasi la capatul aleii pavate cu caramizi galbene,o raspantie la care astepta cuminte un catelus.Era alb,cu blana moale,ochi mari si tristi si urechi pleostite posac. Se duse la el,il mirosi,si simtind ca au aceeasi poveste il lasa sa il ia in brate si il urma supus.Pentru micutul Alex,era ceva urias;prima dovada de dragoste sincera primita vreodata.In stanga,un drum de tara prafuit,ce serpuia agale printre coline,iar in dreapta se intindea alene asfaltul cald al orasului.Catelul il privi intrebator pe amicul sau imbracat in zdrente si descult,intrebandu-l fara vorbe ce vor face de-atunci. Baietelul o lua,leganandu-se,spre oras,urmat de catelandrul ce topaia voios pe langa el.
Vantul acoperise aleile si stradutele cu un covor tesut din frunzele cazute,asemeni unor sacrificii esuate,ofrande aduse unor zei apusi.Incepura sa apara norii pe cer,ca pe scena unui tablou,unul mai altfel decat celelalte,anuntand ploaia.Batea un vant rece,de iarna,aspru si taios,care il infiora pe micul pribeag. Se aseza pe trotuarul la vremea aceea pustiu,cu catelul in brate si incepu sa cante,oftand si parca incepea sa planga incetisor.
-Ia uite amice,vine iarna...Si noi tot singuri,tot pe drum,tot pe moarte.Ce ne facem noi acuma?Unde dormim,ce mancam,eu de unde fac rost de zdrente noi si sosoni?Of,Doamne,unde esti?!?! Esti macar?
Animalul schelalai trist,lucru care il facu sa planga si mai tare,cu capsorul sprijinit in maini.Fu prins de micuta vietate de maneca,pentru a merge mai departe.Se ridica si pleca mai departe,nu insa fara a slobozi un oftat greu.Isi dorea si el un coltisor de camera unde sa doarma,sa nu mai umble asa,din loc in loc,la fel ca un nomad. Visa la o casuta mica si primitoare,cu multe carti si un pian,insa acum era doar un vis frumos,poleit cu aur.
Soarele incepuse sa apuna,colorand tabloul in nuante sangerii,calde si cu o puternica rezonanta afectiva,iar in aer plutea miros de crizanteme palide. Tot mergand,ajunse langa un rau ce suiera melancolic,strajuind un gang lung,ingust si intunecos.Intra cu fluieraturile unor pasari mici si ciudate,cu sufletul cat un purice.
Catelul isi ciuli urechile si incepu sa latre in chip de amenintare. Si,intr-adevar,se auzea pe la mijlocul gangului plansetul unor viori triste,ce isi spuneau tragica poveste.Copilul fugi spre locul de unde se auzea muzica,pentru ca acolo unde e muzica sunt si oameni.Iar unde sunt oameni...
Intre timp,luna aparu pe cer,dominand imprejurimile pe care le poleia cu argint rece si patrunzator.Catelul ajunse topaind la un lampadar chior,murdar,care incerca sa lumineze gangul. Se aseza sub el si isi astepta cuminte prietenul,lasat de mult in urma.Cu botul pe labutele-i obosite,inchise ochii sperand la un somn linistit.
Alex gasise un acordeon vechi,abandonat acolo,cu toata povestea pe care o purta cu sine.Il lua in brate si pleca spre amicul sau necuvantator si spre viorile care incepusera sa cante o melodie saltareata.
-Amice,ia hai,la drum! O sa si dormim,n-avea grija.I-auzi muzica...
Si-o pornira iar agale,insa acum se vedeau prin razele lampadarului batran doua siluete de barbati.Baietelul o lua spre e tiptil,in varfurile picioarelor,asemeni unui balerin. Ajunsera la cativa pasi de ei,ocazie cu care ii putura vedea clar.Erau doi betivi care jucau,unul cantand la vioara,iar celalalt lalaind niste versuri vechi si fara noima,cu sticla de vodca in mana.Pe jos zaceau aruncate inca trei sticle,iar baietelul fu cuprins de o dezamagire cumplita...cei doi tovarasi erau putin mai imbracati decat el,incaltati cu niste cizme ostasesti uzate,batuti si timorati. Erau tineri,lucru care il facu sa slobozeasca un oftat adanc,greu si sincer.
-St! Ia vezi Iuri,ce-i acolo,ce s-aude?zise vioristul
-Nu ma duc,du-te tu,ca tu ai auzit zgomotul,ii raspunse colegul de veselie pe un ton iritat.
Inainta cu pasi marunti,intrebandu-i daca sticla de care se impiedicase,cazand cu un geamat surd si un schelalait trist era a lor.
-Ma primiti si pe mine cu voi?Fac orice,merg oriunde.nu scot niciun sunet de repros,numai luati-ma cu voi,ca e trist mersul din loc in loc singur!zise micutul Alex cu ochii in pamant,lacrimi pe obraji si manuta pe capul mic al animalului.
-Lasa baiete,nu plange,zise Piotr stergandu-i cu mana lui cea aspra lacrima fierbinte de pe obrazul sau cel palid si fin ca foaia unei carti.Ia uite Iuri ce-am gasit,vino-ncoa' raiosule!Potaia e a ta?
-Da,l-am cules de pe drum,de la o raspantie.
-Avem doi tovarasi noi va sa zica;marai Iuri somnoros.Cum te cheama baietel?il intreba pe micutul care il privea cu ochi cu ochi mari,tematori.
-Alex....Alecsandr,sopti copilul cu voce tremurata.
-Aha....Frumos nume! Nu te uita la mine asa,ca pana acu' nu mancai pe nimeni.Dar iarna asta,dac-o fi grea,poate iti mananc potaia,zise el razand cu pofta.
-Eei si tu,hai ca n-o fi asa rau Dumnezeu ca sa ne puna sa mancam catei.Ia uite-l ce frumos e si cum se uita,nu ti-ar fi mila sa-l mananci?spuse Piotr zambind.
-Mila mi-ar fi de el,da' mai mila de mila de bietu' meu stomac! Si ca veni vorba,nu ti-e foame pustiule?
-Doamne,de trei zile umblu nemancat,cu un colt de paine si-o cana cu apa! Sunt lihnit,nu mai pot,de-as gasi ceva....
-Esti rezistent daca ai stat atat numai cu paine si apa.Iuri n-o duce nici juma' de zi fara vodca lui cea draga!
-Ia nu ma mai pune tu intr-o lumina proasta,femeiusca ce esti! Crezi ca daca in armata aia a ta de boi pe care o jelesti mi-ai fost superior,mi-esti si'acu!?Nu domnule,mi-esti prieten,nu imparat! Alex ia vino,ca parca aveam niste nuci in buzunare,vin' sa ti le dau!
Copilul se duse in graba la militarul care scotocea in buzunarele vestonului dupa mancare. Iuri era un rus inalt,solid,blond si roscovan,cu ochi caprui,un om sufletist si cam din topor.La polul opus,Piotr era un tanar mladios,cizelat si cam ipocrit,cu ochi albastri si piele alba,sprinten si istet.
-Da ma,regret ca m-ai convins sa plec de la regiment.Aveai mancare,haine,vodca,tot ce vroiai.Da' nuu,trebuia sa se destepte geniul din tine cu ideea salvatoare:dezertarea.Prostule!se rasti Piotr ofticat.
-Nu te-am obligat sa vii,dar ala nu era razboiu' nostru,prostule! Mai bine te lasam sa mori in prima linie!?
-Da,mai bine!
-Ati fost militari?intreba baietelul,curios sa afle mai multe despre noii lui prieteni.
-Am fost copile! Si rau imi pare ca m-am dus!
-De ce?Toata lumea crede ca e o mandrie,o onoare! Bunica daca nu murea vroia sa ma vada militar.
-Era o onoare,acum multi ani,cand era bunicul tanar.Acum e o mizerie,un gunoi! Militarii ar omori pe oricine pentru bni:mama,tata,popa,nas,frati,oricine! Nu mai lupta nimeni pentru maica Rusia,poate doar prostii de teapa lui Piotr,restul pentru taica gologanul! Cu tine am planuri mari baiete!zise increzator Iuri in timp ce mergeau spre iesirea din gang.
-Iaar il apuca visele pe Iuri-Gura-Sparta! Fa-ti un serviciu-nu-l lua in seama!il sfatui Piotr plictisit.
-O sa te invat sa canti la vioara si acordeon,iar potaia va-nvata sa joace! Si sa n-ajung la batranete de nu ne-o lua tarul la curte sa-i tinem de urat!Ce zici,nu-i mai bine decat sa te omoare niste marionete?
-Ba da,cum sa nu fie! Cand incepem?
-Cand? Si maine,si-acu',cand vrei,numai sa zici!
Ajunsera la iesire.Noaptea se terminase,iar odata cu rasaritul,Alex prinse in palma primul fulg de nea,mic,pufos si rece.
-Pune-ti o dorinta prietene!ii spusera cei doi tovarasi,copii si ei asemenea lui.
-Imi doresc...imi doresc sa se intample asa cum a zis Iuri!sopti el,plin de sperante.
-Speri degeaba,marai Piotr abia simtit,in timp ce ii punea vesta lui de lana in spate.
Si pornira ca trei prieteni de-o viata,alene,spre alte zari,lasand gangul,apa si soarele in spate,si singuratatea altora.
Ca nu e lucru mai rau decat sa fii singur si neajutorat in lume,iar daca esti un suflet pur si fragil,de copil,e cel mai nefast si atroce blestem.
Fara ceilalti,nici noi nu suntem mai mult decat frunze in amurgul toamnei ludic si trist,cald si bland ca un catelandru pierdut dde stapani sau abandonat de parinti,cu un cer deasupra si o mare de pamant in fata.

Clepsidra

Odata,intr-un satuc din Provence,traia o fetita pe nume Caroline.Era micuta,cu ochi albastri expresivi in care se oglindeau cerul si oceanele,parul de aur ce ii atarna buclat pe umerii albi ca marmura.Nu voia mult,doar sa stie.
Asta era dorinta ei cea mai arzatoare,sa stie. Nu conta ce,ea era stapanita de o neostoita sete de cunoastere. Voia sa patrunda cu mintea ei intregul univers si poate chiar mai mult.
Alergand prin casuta bunicilor,ajunse in camera in care se odihnea un pian mare,elegant,de un negru ireal...perfect.Caroline il privi ca pe un prieten drag,care o incanta mereu in zilele toride de vara,cand buni incepea sa cante. Ii promisese ca ii va destainui si ei secretul,doar sa mai creasca. Langa el,o biblioteca imensa,ticsita de carti. Pe al treilea raft,era o clepsidra.
Caroline o privi cu ochi scanteietori,doritori sa stie ce face,ce o sa se intample daca umbla cu ea. O lua timid si vazand ca nu se intampla nimic,incepu sa o agite.
Dintr-o data Caroline se pomeni intr-o lume ciudata,plina de oameni reci,imbracati ciudat. Era in viitor,care nu semana cu proiectiile ei fanteziste,in locul oamenilor sensibili,voiosi si joviali erau niste creaturi posomorate si reci. Se uita in jur,crezand ca va vedea vreun cunoscut,insa nu se intampla,iar fetita incepu sa planga incetisor,in timp ce gonea pe straduta pustie.
Langa un pod,la fel de suparata ca si ea,statea o fetita bruna,cu ochii mari,migdalati si plansi.
-Ce s-a intamplat?Esti bine? o intreba Caroline,care chiar daca era disperata si complet depasita de situatia in care era,nu rezista ideii de a se interesa de soarta micutei ce statea in fata ei,privind-o trista.
-Sunt bine,tu de unde ai iesit,de la carnaval? ii raspunse aceasta pe un ton rautacios.
Atunci fetita cu ochi de cerneala incepu sa ii spuna despre lanurile de lavanda cu miros imbatator de-acasa,de briza marii si de pianul bunicii,de cum ajunsese aici din basmul care era viata ei.
-Aha,si tu chiar vrei sa te cred,nu printesico ?!? Vinde gogosile astea altcuiva,nu mie !
-Dar...dar...uite clepsidra ! zise ea disperata,scotand-o cu grija din buzunarul rochitei.
-Bine,cum zici tu....si cum te intorci acum acasa? intreba copila strazii.
-Nu stiu! raspunse buna Caroline izbucnind in plans.
Timpul trecea,iar biata fetita nu gasea nicio cale sa se intoarca acasa la buni si la casuta lor curata,cu miros de vara.
-Eh,atunci inseamna ca o sa ramai aici,cu mine ! Ca trebuie sa stii printeso,aici fiecare e pentru el si doar pentru el...nimeni nu vrea sa stie si nimanui nu ii pasa de ce e in jur...doar ei conteaza.
-Pai si cum traiesc asa,nu se tem de Dumnezeu?
-Ei,hai ca asta e buna ! Pentru ei nu exista,Dumnezeul lor e banul !
-Ce groaznic....trebuie sa fiti tare tristi !
-Si cu toate astea unii din ei se cred chiar fericiti...
In timp ce priveau cum soarele se retrage dupa dealuri,mica Elena,caci asa o chema pe copila orfana,exclama : -Caroline,uite! Nisipul,se scurge mai repede !
-Da,asa e...oare o sa ma intorc acasa?
- Nu stiu,rapsunse aceasta in timp ce privea clepsidra cum lasa timpul sa treaca nestavilit.Insa m-as bucura sa te poti intoarce acolo...si te-as ruga ceva.
-Da,orice,spune numai ! zise Caroline inflacarata de ideea ca ar putea sa scape din lumea asta urata si sa se intoarca inapoi la buni si la plaja alba.
-Daca pleci,ia-ma cu tine,ca m-am saturat de egoistii astia Caroline,nu ii mai suport,si nu vreau sa ajung sa le fac vreun rau !
-Numai atat?!? Bine! Abia astept sa ajungem acasa,Elena ! dar trebuie sa promiti ca lasi toata rutatea aici,altfel nu te pot lua.
-Cum zici tu,numai ajuta-ma sa evadez din cusca asta cenusie! S-a scurs nisipul,ce ne facem ?
-Ia-ma de mana si linisteste-te,mergem acasa !

Scutura clepsidra si se trezi langa pian,in casuta rupta din povesti a bunicilor. Afara ploua,o ploaie calda de vara.
-Hai sa ne jucam in ploaie,Elena,zise ea entuziasmata !
-Bine,haide,ia umbrela si sa mergem !
Si astfel se incheie aventura atemporala a Carolinei

Elogiu autumnal

A venit in sfarsit...Cum cine?!?! Toamna! Hulita de unii,iubita de altii,toamna este anotimpul metamorfozelor uimitoare,ale exploziilor de culoare...Este regina incontestabila a schimbarilor,atat fizice cat si spirituale,aducand pe langa agonia sublima a naturii,ce te face sa ramai cu desavarsire ratacit in fata spectacolului mirific al agoniei lente,insa evidente.

E anotimpul intrebarilor existentiale,al melancoliei,al gandurilor triste induse de transformarile inconjuratoare,aducand cu sine dorinta de transformare.Florile se ofilesc,ucise parca de un criminal nebun,torturate incet,frunzele se transforma din smaralde feerice in foite subtiri de aur si rugina,cerul azuriu pe care pluteau alene,parca toropiti de caldura norisori diafani,pufosi ca fulgii si albi ca neaua,in forme bizare,indescifrabile,e inlocuit de un cer cu nori mari,grei si tristi de plumb,ce ascund soarele,singura pata de culoare fiind atunci cand uriasul disc incandescent se retarge,lasand loc reginei misterelor atemporale sa se desfasoare in voie pe imensa scena a lumii.
Insa nici atunci cand se retrage nu o face oricum,ci arunca vapai satinate ce coloreaza cerul in nuante imposibil de reprodus,creand astfel premisele unei alte nopti de basm.
In colibe se simt parfumuri imbietoare de mere,gutui si pere dulci,ce te imbie sa stai la taclale pana cand nu mai simti timpul trecand lent pe langa tine. Merii sunt impodobiti cu mingi de foc,iar iarba a fost acoperita de un covor de aur si rugina.
Ploaia cade rece,incet si marunta,ca nisipul dintr-o clepsidra,facand tacerea apasatoare ,iar ecoul provocat de ganduri in suflet mai puternic decat de obicei....
Aceasta este demonstratia facuta de natura , a puterii creatoare infinite de care dispune.... Aceasta este piesa de teatru jucata magistral de fiintele aparent lipsite de viata ce ne inconjoara,iar eu nu pot decat sa aplaud frenetic,lipsita de cuvinte,spectacolul ce se desfasoara in fata mea si sa ma consider norocoasa ca il pot privi din coliba bunicii,cu miros de pere,gutui si busuioc.
Eu iubesc toamna ! Voi ?