Tablou

E-o noapte calda de mai,cu un cer de cerneala
Nu a ramas decat o liniste mormantala
Iar acum,intr-o doara,
Din campia mare,goala,
Se-aude o struna calda de vioara.

O fetita balaie sta in genunchi suspinand,
Un vant naprasnic venit de departe se-aude suierand,
Ma uit la ea tacuta si ma bate un gand,
Imaginea celor ce sufletu-si vand

Luna apare,fantoma de clestar,
Ce bantuie campia iar si iar,
Mare de smarald colorata de cate un mac,rar,
Nestrabatuta de nici un fluture macar

Copacului stingher o frunza ii cade,
Fericirea si viata sunt inca departe
Vioara a incetat,dar struna rece de lira
inca se-aude,
Calatoria incepe spre vise nomade
Ruinele si umbrele trecutului sunt moarte,
Iar in lumina rasaritului inceteaza ultimele soapte.

Enigme uitate

Vise cernute,prafuite,
S-au nascut la ceas de seara
In locul unde cuvintele incep sa doara,
Iar decorul se topeste,ca o lumanare de ceara,
Amintiri ostile,amintiri uitate.

Totul e gri,e ostil,nimic nu e bine,
Astept cuminte sa treaca vremea pe langa mine,
Privesc fereastra,uitand de sine,
O dulce si latenta visare
Ascunsa in cuferele de cedru si santal,
Induse in agonia existentei,de un parfum ireal

E un sentiment ciudat si molcom
In lumea viselor unde ma legan din zori pana adorm,
A carei raceala mentolata ma duce in zbor
In lumea copilariei,iubirilor de care mi-e dor,
Dar poentru care ar trebui sa mor,
Pentru ca mi au mai ramas decat sipete pastrate ca odor.

Sunt enigmele unui suflet blazat,
In uitarea cu parfum de sange uitat,
Aruncate hidos,scufundate intr-o laguna
De pumnale otravite,cu lame ascutite
Care te unesc cu abisu-n apus pe nesimtite,
Ca miile de sperante prabusite
Pe un covor incolor de suflete cernite,
Asternute tacit de fiinte ravasite,
Peste pamantul reavan al cuvintelor nesoptite,
O eternitate de enigme uitate,de intelegeri tacite.

Cenusa

E pustiu in jur,
Iar cand ajungi in locul sur
Intelegi ca totul e pictat cu fum,
Manifestul urii contra lui acum

In marea de censa moare tot
Sperante si vise,idei si temeri luate la un loc
Arse ca vrajitoarele in foc,
Dar cand realizezi ca nu e un joc...

Cenusa uitarii cu miros de cafea
Incepe sa otraveasca si lumea mea,
Luand,dibaci,forma fulgilor de nea
Ajunge sa ucida si ultima farama din ea.

E un loc funebru,de lemn rosu,cer sangeriu,
In care cenusa iti arata ca e prea tarziu;
Ca nu mai exista sansa sa devin ce vroiam sa fiu
Volatilizand ultima urma a razbunarii
Stiu...
Ca singurul meu refugiu e oaza visarii,
Urlet sublim ce acopera morbiditatea disperarii.

Cenusa e demonul si ingerul,
E lacrima neantului ce ucide sufletul...
Marturia ce uneste trecutul cu viitorul,
Facand,cinic si imoral,sa moara prezentul.

Il face sa moara sau sa nu il vezi
Devenind oglinda faptului ca nu e ce crezi,
Ca nu poti face altfel de cat sa visezi
Si mai ai o sansa enorma sa contezi.

In lumea cladita din cenusa,
Disperarea devine o cruda manusa
Din neguri venita sa ucida
Ultimul inger,ultima silfida,
Diavolul abisului cu o vointa cruda
Apare in lumea ce in otravuri perfide abunda...
O lume de basm,legata cu funda,
Facuta cadou de un orb,pentru o surda.

Agonie

Mansarda e goala,iar prin geamul deschis,
O mie de ganduri sumbre-au patruns,
Genele geniului s-au intrepatruns..
E agonie,iar timpul trece ca prin vis.

Agonie de toamna..agonie funesta,
Viata devine o lupta terestra
Cu o miza grandioasa,celesta..
Sunet incert de cocori violeti

E o mare de verde,albastru si gri
Agonia te face sa te porti ca si cum n-ai sti,
De ce parte esti,sau de care sa fii,
Tablou in culorile mortii cu lama pumnalului
Pictat de geniul in descompunere,
Incercand sa recreeze lumi candva libere.

E un copac violet langa lacul de lacrimi,
Un suflet plapand hoinareste pribeag,
Spera sa gaseasca pe malul lacului ceva drag,
Iar cand o ladita care-ascunde inimi
Se deschide cu lama pumnalului din venin,
Agonia ia masca paradisului senin.

Agonizam prinsi de lantul mizeriei,
Sclavii eterni ai lumii progeriei.
O lume de otrava si venin,
Crestata de lama unui pumnal calit in chin,
Iar moartea pare ca apare prea brutal si prea putin;
Un portal minuscul,ascuns de ziduri dantelate din sange si venin
Acoperit cu o panza de matase zdrenturoasa,
De-un gaben palid,din matase roasa.
Iar viata e mai dureroasa si moartea ramane o angoasa,
Prin panza care nu mai poate sa se coasa.

Mansarda

Un planset de toamna se-aude
In decorul tacut,stapanit de umbre,
Mansarda parasita,cuib de suflete surde,
Cotlonul ascuns al gandurilor sumbre.

In mansarda goala razvratitii se-aduna,
Pe cer se vad norii cei grei de furtuna,
Soarele pare o sumbra cununa,
A dealurilor negre cu miros de pruna,
Ferestre deschise si poiene cu matraguna,
Peisaj nebunesc,in care odata prins,
Nu ai iesire decat un simplu vis.

Mansarda e lunga,e scunda si cetoasa.
Prin draperiile de matase roasa,
Se vad crestaturi in pereti,facute cu o coasa,
Ca o dantela veche,prea neagra,prea groasa.

E un aer greu,ca intr-o cripta,
Iar mirosul de maci in moarte te-afunda,
In disperare cu lama pumnalului dai,
Gasind,prin sange,in pereti,tot ce n-ai.
Tot ce te bantuie,tot ce vroiai.

Norii dispar,se pierd in zare,
Dar pe masura ce tabloul il termini,sufletul moare,
Lama cutitului schimba tot mai tare,
Mansarda si fata-ti,caci culoarea dispare,
Lasand in urma un strigat de disperare
Tristetea e lunga,apasatoare,
Caci pe langa suflet si macul moare.

Pe aburi de viata mansarda dispare,
Lasand in infern inca o calatoare
Care a fost atrasa de-un vis,
Si nu s-a mai putut trezi cand a zis
Incalcand, in somn tot ce-a promis,
Ucigand viata,sufletul si idealul unui paradis.

As vrea..

As vrea sa plec undeva,
Departe de toti si toate,
Undeva unde sa fiu libera sa pot visa,
Iar lumea sa devina,prin magie,a mea.

As vrea sa simt ceva,
Dar nu stiu ce anume,
Cand veninul tristetii incepe sa ma inunde,
In suflet se sting ultimele sclipiri plapande,
Amintiri firave a ce-a fost undeva,candva.

As vrea sa fiu cu cineva,
Pe care imi e teama sa il strig,
Astept la fereastra in timp ce ma sting,
Iar din suflet lacrimi de diamant si otrava imi curg.

As vrea sa schimb ceva,
Insa nu stiu nici ce,nici cum,
Trecutul e dus si nu il pot intoarce din drum
Iar mintea-mi e o mansarda goala,plina de fum.
Ar fi tragic sa se intoarca tocmai acum,
Strainul din gand,de undeva.

Flori de gheata

E vara afara,dar ce folos...
La fereastra inca vad flori de zahar tos,
Imagine captiva intr-un decor intors pe dos
Numai ca gardul de sticla nu poate fi ros.

Sunt florile de gheata,
Care ma fac sa vad prin ele o noua viata,
O noua lume,un nou inceput,o alta fata.
E o floare de gheata,oglinda unei lumi in ceata.

Atata timp cat eu nu voi redeveni ce am fost,
Florile de gheata vor ramane tot acolo,
Ca niste gardieni infailibili la post,
Iar sa incerci sa le inlaturi nu are rost.

Florile de gheata nu au trecut sau prezent,
Pentru ele vremea nu trece nici repede nici lent,
E doar o clepsidra cladita de un dement
Din regrete,iluzii,lacrimi si ciment