Calatorul

Fie ca e soare sau ploi,tu fugi mereu
Si lasi in urma ideea ca as fi gresit eu,
Iar adevarul se descopera destul de greu
Lasand indoielii prada usa sufletului meu

Calator nebun prin campuri,
Cum de furi atatea ganduri
Si le cari nepasator
Ca sa le ineci in rauri
Unde numa' codru-i martor?

Pentru lacrimi nu e leac;
Doar o lacrima mai mare
S-o ivi in asteptare
Lang'ale noptii sanctuare

Tu alergi,alergi,alergi
Cam o turma de pribei
Ce rup norii de hartie
Si tot plangi,pentru ca stii
Ca ce-a fost n-o sa mai fie


Nu mai poti rupe hartia
Te patrunde vesnicia,
Suflet mic de haimana!
Macar daca iti pasa...
Dar de ce,ca iti e gandul
Numai la ce vrei mata.
Azi aici,maine colea,
Restul nu mai exista

Ce sa zic,imi pare rau
Ca te vad tot trist mereu,
Fara haine si papuci
Cu'n opait vechi in mana.
Du-te soare,fa-te luna
S'ada-i timpului cununa!

Esti copil pribeag prin lume,
Sfasii hartia cerului,catifeaua pamantului
Si fugi grabit spre alte taramuri,
Caci foile cerului erau unse cu otravuri
Ce ti-au adus teama de pedeapsa si moravuri

Dar s-a facut minunea sa treci si pe la mine
In cautarrea comorii pe nume compasiune,
Sa imi planga pe umar ca n-are incredere in lume,
Ca nu se mai intampla lucruri bune
Si ca-s toti la fel :frati,surori,copii si mume,
Oameni pe care abia-i recunosti dupa nume

Asa imi povestea in mansarda mea
Un calator-copil,fara un timp si un loc undeva
Cu suflet salbatic si bun,
Care plangea sfasiind tot ce gasea pe drum
Si care obosise sa astepte lumi noi de-acum.
Totul se transformase in cenusa si scrum,
Diadema lumii de ceata cladita pe-o temelie de fum.