Austru

Odinioara,intr-un oras cladit pe panze de paianjen intinse asemeni unei paturi pe ape,locuia un copil.Era un baietel care se pierduse in oras,in labirintul de povesti colorate.Si,odara,intr-o zi idilica de toamna,plimbandu-se pe alei strajuite de artari mareti,gatiti in mantii de catifea rosie,privind asemeni unor regi de gheata tot ce trecea pe langa ei,agale,la infinit,ridica ochii la cer si suspina amar si trist,speriat de ce va sa urmeze.
Nu se stia numele baietelului,insa era un copilas slab,palid,ireal de palid,cu ochi ce te sfredeleau,traumatizandu-ti sufletul;naiv,visator,tacut si tulburat. Trecea pe langa oameni fara sa ii vada,jucandu-se ingandurat cu un ceas,iar oamenii la randul lor treceau pe langa el privindu-l cu ura,teama,mila,sau pur si simplu absenti.
Gasi la capatul aleii pavate cu caramizi galbene,o raspantie la care astepta cuminte un catelus.Era alb,cu blana moale,ochi mari si tristi si urechi pleostite posac. Se duse la el,il mirosi,si simtind ca au aceeasi poveste il lasa sa il ia in brate si il urma supus.Pentru micutul Alex,era ceva urias;prima dovada de dragoste sincera primita vreodata.In stanga,un drum de tara prafuit,ce serpuia agale printre coline,iar in dreapta se intindea alene asfaltul cald al orasului.Catelul il privi intrebator pe amicul sau imbracat in zdrente si descult,intrebandu-l fara vorbe ce vor face de-atunci. Baietelul o lua,leganandu-se,spre oras,urmat de catelandrul ce topaia voios pe langa el.
Vantul acoperise aleile si stradutele cu un covor tesut din frunzele cazute,asemeni unor sacrificii esuate,ofrande aduse unor zei apusi.Incepura sa apara norii pe cer,ca pe scena unui tablou,unul mai altfel decat celelalte,anuntand ploaia.Batea un vant rece,de iarna,aspru si taios,care il infiora pe micul pribeag. Se aseza pe trotuarul la vremea aceea pustiu,cu catelul in brate si incepu sa cante,oftand si parca incepea sa planga incetisor.
-Ia uite amice,vine iarna...Si noi tot singuri,tot pe drum,tot pe moarte.Ce ne facem noi acuma?Unde dormim,ce mancam,eu de unde fac rost de zdrente noi si sosoni?Of,Doamne,unde esti?!?! Esti macar?
Animalul schelalai trist,lucru care il facu sa planga si mai tare,cu capsorul sprijinit in maini.Fu prins de micuta vietate de maneca,pentru a merge mai departe.Se ridica si pleca mai departe,nu insa fara a slobozi un oftat greu.Isi dorea si el un coltisor de camera unde sa doarma,sa nu mai umble asa,din loc in loc,la fel ca un nomad. Visa la o casuta mica si primitoare,cu multe carti si un pian,insa acum era doar un vis frumos,poleit cu aur.
Soarele incepuse sa apuna,colorand tabloul in nuante sangerii,calde si cu o puternica rezonanta afectiva,iar in aer plutea miros de crizanteme palide. Tot mergand,ajunse langa un rau ce suiera melancolic,strajuind un gang lung,ingust si intunecos.Intra cu fluieraturile unor pasari mici si ciudate,cu sufletul cat un purice.
Catelul isi ciuli urechile si incepu sa latre in chip de amenintare. Si,intr-adevar,se auzea pe la mijlocul gangului plansetul unor viori triste,ce isi spuneau tragica poveste.Copilul fugi spre locul de unde se auzea muzica,pentru ca acolo unde e muzica sunt si oameni.Iar unde sunt oameni...
Intre timp,luna aparu pe cer,dominand imprejurimile pe care le poleia cu argint rece si patrunzator.Catelul ajunse topaind la un lampadar chior,murdar,care incerca sa lumineze gangul. Se aseza sub el si isi astepta cuminte prietenul,lasat de mult in urma.Cu botul pe labutele-i obosite,inchise ochii sperand la un somn linistit.
Alex gasise un acordeon vechi,abandonat acolo,cu toata povestea pe care o purta cu sine.Il lua in brate si pleca spre amicul sau necuvantator si spre viorile care incepusera sa cante o melodie saltareata.
-Amice,ia hai,la drum! O sa si dormim,n-avea grija.I-auzi muzica...
Si-o pornira iar agale,insa acum se vedeau prin razele lampadarului batran doua siluete de barbati.Baietelul o lua spre e tiptil,in varfurile picioarelor,asemeni unui balerin. Ajunsera la cativa pasi de ei,ocazie cu care ii putura vedea clar.Erau doi betivi care jucau,unul cantand la vioara,iar celalalt lalaind niste versuri vechi si fara noima,cu sticla de vodca in mana.Pe jos zaceau aruncate inca trei sticle,iar baietelul fu cuprins de o dezamagire cumplita...cei doi tovarasi erau putin mai imbracati decat el,incaltati cu niste cizme ostasesti uzate,batuti si timorati. Erau tineri,lucru care il facu sa slobozeasca un oftat adanc,greu si sincer.
-St! Ia vezi Iuri,ce-i acolo,ce s-aude?zise vioristul
-Nu ma duc,du-te tu,ca tu ai auzit zgomotul,ii raspunse colegul de veselie pe un ton iritat.
Inainta cu pasi marunti,intrebandu-i daca sticla de care se impiedicase,cazand cu un geamat surd si un schelalait trist era a lor.
-Ma primiti si pe mine cu voi?Fac orice,merg oriunde.nu scot niciun sunet de repros,numai luati-ma cu voi,ca e trist mersul din loc in loc singur!zise micutul Alex cu ochii in pamant,lacrimi pe obraji si manuta pe capul mic al animalului.
-Lasa baiete,nu plange,zise Piotr stergandu-i cu mana lui cea aspra lacrima fierbinte de pe obrazul sau cel palid si fin ca foaia unei carti.Ia uite Iuri ce-am gasit,vino-ncoa' raiosule!Potaia e a ta?
-Da,l-am cules de pe drum,de la o raspantie.
-Avem doi tovarasi noi va sa zica;marai Iuri somnoros.Cum te cheama baietel?il intreba pe micutul care il privea cu ochi cu ochi mari,tematori.
-Alex....Alecsandr,sopti copilul cu voce tremurata.
-Aha....Frumos nume! Nu te uita la mine asa,ca pana acu' nu mancai pe nimeni.Dar iarna asta,dac-o fi grea,poate iti mananc potaia,zise el razand cu pofta.
-Eei si tu,hai ca n-o fi asa rau Dumnezeu ca sa ne puna sa mancam catei.Ia uite-l ce frumos e si cum se uita,nu ti-ar fi mila sa-l mananci?spuse Piotr zambind.
-Mila mi-ar fi de el,da' mai mila de mila de bietu' meu stomac! Si ca veni vorba,nu ti-e foame pustiule?
-Doamne,de trei zile umblu nemancat,cu un colt de paine si-o cana cu apa! Sunt lihnit,nu mai pot,de-as gasi ceva....
-Esti rezistent daca ai stat atat numai cu paine si apa.Iuri n-o duce nici juma' de zi fara vodca lui cea draga!
-Ia nu ma mai pune tu intr-o lumina proasta,femeiusca ce esti! Crezi ca daca in armata aia a ta de boi pe care o jelesti mi-ai fost superior,mi-esti si'acu!?Nu domnule,mi-esti prieten,nu imparat! Alex ia vino,ca parca aveam niste nuci in buzunare,vin' sa ti le dau!
Copilul se duse in graba la militarul care scotocea in buzunarele vestonului dupa mancare. Iuri era un rus inalt,solid,blond si roscovan,cu ochi caprui,un om sufletist si cam din topor.La polul opus,Piotr era un tanar mladios,cizelat si cam ipocrit,cu ochi albastri si piele alba,sprinten si istet.
-Da ma,regret ca m-ai convins sa plec de la regiment.Aveai mancare,haine,vodca,tot ce vroiai.Da' nuu,trebuia sa se destepte geniul din tine cu ideea salvatoare:dezertarea.Prostule!se rasti Piotr ofticat.
-Nu te-am obligat sa vii,dar ala nu era razboiu' nostru,prostule! Mai bine te lasam sa mori in prima linie!?
-Da,mai bine!
-Ati fost militari?intreba baietelul,curios sa afle mai multe despre noii lui prieteni.
-Am fost copile! Si rau imi pare ca m-am dus!
-De ce?Toata lumea crede ca e o mandrie,o onoare! Bunica daca nu murea vroia sa ma vada militar.
-Era o onoare,acum multi ani,cand era bunicul tanar.Acum e o mizerie,un gunoi! Militarii ar omori pe oricine pentru bni:mama,tata,popa,nas,frati,oricine! Nu mai lupta nimeni pentru maica Rusia,poate doar prostii de teapa lui Piotr,restul pentru taica gologanul! Cu tine am planuri mari baiete!zise increzator Iuri in timp ce mergeau spre iesirea din gang.
-Iaar il apuca visele pe Iuri-Gura-Sparta! Fa-ti un serviciu-nu-l lua in seama!il sfatui Piotr plictisit.
-O sa te invat sa canti la vioara si acordeon,iar potaia va-nvata sa joace! Si sa n-ajung la batranete de nu ne-o lua tarul la curte sa-i tinem de urat!Ce zici,nu-i mai bine decat sa te omoare niste marionete?
-Ba da,cum sa nu fie! Cand incepem?
-Cand? Si maine,si-acu',cand vrei,numai sa zici!
Ajunsera la iesire.Noaptea se terminase,iar odata cu rasaritul,Alex prinse in palma primul fulg de nea,mic,pufos si rece.
-Pune-ti o dorinta prietene!ii spusera cei doi tovarasi,copii si ei asemenea lui.
-Imi doresc...imi doresc sa se intample asa cum a zis Iuri!sopti el,plin de sperante.
-Speri degeaba,marai Piotr abia simtit,in timp ce ii punea vesta lui de lana in spate.
Si pornira ca trei prieteni de-o viata,alene,spre alte zari,lasand gangul,apa si soarele in spate,si singuratatea altora.
Ca nu e lucru mai rau decat sa fii singur si neajutorat in lume,iar daca esti un suflet pur si fragil,de copil,e cel mai nefast si atroce blestem.
Fara ceilalti,nici noi nu suntem mai mult decat frunze in amurgul toamnei ludic si trist,cald si bland ca un catelandru pierdut dde stapani sau abandonat de parinti,cu un cer deasupra si o mare de pamant in fata.

Maturizare

Plopi insirati pe sfoara la rand,
In casa se-aud zilele curgand,
Vantul aduce din departare
O adiere de esenta tare
Si-un zvon timid de maturizare

Soapte desculte in matasuri tarzii,
Amintiri si povesti de care nu vei mai stii
Decat ca s-au intamplat candva
Si ca au lasat o urma pe plansa ta,
O dara luminoasa.Undeva..candva...cineva...

Creionul zgarie retina
Cu zgomot surd de lovitura
Care arunca de-a valma o poveste mahmura,
De nu mai stie nimeni a cui e vina

Simti pe piele o caldura rece.
Te maturizezi,incepi sa vezi timpul cum trece,
In goana evadatului ce vrea doar sa plece
Fara sentimentul c'ar trebui sa astepte
Ca si celelalte suflete sa se destepte

E un caleidoscop al draperiilor rupte,
La subsolul colorat in galben,ascuns in noapte,
Ascuns dibaci la poalele unei statui
Ce-ti arata ca lumea nu-i cum o stii
Si ca trebuie sa iti si asumi ceea ce spui

Un graunte de vise,o alta lume
Maturizarea e fenomenul fara nume
Nascut din ruperi de satin
Ca sa te rupa de viata fara macar un suspin

Inca e ceata in seara de ieri
Relicvele ramase te-ntreaba la ce speri
Si de ce urmele idilelor vrei sa le speli
Chiar daca,in spate,tot tu disperi

Simti ploaia cum iti cade apasator pe umeri
Tu te simti un suflet pribeag,golas,un nimeni
Care vrea sa-nvie acum
Tot templul inundat de scrum
Cu-o simpla dara de parfum

Gata acum,te-ai maturizat!
Trecutu-n urma l-ai lasat
Fara sa vrei sa stii ce s-a intamplat
In timp ce tu,treptat,ai aflat
Ca nimic nu se mai intoarce dac-a fost aruncat

Si tie nu-ti mai ramane decat viitorul cel plat.
Asta-i un mare dezastru,pacat!..
E parca mult prea trist ca te-ai maturizat
Fara ca nici macar sa fii intrebat...fortat

Calatorul

Fie ca e soare sau ploi,tu fugi mereu
Si lasi in urma ideea ca as fi gresit eu,
Iar adevarul se descopera destul de greu
Lasand indoielii prada usa sufletului meu

Calator nebun prin campuri,
Cum de furi atatea ganduri
Si le cari nepasator
Ca sa le ineci in rauri
Unde numa' codru-i martor?

Pentru lacrimi nu e leac;
Doar o lacrima mai mare
S-o ivi in asteptare
Lang'ale noptii sanctuare

Tu alergi,alergi,alergi
Cam o turma de pribei
Ce rup norii de hartie
Si tot plangi,pentru ca stii
Ca ce-a fost n-o sa mai fie


Nu mai poti rupe hartia
Te patrunde vesnicia,
Suflet mic de haimana!
Macar daca iti pasa...
Dar de ce,ca iti e gandul
Numai la ce vrei mata.
Azi aici,maine colea,
Restul nu mai exista

Ce sa zic,imi pare rau
Ca te vad tot trist mereu,
Fara haine si papuci
Cu'n opait vechi in mana.
Du-te soare,fa-te luna
S'ada-i timpului cununa!

Esti copil pribeag prin lume,
Sfasii hartia cerului,catifeaua pamantului
Si fugi grabit spre alte taramuri,
Caci foile cerului erau unse cu otravuri
Ce ti-au adus teama de pedeapsa si moravuri

Dar s-a facut minunea sa treci si pe la mine
In cautarrea comorii pe nume compasiune,
Sa imi planga pe umar ca n-are incredere in lume,
Ca nu se mai intampla lucruri bune
Si ca-s toti la fel :frati,surori,copii si mume,
Oameni pe care abia-i recunosti dupa nume

Asa imi povestea in mansarda mea
Un calator-copil,fara un timp si un loc undeva
Cu suflet salbatic si bun,
Care plangea sfasiind tot ce gasea pe drum
Si care obosise sa astepte lumi noi de-acum.
Totul se transformase in cenusa si scrum,
Diadema lumii de ceata cladita pe-o temelie de fum.

Atmosfera de nimb

Odata,demult,ratacind prin labirintul dunelor insirate ca visul unui schizofrenic intr-o noapte tulbure,o copila visa.Singura-i alinare era magarusa care o asculta,docila,carandu-i constiincioasa desaga cu apa,cafea si smochine,in timp ce la brau isi purta mandra pumnalul,iar la gat stateau aninate intr-un saculet de piele moale iasca,cremenele si hasisul.
Furtuna de nisip izbucni ca dintr-o minune;iute,involburata si manioasa parca pe toata nedreptatea din jur.
Copilita se temu,se prinse de grumazul magarusei sale dragi,de care o legau atatea povesti de negandit pentru ceilalti.Inchise ochii,si se abandona ei,soptind abia simtit:"Spune-mi o poveste!" Si visul incepu...vazu garoafele ce compuneau dinamic o simfonie a culorilor si un val de parfumuri suave,tesute pe nestiute,din apa si vant.
Lovi de cateva ori cremenele si iasca,in timp ce bratarile-i de soare cantau de zor a poveste de neuitat,a tablou cu amintiri desenate cu cioburi senine de fum ce izvora agale din tigara de hasis,ca o ofranda tacit consimtita de ea,de neant si de zei.
Magarusa incepu sa depene itele unei alte lumi,una de negandit pentru novicea orientala.
Ii arata munti ce isi purtau peste veacuri cojoacele de zapada,gardieni ai pesterilor ascunse de draperii de iedera obscura,cu covoare de ferigi tacute si nisip alb,ingaduitor si dulce,parca diferit de nisipul arzator si aspru de acasa.
O duse sa pescuiasca in ape repezi,ii deslusi taina lanurilor de aur cu picaturi de cer si sange,minunile livezilor nesfarsite de meri,de gutui.
Araboaica cu ochi sticlosi,senini si jucausi ca doua vapai curioase era uimita si parca nu mai simtea nici timpul trecand ca un ienicer amenintator prin harem,nici oboseala ce ii subjuga trupul si mintea,ca o vrajitoare dibace si senzuala,pentru care nimic nu e prea mult si totul e prea putin.
Incepu ploaia.Lunga,marunta,agasanta,insipida si rea,pica incet,constant,ca timpu-ntr-o clepsidra veche,uitand parca de toti :de oameni,vremuri,idei si tabuuri.
Fetita incepu sa alerge,plangand.Ii cresteau aripi,una de-un mov catifelat,greu si apasator,si cealalta din fulgi de argint usori,simpli dar dragi,sinteza a amintirilor frumoase.
Trase un chiot de bucurie ce fisura cerul de un verde roscat,deschizandu-i poarta spre nimbul intr-o mie de pasteluri cu parfum de-acasa.Era visul ei castelul micut,dar pe care si l-ar fi dorit pana si Seherezada in povestile ei,mai arabesc si mai scump,dar mai simpl,chiar si ca al sultanului din basmele mamei,cu miros de susan.
Asina o privi nostalgica,aventura lor se terminase.Scutura grumazul ca si cum ar fi fost impovarata cu o desaga foarte grea.Abueii ofrandei de hasis s-au raspandit in azur,iar furtuna se opri cum a inceput ;ca prin minune.
Ea deschise ochii migdalati si ofta adanc:fusese numai un vis,o idila de-o furtuna.Si pornira agale spre alte zai,alte inceputuri,alte vremuri,intamplari,oameni si zei.
Ca viata i se paruse mereu un ceaslov mare,scris intr-o limba veche,moarta demult,iar asina ii aratase ca ea mai are o fata: un carusel iute al povestii grosolan gandite,dependent visate,fin si dramuit faptuite si traite,si inca si mai cu drag povestite,oferite cadou celor dragi.

Miracol

M-am trezit la ceas de ziua si-am visat
Un secret cu creta desenat
Pe tavanul unui tren de un copil
Ce umbla sa afle lumea,tiptil

Lumea mi-a taiat aripile
Fara sa imi zdruncine idealurile.
Mi-au mai ramas fantasmele
Si secunde stinghere de melancolie

Nu va fi niciodata destul,
Insa macar sper ca va fi mai bine
Dupa tortura dinamic'a izolarii
Ce ma pune fata-n fata cu mine,
Fugarul ce-a retinut miasma disperarii

Imi pierdusem desaga cu miracole,
Acul cu care brodam cu dragoste ziduri
Iar ceea ce ma facea sa rup randuri
S-a ascuns undeva departe,
La adapostul lacurilor de foc
Si-al raurilor iuti de ape

Copilul stia tainele lumii,dar vroia
Sa gaseasca foaia unde-i scrisa viata sa,
Temator cand se gandea la ce va urma,
Tremurand sfios cand din ochi ii cadea lacrima..

Am aprins lumanarea si totu-a fost altfel,
M-am regasit din labirintul de oglinzi,
Si nu mai vreau nimic din ce n-a fost al meu,
Cioburi imaculate ce scapa-n noroi mereu
Lasand in urma o dezamagire si-nca un ateu

Si desenul din tavan fugi spre alte zari,
Sufletu-mi e un nebun ce a scapat de inchisori,
Gol si mare,dar plin de vise ce dau fiori.
In momentele-astea atingi cu zambetul nori
Si parca nu mai vrei asa de mult sa mori..

Voiaj cu pasari calatoare

Undeva,intr-un targusor cocotat pe o colina,inconjurat de paduri dese ca tesatura unui stergar brodat asemeni unei fortarete cu zid de busteni pusi de-a valma,venise toamna.
Frunzele roseau parca de rusinea batranetii,se ingalbeneau de invidia pentru florile ce tocmai atunci explodau,parca numai sa le faca in ciuda,iar in final venea resemnarea stacojie,stearsa,si moartea cu parfum subtil de crizanteme.
In castelul ce priveghea alene la viata targusorului,paznic pustiit ce sta sa moara,o pisicuta alba cu ochi de chihlimbar canta suav lumina calda a amintirilor,in timp ce cu gheruta desena pe-un evantai de fildes alb si pene negre.
Muie labuta in cerneala si zgarie un cal,langa o balta ce dormea si ea. Era rosu,puternic si mandru,insa in ochii blanzi,supusi de-atata vreme,citeai tristete.
Langa el,dintr-un plop urias,canta un corb.
Il ignora,dar corbul i se aseza pe spate,cantand parca mai tare si mai clar.
Calul fugi in galop spre pestera cu clinchet de izvoare si case tulburi de lilieci.Pe prundisul alb de pe mal cresteau niste flori ca de cenusa in forma de stea,cu lumini de mozaic raspandite peste tot,calde si vii,colorate si moi.
Si calul simti ca e nevinovat.Isi dete seama ca greselile alea nu erau ale lui,ci ca altii,mai destepti ca el,il facusera sa creada asa.Floarea se ofili,luminile murira,dar el nu fugi.Ramase sa isi infrunte destinul,asemeni unui soldat ce lupta pana la ultima.
Nu mica ii fu mirarea cand,ridicand privirea-ntrebator pe tavanul pesterii,isi vazu cosmarul pandind.
Era..nici el nu stia clar ce.Stia doar ca ani la rand fugise de el.Acum,sosise vremea sa il cunoasca.Aratarea,caci altfel nu o putea numi,avea corp de lup,cap de iepure,blana de tigru si ochii ca doua migdale de opal,ce dormea pe un pat din panze de paianjen lucrate cu maiestrie. Privirea-i crunta il strapungea,ca si cum astepta de-o vesnicie sa-l cunoasca.
Calul incepu sa necheze,in vreme ce creatura ii sari in fata,dornica de atac.Il izbi puternic cu copita,apoi goni zanatic spre cuibul de ferigi.Aratarea pierise,si pestera odata cu ea.
Pisica incepu sa zgarie fildesul cantand si aruncandu-si sagalnic privirea in oglinda de argint.De la mansarda incepu sa razbata alt cantec,mai frumos parca decat al ei,o romanta a tuturor amintirilor diafane,de catifea poleita cu argint si pietre.
Fu geloasa si urca in graba scara cea subreda,pentru prima oara.
Afara,luna apunea,lasand loc unei alte zile,una cu paduri de cersetori si zdrente lalai.In camera,o lumanare pe un cufar ros de timp,o draperie de lana pe care mai zaboveau inca picaturi albastre de sange si o pasare ce canta in timp ce ardea.
Era prima si ultima pasare Phoenix pe care o vazuse vreodata mata de omat cu ochi de miere.Se simtea ca un copil si revazu tot trecutul in timp ce pasarea murea...sfasie tot ce facuse,desenul care ii furase atata din suflet,si cantecul i se transforma in planset scancit,cu lacrimi amare ce ii sapau adanc in inima.
Alungata,fugi din targusor o zi mai tarziu,odata cu sosirea primului fulg de nea,cand se putu opri din suspinele ce ii tradau regretele.
Pana la urma,castelul nu era "acasa".Deci pleca pribeaga spre alte zari.Poate si acasa,daca o mai fi ceva din ce a lasat.
Dar pentru asta trebuia intai sa se intoarca la origini;sa isi redescopere radacinile.
Caci asta e timpul,asta e viata :un yoyo strengar care ne poate distruge daca nu e manevrat corect.Corect,adica asa cum simtim fiecare :tu,eu,el,voi.Si asa mai departe,in asteptarea oglindirii finalului

Timpul Ucide

E vara...una de-o caldura ametitoare,aproape halucinanta.Si mai e ceva...un loc pustiu la margine de drum.Pe acolo nu trece nimeni,niciodata.Parca ar fi un blestem cumplit,nestiut de nimeni,dar simtit de toti.
E un loc frumos,ce inspira armonie si dragoste.O casuta cocheta,o curte larga,plina de flori,cu un raulet de munte ca o cicatrice,ce curge repede,salbatic,spre alte zari.
Un soim alb veghea luna,in timp ce o bufnita neagra pazea cu strasnicie soarele.Pe covorul de ametiste putrezite zacea un pui de caprioara cu ochii ca doua migdale de safir atintiti la suvoiul despletit de apa.
La un momentdat,soimul,distras de zgomotele dulci ale padurii,intoarese capul,cu nostalgia dorului de-acasa si luna o zbughi pe cer,transformandu-l intr-o panza tesuta cu cerneala,pe care un vant zburdalnic pictase cu nisip un infinit de puncte albe,stralucitoare.
Soimul vazu si planse cu lacrimi de plumb topit pana cand incepu sa se transforme ,devenind,parca,o statuie din cioburi albe,rosii,vinetii si negre,ofranda de lut si de fala,trofeu uitat.
Din casuta aparu un sarpe lung,stacojiu,cu o toga purpurie azvarlita oe pelea-i de gheata la intamplare. Se duse la statuie sub privirea disperata a bufnitei ce cauta nauca scaparea lumii ei,a padurii,a corbilor ce pazeau cu indarjire raul,nelasand nici macar un nor sa treaca de pe malul cel gri si monoton pe cerul lor de catifea cu stele de nisip.Era ultima supravietuitoare si vroia cu tot dinadinsul sa scape locul ala,de sub cupola de clestar,mozaic de lumini stinse si culori aprinse,locul pe care il iubea si de care se simtea legata,ca pamantul de cer.
Incerca sa ii scoata ochii sarpelui,dar era prea tare si ramase fara cioc.Vru sa il raneasca cu ghearele-i ascutite ca lama unui cutit,insa pielea lui era prea groasa si ghearele-i ramasera infipte in el,ca o dovada a dragostei imense purtata de ea acelui taram.
Invinsa si umilita de sarpe,bufnita se duse plangand langa puiul de caprioara in timp ce din ochi ii cazura doua rubine mari,asteptand supusa finalul.
Sarpele se tari mandru,victorios,spre cadavrul soimului,care zacea la picioarele statuii,si ii lua cele mai frumoase pene,de un azuriu livid,indescriptibile.
In acel moment cupola se sparse,raul seca,griul si tristetea navalira ca o hoarda barbara,casuta se prabusi fara sunet,iar in vazduh,sub indrumarea vigilenta a sarpelui cu pene,un pui de fluture verde invata sa zboare.
Acum nu mai era nimic din splendoarea de-altadata,doar statuia soimului de sticla ramasese amintire,totul se stinsese ca o lumanare veche,
Caci da,timpul ucide.Ucide vise,suflete,sperante,temeri.Cu fiecare secunda ce trece saracim mai tare,inca un ciob aluneca in abis.Si inca unul,si inca unul...la infinit.

Furtuna

Pe un drum prafuit de tara am apucat,
Lasand la o parte tot ce timpul mi-a dat,
Intr-un mal de rau ingropat,
Sa le iau mereu de unde le-am lasat.

Frunze de vie bolteau cararea,
Pazita de-un corb trist ce tinea lumanarea
Unei sticle din cioburi,de parfum,
Ce dormea firava,pe panze de fum.

Am ridicat sticluta incet,
Caci imi era teama paznicul sa nu-l destept,
Cu mana tremuranda am iscat furtuna
Iar panza de fum a napastuit matraguna.

M-am ascuns intr-o vagauna,
Speriata de la inceput de furtuna
Acopar pestera cu o piatra,
Incep sa ma gandesc la ce ma asteapta,
Si ma decid sa deschd sticluta cea fina.

Acum pestera mirosea a lamai,a rece si-a lavanda,
A cafea dulce,a lava trandafirie si a gri inocent.
Ca o sa imi ia trecutul era evident...

Afara ploua a negru,cu sange,
Corbul se albise si incepuse-a plange
Ascuns dupa o lespede rece,
Rugandu-se si sperand ca va trece.

Soarele incepu sa apuna,speriat
De tot sangele putred varsat,
Ca se pitise se simtea vinovat,
Insa totul trecuse,nimic nu mai putea fi reparat,
Numai ca lui ii va lua ceva pana sa se catalogheze ca resemnat.

In mijlocul sticlei,o floare aparu.
Era mareata,caci din cruzimea furtunii se nascu,
Iar zidul mintilor mici leagan ii fu.

Avea lujerul drept,o lumanare alba,
In varf de infinit o singura petala,
Violet,roasa de vreme si iele,
Cu miros de stele fierte,ierburi grele si vise efemere.

Am rupt-o si ea la randu-i m-a rupt de ale mele,
M-a exilat in gri printre stele
Si am murit intr-o carte veche.

Iar lespedea alba-i acum verdem
Cantecul lebedei nu imi mai ajunge la ureche
Si nici fragment de vis,idila sau cheie nu se mai vede.

Efemer

Cerul e albastru,soarele luceste si totu-i efemer.
Un zbor timid de fluture sopteste ca n-are rost sa sper,
Padurea crinilor de nea stropita cu sange ma face sa disper
Iar chiotul unui paun in miez de noapte striga la cer

E mai efemera realitatea ca visul,
Mai trista soarta celor ce neaga abisul
Decat a celui ce se crede proscrisul
Unor vremuri apuse si renascute tarzii,
Insa tu,grabitule,nu ai de unde sa stii

E mai efemera vina ca ruginna
Si mai negru sufletul celui ce dezleaga enigma
Dintr-un colt de lume putred,uitat,
O pata grie,funesta,intr-un oras colorat,
De reflexiile veninului greu acaparat

Viata dispare,moartea ramane.
Traiesti de-abia atunci cand nu mai imparti lumea in rele si bune,
Cand suflet si corp iti afunzi in spume
Si nu iti mai pasa de nimeni ce spune,
Cand nisipul sub talpi lava devine,
Tu un singuratic devii in lume,
Stiloul la scris nu se supune
Si totul se prabuseste in cioburi nocturne,
Amintiri trecute dintr-o alta lume.

Castelul tigancii

Candva demult,la inceputul timpului,o tigancusa cu doua castane sticloase in oc de ochi si cu aur in par mana pe drumuri de campuri pustii o caruta pe jumatate distrusa la care era inhamat un cal negru,puternic,oprindu-se din loc in loc sa simta pamantul sub ea si cerul deasupra,sa bata darabana,sa joace si sa cante.
La un momentdat,luand ciobul de oglinda zgariat de vreme,vazu ca a ajuns in alt loc;unul ce o speria,cat vazuse ea de multe.
Era un satuc darapanat,pustiu,unde nu se auzeau decat suieratul vantului prin covorul de frunze moarte si nechezatul calului,profetic parca.Si,intre toti copacii aia ce isi intindeau sfidatori ghearele la cer,voind parca sa-L prinda pe Dumnezeu si sa il smulga din cer,printre frunzele rosii,galbene,stacojii,argintii si verzi ce se bateau cap in cap cu griul putred al caselor,cu indigoul funest al cerului si nisipul drumului ce zbura prin aer,protector si atotputernic,stapan absolut al locurilor si vremii.
Se simti,pentru prima oara,altfel.Era libera de cand se stia,dar acum se simtea si ea vie,stapana...mai stapana ca toate reginele la a caror caadere asistase in clepsidra.
Cobori din caruta ei peticita la un pod.Lega calul de un frasin ce strajuia trecerea spre cealalta parte de sat,lua cartile de tarot,globul si darabana si porni la drum,agale.
Nimeni nu stie ce spera sa gaseasca...un om,o fiinta??oare ce vroia de la locul ala stingher,mort si uitat?
In fata ei aparu o colibioara parca mai mica decat toate.Intra,curioasa fiind din fire,si se aseza pe podeaua putreda,gata sa se transforme in cenusa.Incepu sa se uite in jur in timp ce construia,cu migala si grija,un castel din cartile aduse cu sine. In jur erau numai usi.Usi,geamuri si trape.Deschise o usa si gasi o cutie inchisa cu un drug de fier ruginit.Deschise o trapa si vazu o papusa ruseasca.
O lua tematoare,stiind ca bunicii sale o papusa ca aia ii adusese sfarsitul,si incepu sa o deschida.
Gasi intai o lacrima,pe care o dosi intr-o carte de tarot veche,apoi o panglica pe care o rupse si o sufla,facand un foc ce salta vesel,luminand totul cale de un infinit,iar apoi,trei flori de crin albe,ce porneau din aceeasi celula,aceeasi coada.
Erau albe,pure,iar pe ele straluceau picaturi de sange greu,vinovat.Stralucea mai puternic decat roua,soarele luna,pietrele scumpe..mai tare decat tot ce vazuse pana atunci.Le baga repede in san,lua cartile,si incepu sa goneasca nebuna spre cal,la caruta ei,parasind locul si fugind cand totul incepu sa dispara,mai grabit decat daca ar fi fost atinsi de suflarea Creatorului Nebun.
Batu de trei ori darabana,striga in soare si disparu spre alte lumi,cu inima usoara.Acum isi gasise castelul in Spania,castelul ei...
Ca asta e viata..un etern castel in Spania.Al meu,al tau,al tuturor.Un vis din cioburi colorate.

Adio

Adio...ce cuvant greu!
S-a gasit sa orbecaie la ceas de noapte prin negura sufletului meu,
Cu speranta ca isi va gasi in el si locul sau,
Pamant in care n-a ajuns samanta de rau

Asta a fost ultimul cuvant
Dintr-un vechi si sacru cant
Ce-a ajuns purtat de vant,
Din rai pe pamant

Un susurat se-aude in gradina cu ciresi
O vraja sublima de sub care nu iesi
Nici iarna,nici la apus.
Asta e...ce-a fost,s-a dus!

Viata lunga,viata grea...
Oare cine te mai vrea
Sa ii stapanesti mintea,
Sa ii furi ziua,noaptea,
Asteptand,cuminte,moartea?

Adio,lanuri verzi de ura!
Vreau sa gasesc iar calea buna
Spre o lume vie,pura.

Uite o vaza de lut!
Ma ineaca valurile din cutit,
Ma ard razele din verde,
Dar eu tot raman sa lupt
Cu puhoiul care crede
Ca el aude si vede,

Sa ii tai durerea mea
Pe blanita altcuiva,
Pe temei de casa grea,
Putred tare,lama rea,
Raza arsa tot mai jos.
Catifea,lemn si pucioasa,
Din venin acum sa iasa
Pan' ce luna nu se lasa

Adio,ramai cu bine,
Cu lumini profane de maine,
Nuci inchise in pridvor,
Iar in ele zace-un dor
De-al vremii verde izvor,
Codru impaciuitor,vraciul tuturor,
Zid de viata si dantela
Desenate pe-o umbrela

Si in zece luni visate,
Omul sa devina sarpe
Si pisica lemn turbat,
Ca ce-ai gasit,ai cautat!

Iar sub zidul de pamant
Sa gasesti un soare sfant
Sau macar o lumanare...
Deh,nimic nu e ce pare!

Infrigurare

E verde afara,e frig si ceata,
Mirosul de catran si libertate ma ingheata
Sentimentul confuz ca incepe o noua viata,
Independent de ura,tristete si distanta

Otrava ce transforma suferinta-n uitare
A fost gasita in locuri crepusculare,
Pentru care finalul a fost un apus de soare
Ultima imagine sangerie inainte de moarte

Frigul alearga nebun prin vene
Alearga bezmetic in cautare de semne,
Ascunse prin pesteri,nevazute de lanterne
Flori ce asteapta noaptea cand se asterne
Sa apara in zari cu luciri de sirene

E frig afara,frig in suflet
Se-aude incetisor un planset
Ce sparge zidul de clestar
Iar amintirile vin iar..

Totul in jur e greu,e grav si mincinos,
Iar luna priveste ca un preot duios,
Vantul suiera sinistru
In timp ce o umbra cutreiera abisuri.....

Atmosfera de cavou

E vara cu subtil de putregai
Ce disturge lent idilele de mai
Dovedind ca lumea nu e ce visai,
O hoata ce iti fura fara mila si ce n-ai

Cerul de plumb aprinde faclii
Sa calauzeasca drumurile a suflete mii
Din concret si mizer in tenebrosul abis,
Cufar fara fund ce incarcereaza fiecare vis

In cimitir totul e in nuante de rosu,galben si negru
Locul in care nimic nu ramane integru
Se pun puncte fara sa se termine povestile,
Caci mortii raman prea in urma cu vestile
Si uite asa trec zilele si noptile...

In cripta o poveste se apropie de final,
Nebunul ce-a scornit-o nemaiputand sa o scrie in jurnal,
Caci s-a taiat la gat si cerneala curge ca un val

Ploua

Ploua surd,cu lacrimi triste
Cerul cu perdea de ametiste
Priveste omenirea cufundata-n vise

Cad picuri reci ca niste fise
Zvarlite din fisicuri scrise
De sufletele ascunse,
Care si-au pierdut din vise

Geamul e lovit de diamante reci
Si privit cu ochi seci
De cei ce nu mai sunt decat cateva zeci

Timpul trece incet,lent
Cand privim ca absenti
Lumea ne crede pretendenti,
Cautatori ai comorilor ascunse
Si vor sa ne scoata din carti
Trimitandu-ne in locuri nepatrunse

Ploaia se naste si dispare spre nicaieri
Il asteptam si pe maine,ca pe ieri
Asta e ce suntem noi
Si daca nu intelegi,nu ai ce sa ne ceri...
Asa ca e mai bine sa pieri
Fara sa faci zgomot si sa disperi
Constientizeaza ca nu vom face ceea ce tu ceri!

Vointa ce goneste picurii de ploaie spre abis
E cea mai reala,nu e un vis
Nu e un lucru nascut in tenebre,
Doar martori eterni ai eternelor umbre,

Invelite de veacuri sub giulgiuri sumbre
Si scoase la lumina din penumbre

Vise

Visele coboara din nor,
Aprind flacari,agonizeaza si mor
Daruind refugii inerte ce se micsoreaza usor,usor

Visele sunt murmur si bocet,
Sunt al ratiunii ultim raget
Si al credintei cuget

Visele pot fi povara
Daca nu stii sa le porti
Si indiferent de ora,
Pot face zile din nopti

Visele,crestin naiv,
Nu-s un lucru ca oricare
Ele te acapareaza
Ca esti mic sau ca esti mare

Visele nu isi au varsta,
Fiindca sunt nemuritoare
Doar expresii candide
Care dau vietii culoare.

Libertate

E libertate atunci cand lucrurile nu merg
Asa cum ai vrea,sa le fortezi pana converg,
Pana cand poti sa tipi "Eu pot sa aleg!"

Libertatea e dupa multe zabrele,
Nimeni nu poate sa le nege,
Pentru ca sunt incercari prea grele
Si sunt ale tuturor : ale lui,ale tale,ale mele.

E numai o cusca umpluta de sange,
In care un suflet trist plange,
Prea disperat ca la lumea ei nu mai poate ajunge
Si ca,pe masura ce timpul curge,
Amintirea lumii de smarald despre ea se va stinge.

Un cocor melancolic apare pe valuri,
Un strigat funebru se-aude din zare
"Vreau sa fiu liber!!" e o iluzie oare?
Si amintirea tardiva a captivitatii dispare,
Ca un joc de zaruri in doua care.

Libertatea o castigam fiecare
Luptand in fiecare secunda,prin aer,foc si mare,
Pana cand ultima farama de speranta moare
Urmata de o viata trista,plina de nepasare

Scrisoare pe vant

A ajuns oare la destinatie scrisoarea mea?
Oare cat s-au bucurat cand au citit ce era scris in ea,
Marturii tacite ale zilelor fugite
Pe covoare de vant spre alta lume,
Nelasand in urma nici macar un nume

E scrisoarea mea pe vant,
Scrisa cu lacrimi in gand
Terorizata de intrebarea cand
Va disparea ultima urma de sfant.

E o petala de trandafir uscata..
Dovada a vremii ce inca se desarta
Indolenta spre alte vami,
Fara sa ii pese de povesti,lacrimi sau vremi

A aparut ca din senin scrisoarea
Ce nu face decat sa sporeasca mirarea
Despre tot ceea ce va ramane din nisip,
Doar un alt castel in Spania pustiit

Pe brate de vant strengar purtata
E scrisoarea cea nou creata
Din amintiri vechi si noi
Care in fieacre secunda viata imbata
Ca un parfum tare,cu rama cerata,
Purtata in acelasi timp de doi
Copii veseli ce isi cautau in gunoi
Visele,povestile,sufletele inghetate sloi,
Ucise nevolnic de ura din noi

E doar o scrisoare pe aripi semete de vant
Si timid ca o straina iti aluneca in gand
Amintirea visului cel mai naucitor
Care ti-a navalit sufletul de muncitor
Asa cum ziua il ucide,otravitor,
Cum un altar sacru e cuprins de foc mistuitor

O ultima granita e trecuta de dor
Asasinul umbra,parte din decor,
Pitit sagalnic dupa un sters sicomor,
Gandind in liniste si parfum urmatorul omor

Nebuloasa de argint

Era un inceput de vara torid,undeva in lume.O eleva se plimba,cu pasi marunti,lenti,prin orasul ce intra parca in putrefactie.Avea "o fereastra"...si-o luase singura de fapt.Si acum cutreira prin arsita de iunie viteaz,nestingherita,gandindu-se la tot felul de lucruri,iar,pe nesimtitite,a ajuns pe stradutele pavate ale parcului,parcul atat de pomenit de toti liceenii...fie mai mari,mai mici sau de-o varsta cu ea.
Simtea cum o moleseala ii cuprinde corpul pe secunda ce trece,ca fiecare pas pe dalele parcului o infiorau.Era ceva bizar,parca ar fi pasit pe amintiri,pe sticla fierbinte si taioasa,pe ceva sfant.
Se stia depasita de ceea ce simtea,asa ca se aseza pe o banca,la umbra unei salcii,sperand ca va trece repede...n-avea timp de pierdut.
Incerca sa ramana treaza,dar fu peste puterile sale.Bau o inghititura din sticla cu apa pe care o purta mereu la ea si,fara sa vrea,inchise ochii.
Apoi,simti subit un val de racoare.Deschise laarg ochii sa vada ce e si se trezi in alta lume,una de vis...
Banca si parcul disparusera,iar ea statea pe pamant.Sau pe cer,nu era sigura inca.
Era...alta lume.Una frumoasa,dar de o frumusete rece,moarta...Totul in jur era diafan,stralucitor si opulent.Si pentru prima data se trezi in ea instinctul : intai vazu cat e de mica si se temu.Apoi,manata de curiozitate,se duse sa vada ce ascund faldurile mari.Si gasi,intr-adevar,un sevalet uitat parca de un pictor ce vroia sa deseneze acolo.
Cauta prin buzunare si gasi un creion.Cam tocit,dar..
Incepu prin a desena o pisica.Si mata vargata,rosu cu mov,aparu langa ea,mieunand suav.Apoi urmara un stilou,o floare,un lac.Si,ca prin miracol,au aparut,pe rand,toate.
Acum ea devenise ce si-a dorit,ce a visat in secret...era Dumnezeul propriei lumi.
Se simtea coplesita si singura ; singurul suflet din faldurile alea mari,de argint.Desena o usita si reveni in parc,mai bucuroasa ca oricand.
Avea acum o a doua casa,o lume unde avea drept de viata si de moarte,care ii dadea aripi.
Lasase in locul ei,ca paznic loial,un catel visiniu si usa intredeschisa...ca sa se intoarca acolo,pe nebuloasa ei,oricand.
Si pleca spre liceu zambind..acum intelesese care era magia parcului.

Senin

Ceru-i senin ca o oglinda curata,
De-o pasare-n zbor fugar sagetata,
Senin ca visele cu parfum de mar crud,
Ca sufletele celor ce plansul n-aud

E senin decorul de pe prund,
Locu-n care ma ascund
Cand vreau sa fiu eu cu mine,
Confuza de prea mult bine

E un camp cu macii rosii,
Amintirea timpului de care niciodata nu vei sti,
Cu litere mari,din izvoare si fioruri
De care suntem legati prin doruri

Radacinile unui arbore,inspaimantatoare,
Au luptat din greu sa iasa la soare,
Sa ne-arate ce oroare,ce lume devastatoare
Ascunde dibaci nadirul in maruntaiele sale

E frumos,soarele arde,iarba-i verde,e senin
Poti sa juri ca orice chin a pierit
Ca un tardiv si ultim suspin,
In pocalul negru cu venin,
Ce s-a distrus acum in soare
De nici amintire nu mai are

Spune-mi

Spune-mi povestea valului ce leaga nordul de sud,
Spune-mi soapta din vis pe care mi-e dor s-o mai aud,
Spune-mi cum arata un suflet pustiu,
Caci altul decat al meu nu mai stiu

Clopotele se-aud in linistea tarzie,
O ruga muta zguduie padurea aramie
Ma tem prea mult de ce o sa fie...
Spune-mi ca de visu-mi pierdut nimeni nu mai stie

Arata-mi in noapte ca si tie ti-e dor
De lacrima de sange inchistata-n bujor,
De pictura cu lama pe cer la apus,
De toate visele care nu s-au spus,
De toate povestile care triste s-au dus
Cu inimi grele spre alte zari,
De sufletele care inca mor
Pe demult neumblate carari
In amintirea sacra a unui ieri

Zi-mi ca e soare,arata ca-i umbra,
lasa sa curga in izvor viata sumbra,
Grea ca plumbul si lunga ca infinitul,
Osanda tacita ce-o duce pocaitul,
Care-l asteapta pe Dumnezeu sa-i grabeasca sfarsitul
Si care pana atunci asculta vantul...amaratul!