duminică, octombrie 09, 2011

Austru

Odinioara,intr-un oras cladit pe panze de paianjen intinse asemeni unei paturi pe ape,locuia un copil.Era un baietel care se pierduse in oras,in labirintul de povesti colorate.Si,odara,intr-o zi idilica de toamna,plimbandu-se pe alei strajuite de artari mareti,gatiti in mantii de catifea rosie,privind asemeni unor regi de gheata tot ce trecea pe langa ei,agale,la infinit,ridica ochii la cer si suspina amar si trist,speriat de ce va sa urmeze.
Nu se stia numele baietelului,insa era un copilas slab,palid,ireal de palid,cu ochi ce te sfredeleau,traumatizandu-ti sufletul;naiv,visator,tacut si tulburat. Trecea pe langa oameni fara sa ii vada,jucandu-se ingandurat cu un ceas,iar oamenii la randul lor treceau pe langa el privindu-l cu ura,teama,mila,sau pur si simplu absenti.
Gasi la capatul aleii pavate cu caramizi galbene,o raspantie la care astepta cuminte un catelus.Era alb,cu blana moale,ochi mari si tristi si urechi pleostite posac. Se duse la el,il mirosi,si simtind ca au aceeasi poveste il lasa sa il ia in brate si il urma supus.Pentru micutul Alex,era ceva urias;prima dovada de dragoste sincera primita vreodata.In stanga,un drum de tara prafuit,ce serpuia agale printre coline,iar in dreapta se intindea alene asfaltul cald al orasului.Catelul il privi intrebator pe amicul sau imbracat in zdrente si descult,intrebandu-l fara vorbe ce vor face de-atunci. Baietelul o lua,leganandu-se,spre oras,urmat de catelandrul ce topaia voios pe langa el.
Vantul acoperise aleile si stradutele cu un covor tesut din frunzele cazute,asemeni unor sacrificii esuate,ofrande aduse unor zei apusi.Incepura sa apara norii pe cer,ca pe scena unui tablou,unul mai altfel decat celelalte,anuntand ploaia.Batea un vant rece,de iarna,aspru si taios,care il infiora pe micul pribeag. Se aseza pe trotuarul la vremea aceea pustiu,cu catelul in brate si incepu sa cante,oftand si parca incepea sa planga incetisor.
-Ia uite amice,vine iarna...Si noi tot singuri,tot pe drum,tot pe moarte.Ce ne facem noi acuma?Unde dormim,ce mancam,eu de unde fac rost de zdrente noi si sosoni?Of,Doamne,unde esti?!?! Esti macar?
Animalul schelalai trist,lucru care il facu sa planga si mai tare,cu capsorul sprijinit in maini.Fu prins de micuta vietate de maneca,pentru a merge mai departe.Se ridica si pleca mai departe,nu insa fara a slobozi un oftat greu.Isi dorea si el un coltisor de camera unde sa doarma,sa nu mai umble asa,din loc in loc,la fel ca un nomad. Visa la o casuta mica si primitoare,cu multe carti si un pian,insa acum era doar un vis frumos,poleit cu aur.
Soarele incepuse sa apuna,colorand tabloul in nuante sangerii,calde si cu o puternica rezonanta afectiva,iar in aer plutea miros de crizanteme palide. Tot mergand,ajunse langa un rau ce suiera melancolic,strajuind un gang lung,ingust si intunecos.Intra cu fluieraturile unor pasari mici si ciudate,cu sufletul cat un purice.
Catelul isi ciuli urechile si incepu sa latre in chip de amenintare. Si,intr-adevar,se auzea pe la mijlocul gangului plansetul unor viori triste,ce isi spuneau tragica poveste.Copilul fugi spre locul de unde se auzea muzica,pentru ca acolo unde e muzica sunt si oameni.Iar unde sunt oameni...
Intre timp,luna aparu pe cer,dominand imprejurimile pe care le poleia cu argint rece si patrunzator.Catelul ajunse topaind la un lampadar chior,murdar,care incerca sa lumineze gangul. Se aseza sub el si isi astepta cuminte prietenul,lasat de mult in urma.Cu botul pe labutele-i obosite,inchise ochii sperand la un somn linistit.
Alex gasise un acordeon vechi,abandonat acolo,cu toata povestea pe care o purta cu sine.Il lua in brate si pleca spre amicul sau necuvantator si spre viorile care incepusera sa cante o melodie saltareata.
-Amice,ia hai,la drum! O sa si dormim,n-avea grija.I-auzi muzica...
Si-o pornira iar agale,insa acum se vedeau prin razele lampadarului batran doua siluete de barbati.Baietelul o lua spre e tiptil,in varfurile picioarelor,asemeni unui balerin. Ajunsera la cativa pasi de ei,ocazie cu care ii putura vedea clar.Erau doi betivi care jucau,unul cantand la vioara,iar celalalt lalaind niste versuri vechi si fara noima,cu sticla de vodca in mana.Pe jos zaceau aruncate inca trei sticle,iar baietelul fu cuprins de o dezamagire cumplita...cei doi tovarasi erau putin mai imbracati decat el,incaltati cu niste cizme ostasesti uzate,batuti si timorati. Erau tineri,lucru care il facu sa slobozeasca un oftat adanc,greu si sincer.
-St! Ia vezi Iuri,ce-i acolo,ce s-aude?zise vioristul
-Nu ma duc,du-te tu,ca tu ai auzit zgomotul,ii raspunse colegul de veselie pe un ton iritat.
