Timpul

Timpul e ca o sageata,
Nu stim unde se indreapta
Si nici unde va ajunge.
Stim doar ca trimite inimi
La scaldat in foc si sange

Nu mai plange,toate trec,
Chiar si ranile ce dor
Facute de niste destine imperfecte,
Cu ajutorul timpului vei simti cum mor

Timpule,urias vioi,
Ce te joci mereu cu noi
Ca un copil cu papusile sale moi?

Nu te vedem,dar simtim grea in ceafa,
Palma ta,copil nerabdator ce nu ne-asteapta,
Si care vrea mereu inima desteapta
Sa o duca unde vrea si s- preschimbe-n marfa.

Timpule,vraci batran
Daca durerea mea ti-o spun,
Imi vei gasi oare leac?
Sau vei trece pe langa ea insensibil,
Ca un soldat gata de atac
Ce si-a pus scutul invincibil?

Cand

Cand viata moare-ncet,incet,
Iar tu-ti simti inima din piept
Ca bate in ritmul timpului abject
Ce curge fara regret sau urma de simtire
Lasand in urma-i doar o palid-amintire
Cum poti sa le consideri lucruri firesti?

Cand vezi ca esti mai vulnerabil
Pe masura ce cresti si devii responsabi
Uitand de lumea minunatelor povesti
Porti deschise spre taramuri ceresti
Mai poti tu oare,suflete,sa te opresti?

Cand visele-ti apar aievea
Si mor fara-ncetare,
Cum poti gandi,sarmane om,
Ca si un rege moare?

Cand iti vezi lumea daramata
De-o societate condamnata
La chinul etern al cautarii
Si la himera fericirii
A carei unica placere
E sa asiste insensibili
La a celorlalti decadere
Din teama de-a nu fi penibili?

Cand vezi ca totu-n jur
Respira ura si-arnca venin
Cum poti sa ramai pur
Atunci cand toti plecam asa cum venim,
Adica singuri,cu nimeni langa noi,
Doar ganduri si patimi ce ne-au lasat
Sa ne credem vioi,
Lipsindu-ne de fapt de vlaga din noi,
Destul de putina ramasa dupa soare si ploi

De ce ?

De ce sa-nlatur intunericul
Ce imi inunda sufletul
Ca sa fac loc luminii orbitoare
Mereu cand vad ca adevarul doare?

De ce sa uit tot ce-am ascuns
In sufletul meu,ca intr-un loc
De nepatruns,prea adanc sa poata fi ajuns
Doar de cei ce trec zidurile de apa si foc.

De ce sa fiu altcineva
Cand pot trai si pot visa,
Cand sunt tot ce-as putea fi,
Renascand ca Phoenix,zi dupa zi?

De ce sa-mi plang trecutul,
Cu tot ce-a fost mai greu
Atunci cand vad ca am ramas
Acelasi eu,
Cu zambetul pe buze si privirea
Goala mereu?

De ce sa fiu o copie palida
A ceea ce am fost?
Sa urc in trenul sumbru,
Fara visele ce-s usi deschise,
N-ar avea niciun rost?

Trenul viselor

Nu vreau sa urc in trenul gri
Cuprins de agonia sumbra,
Locul obscur in care visele mor
Iar oamenii isi pierd sufletele;

Devenind elogiul disperarii mute,
Ce nu-ti cere amanunte,
Cand te rupe de bucuriile marunte,
De visele ce te-au facut
Sa te simti cu-adevarat implinit.
In timp ce trenul gonea,
Ca un balaur trist,la infinit.

Oamenii nu mai simt nimic,
Orbitii fiind de iluziile gratuite,
De geamul trenului morbid
Ca prin magie faurite.

Nu e soare,si nici luna,
Nu mai sunt nici cer,nici stele,
Acum e doar furtuna
Ce face din nori grei
Cerului cununa.

Vreau...

Vreau sa fug departe,
Sa ma pierd in noapte,
Sa dispar incet,incet,
Fara nici macar o urma de regret.

Vreau sa ma pierd,
Sa dau uitarii tot ce-a fost,
Tot ce am fost,
Fiindca azi trecutul
Nu mai are rost.

Vreau sa las in urma tot,
Ca si cum nu ar fi fost,
Sa uit cine eram
Si sa ma regasesc.

Vreau ranile sa imi inchid
Sa uit,sa nu mai stiu nimic,
Nimic sa nu ma mai raneasca,
Oricat de-adanc incearca sa tinteasca.

Vreau sa fiu eu,
Dar sa nu doara,
Fiecare om sa fie
Ca un strain dintr-o gara,
Ca o iluzie,o stafie,
Departe insa aproape mereu,
Aproape aici,departe in sufletul meu.

Vreau sa strig incat toti sa auda
Ultimul sunet scos de o disperare muta
Sa ramana pironiti in loc,
Iar strigatul sa parjoleasca tot,
Pana vor vedea ca nu e un joc.

Clepsidra

Odata,intr-un satuc din Provence,traia o fetita pe nume Caroline.Era micuta,cu ochi albastri expresivi in care se oglindeau cerul si oceanele,parul de aur ce ii atarna buclat pe umerii albi ca marmura.Nu voia mult,doar sa stie.
Asta era dorinta ei cea mai arzatoare,sa stie. Nu conta ce,ea era stapanita de o neostoita sete de cunoastere. Voia sa patrunda cu mintea ei intregul univers si poate chiar mai mult.
Alergand prin casuta bunicilor,ajunse in camera in care se odihnea un pian mare,elegant,de un negru ireal...perfect.Caroline il privi ca pe un prieten drag,care o incanta mereu in zilele toride de vara,cand buni incepea sa cante. Ii promisese ca ii va destainui si ei secretul,doar sa mai creasca. Langa el,o biblioteca imensa,ticsita de carti. Pe al treilea raft,era o clepsidra.
Caroline o privi cu ochi scanteietori,doritori sa stie ce face,ce o sa se intample daca umbla cu ea. O lua timid si vazand ca nu se intampla nimic,incepu sa o agite.
Dintr-o data Caroline se pomeni intr-o lume ciudata,plina de oameni reci,imbracati ciudat. Era in viitor,care nu semana cu proiectiile ei fanteziste,in locul oamenilor sensibili,voiosi si joviali erau niste creaturi posomorate si reci. Se uita in jur,crezand ca va vedea vreun cunoscut,insa nu se intampla,iar fetita incepu sa planga incetisor,in timp ce gonea pe straduta pustie.
Langa un pod,la fel de suparata ca si ea,statea o fetita bruna,cu ochii mari,migdalati si plansi.
-Ce s-a intamplat?Esti bine? o intreba Caroline,care chiar daca era disperata si complet depasita de situatia in care era,nu rezista ideii de a se interesa de soarta micutei ce statea in fata ei,privind-o trista.
-Sunt bine,tu de unde ai iesit,de la carnaval? ii raspunse aceasta pe un ton rautacios.
Atunci fetita cu ochi de cerneala incepu sa ii spuna despre lanurile de lavanda cu miros imbatator de-acasa,de briza marii si de pianul bunicii,de cum ajunsese aici din basmul care era viata ei.
-Aha,si tu chiar vrei sa te cred,nu printesico ?!? Vinde gogosile astea altcuiva,nu mie !
-Dar...dar...uite clepsidra ! zise ea disperata,scotand-o cu grija din buzunarul rochitei.
-Bine,cum zici tu....si cum te intorci acum acasa? intreba copila strazii.
-Nu stiu! raspunse buna Caroline izbucnind in plans.
Timpul trecea,iar biata fetita nu gasea nicio cale sa se intoarca acasa la buni si la casuta lor curata,cu miros de vara.
-Eh,atunci inseamna ca o sa ramai aici,cu mine ! Ca trebuie sa stii printeso,aici fiecare e pentru el si doar pentru el...nimeni nu vrea sa stie si nimanui nu ii pasa de ce e in jur...doar ei conteaza.
-Pai si cum traiesc asa,nu se tem de Dumnezeu?
-Ei,hai ca asta e buna ! Pentru ei nu exista,Dumnezeul lor e banul !
-Ce groaznic....trebuie sa fiti tare tristi !
-Si cu toate astea unii din ei se cred chiar fericiti...
In timp ce priveau cum soarele se retrage dupa dealuri,mica Elena,caci asa o chema pe copila orfana,exclama : -Caroline,uite! Nisipul,se scurge mai repede !
-Da,asa e...oare o sa ma intorc acasa?
- Nu stiu,rapsunse aceasta in timp ce privea clepsidra cum lasa timpul sa treaca nestavilit.Insa m-as bucura sa te poti intoarce acolo...si te-as ruga ceva.
-Da,orice,spune numai ! zise Caroline inflacarata de ideea ca ar putea sa scape din lumea asta urata si sa se intoarca inapoi la buni si la plaja alba.
-Daca pleci,ia-ma cu tine,ca m-am saturat de egoistii astia Caroline,nu ii mai suport,si nu vreau sa ajung sa le fac vreun rau !
-Numai atat?!? Bine! Abia astept sa ajungem acasa,Elena ! dar trebuie sa promiti ca lasi toata rutatea aici,altfel nu te pot lua.
-Cum zici tu,numai ajuta-ma sa evadez din cusca asta cenusie! S-a scurs nisipul,ce ne facem ?
-Ia-ma de mana si linisteste-te,mergem acasa !

Scutura clepsidra si se trezi langa pian,in casuta rupta din povesti a bunicilor. Afara ploua,o ploaie calda de vara.
-Hai sa ne jucam in ploaie,Elena,zise ea entuziasmata !
-Bine,haide,ia umbrela si sa mergem !
Si astfel se incheie aventura atemporala a Carolinei

Elogiu autumnal

A venit in sfarsit...Cum cine?!?! Toamna! Hulita de unii,iubita de altii,toamna este anotimpul metamorfozelor uimitoare,ale exploziilor de culoare...Este regina incontestabila a schimbarilor,atat fizice cat si spirituale,aducand pe langa agonia sublima a naturii,ce te face sa ramai cu desavarsire ratacit in fata spectacolului mirific al agoniei lente,insa evidente.

E anotimpul intrebarilor existentiale,al melancoliei,al gandurilor triste induse de transformarile inconjuratoare,aducand cu sine dorinta de transformare.Florile se ofilesc,ucise parca de un criminal nebun,torturate incet,frunzele se transforma din smaralde feerice in foite subtiri de aur si rugina,cerul azuriu pe care pluteau alene,parca toropiti de caldura norisori diafani,pufosi ca fulgii si albi ca neaua,in forme bizare,indescifrabile,e inlocuit de un cer cu nori mari,grei si tristi de plumb,ce ascund soarele,singura pata de culoare fiind atunci cand uriasul disc incandescent se retarge,lasand loc reginei misterelor atemporale sa se desfasoare in voie pe imensa scena a lumii.
Insa nici atunci cand se retrage nu o face oricum,ci arunca vapai satinate ce coloreaza cerul in nuante imposibil de reprodus,creand astfel premisele unei alte nopti de basm.
In colibe se simt parfumuri imbietoare de mere,gutui si pere dulci,ce te imbie sa stai la taclale pana cand nu mai simti timpul trecand lent pe langa tine. Merii sunt impodobiti cu mingi de foc,iar iarba a fost acoperita de un covor de aur si rugina.
Ploaia cade rece,incet si marunta,ca nisipul dintr-o clepsidra,facand tacerea apasatoare ,iar ecoul provocat de ganduri in suflet mai puternic decat de obicei....
Aceasta este demonstratia facuta de natura , a puterii creatoare infinite de care dispune.... Aceasta este piesa de teatru jucata magistral de fiintele aparent lipsite de viata ce ne inconjoara,iar eu nu pot decat sa aplaud frenetic,lipsita de cuvinte,spectacolul ce se desfasoara in fata mea si sa ma consider norocoasa ca il pot privi din coliba bunicii,cu miros de pere,gutui si busuioc.
Eu iubesc toamna ! Voi ?