Inainta cu pasi marunti,intrebandu-i daca sticla de care se impiedicase,cazand cu un geamat surd si un schelalait trist era a lor.
-Ma primiti si pe mine cu voi?Fac orice,merg oriunde.nu scot niciun sunet de repros,numai luati-ma cu voi,ca e trist mersul din loc in loc singur!zise micutul Alex cu ochii in pamant,lacrimi pe obraji si manuta pe capul mic al animalului.
-Lasa baiete,nu plange,zise Piotr stergandu-i cu mana lui cea aspra lacrima fierbinte de pe obrazul sau cel palid si fin ca foaia unei carti.Ia uite Iuri ce-am gasit,vino-ncoa' raiosule!Potaia e a ta?
-Da,l-am cules de pe drum,de la o raspantie.
-Avem doi tovarasi noi va sa zica;marai Iuri somnoros.Cum te cheama baietel?il intreba pe micutul care il privea cu ochi cu ochi mari,tematori.
-Alex....Alecsandr,sopti copilul cu voce tremurata.
-Aha....Frumos nume! Nu te uita la mine asa,ca pana acu' nu mancai pe nimeni.Dar iarna asta,dac-o fi grea,poate iti mananc potaia,zise el razand cu pofta.
-Eei si tu,hai ca n-o fi asa rau Dumnezeu ca sa ne puna sa mancam catei.Ia uite-l ce frumos e si cum se uita,nu ti-ar fi mila sa-l mananci?spuse Piotr zambind.
-Mila mi-ar fi de el,da' mai mila de mila de bietu' meu stomac! Si ca veni vorba,nu ti-e foame pustiule?
-Doamne,de trei zile umblu nemancat,cu un colt de paine si-o cana cu apa! Sunt lihnit,nu mai pot,de-as gasi ceva....
-Esti rezistent daca ai stat atat numai cu paine si apa.Iuri n-o duce nici juma' de zi fara vodca lui cea draga!
-Ia nu ma mai pune tu intr-o lumina proasta,femeiusca ce esti! Crezi ca daca in armata aia a ta de boi pe care o jelesti mi-ai fost superior,mi-esti si'acu!?Nu domnule,mi-esti prieten,nu imparat! Alex ia vino,ca parca aveam niste nuci in buzunare,vin' sa ti le dau!
Copilul se duse in graba la militarul care scotocea in buzunarele vestonului dupa mancare. Iuri era un rus inalt,solid,blond si roscovan,cu ochi caprui,un om sufletist si cam din topor.La polul opus,Piotr era un tanar mladios,cizelat si cam ipocrit,cu ochi albastri si piele alba,sprinten si istet.
-Da ma,regret ca m-ai convins sa plec de la regiment.Aveai mancare,haine,vodca,tot ce vroiai.Da' nuu,trebuia sa se destepte geniul din tine cu ideea salvatoare:dezertarea.Prostule!se rasti Piotr ofticat.
-Nu te-am obligat sa vii,dar ala nu era razboiu' nostru,prostule! Mai bine te lasam sa mori in prima linie!?
-Da,mai bine!
-Ati fost militari?intreba baietelul,curios sa afle mai multe despre noii lui prieteni.
-Am fost copile! Si rau imi pare ca m-am dus!
-De ce?Toata lumea crede ca e o mandrie,o onoare! Bunica daca nu murea vroia sa ma vada militar.
-Era o onoare,acum multi ani,cand era bunicul tanar.Acum e o mizerie,un gunoi! Militarii ar omori pe oricine pentru bni:mama,tata,popa,nas,frati,oricine! Nu mai lupta nimeni pentru maica Rusia,poate doar prostii de teapa lui Piotr,restul pentru taica gologanul! Cu tine am planuri mari baiete!zise increzator Iuri in timp ce mergeau spre iesirea din gang.
-Iaar il apuca visele pe Iuri-Gura-Sparta! Fa-ti un serviciu-nu-l lua in seama!il sfatui Piotr plictisit.
-O sa te invat sa canti la vioara si acordeon,iar potaia va-nvata sa joace! Si sa n-ajung la batranete de nu ne-o lua tarul la curte sa-i tinem de urat!Ce zici,nu-i mai bine decat sa te omoare niste marionete?
-Ba da,cum sa nu fie! Cand incepem?
-Cand? Si maine,si-acu',cand vrei,numai sa zici!
Ajunsera la iesire.Noaptea se terminase,iar odata cu rasaritul,Alex prinse in palma primul fulg de nea,mic,pufos si rece.
-Pune-ti o dorinta prietene!ii spusera cei doi tovarasi,copii si ei asemenea lui.
-Imi doresc...imi doresc sa se intample asa cum a zis Iuri!sopti el,plin de sperante.
-Speri degeaba,marai Piotr abia simtit,in timp ce ii punea vesta lui de lana in spate.
Si pornira ca trei prieteni de-o viata,alene,spre alte zari,lasand gangul,apa si soarele in spate,si singuratatea altora.
Ca nu e lucru mai rau decat sa fii singur si neajutorat in lume,iar daca esti un suflet pur si fragil,de copil,e cel mai nefast si atroce blestem.
Fara ceilalti,nici noi nu suntem mai mult decat frunze in amurgul toamnei ludic si trist,cald si bland ca un catelandru pierdut dde stapani sau abandonat de parinti,cu un cer deasupra si o mare de pamant in fata.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu