Trenul viselor

Nu vreau sa urc in trenul gri
Cuprins de agonia sumbra,
Locul obscur in care visele mor
Iar oamenii isi pierd sufletele;

Devenind elogiul disperarii mute,
Ce nu-ti cere amanunte,
Cand te rupe de bucuriile marunte,
De visele ce te-au facut
Sa te simti cu-adevarat implinit.
In timp ce trenul gonea,
Ca un balaur trist,la infinit.

Oamenii nu mai simt nimic,
Orbitii fiind de iluziile gratuite,
De geamul trenului morbid
Ca prin magie faurite.

Nu e soare,si nici luna,
Nu mai sunt nici cer,nici stele,
Acum e doar furtuna
Ce face din nori grei
Cerului cununa.

Vreau...

Vreau sa fug departe,
Sa ma pierd in noapte,
Sa dispar incet,incet,
Fara nici macar o urma de regret.

Vreau sa ma pierd,
Sa dau uitarii tot ce-a fost,
Tot ce am fost,
Fiindca azi trecutul
Nu mai are rost.

Vreau sa las in urma tot,
Ca si cum nu ar fi fost,
Sa uit cine eram
Si sa ma regasesc.

Vreau ranile sa imi inchid
Sa uit,sa nu mai stiu nimic,
Nimic sa nu ma mai raneasca,
Oricat de-adanc incearca sa tinteasca.

Vreau sa fiu eu,
Dar sa nu doara,
Fiecare om sa fie
Ca un strain dintr-o gara,
Ca o iluzie,o stafie,
Departe insa aproape mereu,
Aproape aici,departe in sufletul meu.

Vreau sa strig incat toti sa auda
Ultimul sunet scos de o disperare muta
Sa ramana pironiti in loc,
Iar strigatul sa parjoleasca tot,
Pana vor vedea ca nu e un joc.

Clepsidra

Odata,intr-un satuc din Provence,traia o fetita pe nume Caroline.Era micuta,cu ochi albastri expresivi in care se oglindeau cerul si oceanele,parul de aur ce ii atarna buclat pe umerii albi ca marmura.Nu voia mult,doar sa stie.
Asta era dorinta ei cea mai arzatoare,sa stie. Nu conta ce,ea era stapanita de o neostoita sete de cunoastere. Voia sa patrunda cu mintea ei intregul univers si poate chiar mai mult.
Alergand prin casuta bunicilor,ajunse in camera in care se odihnea un pian mare,elegant,de un negru ireal...perfect.Caroline il privi ca pe un prieten drag,care o incanta mereu in zilele toride de vara,cand buni incepea sa cante. Ii promisese ca ii va destainui si ei secretul,doar sa mai creasca. Langa el,o biblioteca imensa,ticsita de carti. Pe al treilea raft,era o clepsidra.
Caroline o privi cu ochi scanteietori,doritori sa stie ce face,ce o sa se intample daca umbla cu ea. O lua timid si vazand ca nu se intampla nimic,incepu sa o agite.
Dintr-o data Caroline se pomeni intr-o lume ciudata,plina de oameni reci,imbracati ciudat. Era in viitor,care nu semana cu proiectiile ei fanteziste,in locul oamenilor sensibili,voiosi si joviali erau niste creaturi posomorate si reci. Se uita in jur,crezand ca va vedea vreun cunoscut,insa nu se intampla,iar fetita incepu sa planga incetisor,in timp ce gonea pe straduta pustie.
Langa un pod,la fel de suparata ca si ea,statea o fetita bruna,cu ochii mari,migdalati si plansi.
-Ce s-a intamplat?Esti bine? o intreba Caroline,care chiar daca era disperata si complet depasita de situatia in care era,nu rezista ideii de a se interesa de soarta micutei ce statea in fata ei,privind-o trista.
-Sunt bine,tu de unde ai iesit,de la carnaval? ii raspunse aceasta pe un ton rautacios.
Atunci fetita cu ochi de cerneala incepu sa ii spuna despre lanurile de lavanda cu miros imbatator de-acasa,de briza marii si de pianul bunicii,de cum ajunsese aici din basmul care era viata ei.
-Aha,si tu chiar vrei sa te cred,nu printesico ?!? Vinde gogosile astea altcuiva,nu mie !
-Dar...dar...uite clepsidra ! zise ea disperata,scotand-o cu grija din buzunarul rochitei.
-Bine,cum zici tu....si cum te intorci acum acasa? intreba copila strazii.
-Nu stiu! raspunse buna Caroline izbucnind in plans.
Timpul trecea,iar biata fetita nu gasea nicio cale sa se intoarca acasa la buni si la casuta lor curata,cu miros de vara.
-Eh,atunci inseamna ca o sa ramai aici,cu mine ! Ca trebuie sa stii printeso,aici fiecare e pentru el si doar pentru el...nimeni nu vrea sa stie si nimanui nu ii pasa de ce e in jur...doar ei conteaza.
-Pai si cum traiesc asa,nu se tem de Dumnezeu?
-Ei,hai ca asta e buna ! Pentru ei nu exista,Dumnezeul lor e banul !
-Ce groaznic....trebuie sa fiti tare tristi !
-Si cu toate astea unii din ei se cred chiar fericiti...
In timp ce priveau cum soarele se retrage dupa dealuri,mica Elena,caci asa o chema pe copila orfana,exclama : -Caroline,uite! Nisipul,se scurge mai repede !
-Da,asa e...oare o sa ma intorc acasa?
- Nu stiu,rapsunse aceasta in timp ce privea clepsidra cum lasa timpul sa treaca nestavilit.Insa m-as bucura sa te poti intoarce acolo...si te-as ruga ceva.
-Da,orice,spune numai ! zise Caroline inflacarata de ideea ca ar putea sa scape din lumea asta urata si sa se intoarca inapoi la buni si la plaja alba.
-Daca pleci,ia-ma cu tine,ca m-am saturat de egoistii astia Caroline,nu ii mai suport,si nu vreau sa ajung sa le fac vreun rau !
-Numai atat?!? Bine! Abia astept sa ajungem acasa,Elena ! dar trebuie sa promiti ca lasi toata rutatea aici,altfel nu te pot lua.
-Cum zici tu,numai ajuta-ma sa evadez din cusca asta cenusie! S-a scurs nisipul,ce ne facem ?
-Ia-ma de mana si linisteste-te,mergem acasa !

Scutura clepsidra si se trezi langa pian,in casuta rupta din povesti a bunicilor. Afara ploua,o ploaie calda de vara.
-Hai sa ne jucam in ploaie,Elena,zise ea entuziasmata !
-Bine,haide,ia umbrela si sa mergem !
Si astfel se incheie aventura atemporala a Carolinei

Elogiu autumnal

A venit in sfarsit...Cum cine?!?! Toamna! Hulita de unii,iubita de altii,toamna este anotimpul metamorfozelor uimitoare,ale exploziilor de culoare...Este regina incontestabila a schimbarilor,atat fizice cat si spirituale,aducand pe langa agonia sublima a naturii,ce te face sa ramai cu desavarsire ratacit in fata spectacolului mirific al agoniei lente,insa evidente.

E anotimpul intrebarilor existentiale,al melancoliei,al gandurilor triste induse de transformarile inconjuratoare,aducand cu sine dorinta de transformare.Florile se ofilesc,ucise parca de un criminal nebun,torturate incet,frunzele se transforma din smaralde feerice in foite subtiri de aur si rugina,cerul azuriu pe care pluteau alene,parca toropiti de caldura norisori diafani,pufosi ca fulgii si albi ca neaua,in forme bizare,indescifrabile,e inlocuit de un cer cu nori mari,grei si tristi de plumb,ce ascund soarele,singura pata de culoare fiind atunci cand uriasul disc incandescent se retarge,lasand loc reginei misterelor atemporale sa se desfasoare in voie pe imensa scena a lumii.
Insa nici atunci cand se retrage nu o face oricum,ci arunca vapai satinate ce coloreaza cerul in nuante imposibil de reprodus,creand astfel premisele unei alte nopti de basm.
In colibe se simt parfumuri imbietoare de mere,gutui si pere dulci,ce te imbie sa stai la taclale pana cand nu mai simti timpul trecand lent pe langa tine. Merii sunt impodobiti cu mingi de foc,iar iarba a fost acoperita de un covor de aur si rugina.
Ploaia cade rece,incet si marunta,ca nisipul dintr-o clepsidra,facand tacerea apasatoare ,iar ecoul provocat de ganduri in suflet mai puternic decat de obicei....
Aceasta este demonstratia facuta de natura , a puterii creatoare infinite de care dispune.... Aceasta este piesa de teatru jucata magistral de fiintele aparent lipsite de viata ce ne inconjoara,iar eu nu pot decat sa aplaud frenetic,lipsita de cuvinte,spectacolul ce se desfasoara in fata mea si sa ma consider norocoasa ca il pot privi din coliba bunicii,cu miros de pere,gutui si busuioc.
Eu iubesc toamna ! Voi ?

Mastile rasei umane

Omul....In teorie,acesta este superior tuturor creaturilor de pe planeta.Insa,de o perioada destul de lunga a istoriei,aceasta fiinta creata " dupa chipul si asemanarea Domnului " , a intrat in declin.Oamenii au devenit rai,meschini,au uitat valoarea pe care adevarul o are si consecintele uneori devastatoare ale cuvintelor.......Din cele mai variate motive,oamenii au tendinta sa minta,sa se ascunda.Fie ca vor sa parvina prin intrarea in cercuri elitiste,fie ca vor sa urmeze o miscare,un grup,sau,cel mai grav motiv,fiindca nu se cunosc,ajung sa se ascunda in spatele unor masti atent construite,viata lor devenind astfel o minciuna...
Unii oameni au ajuns atat de departe incat neaga cu desavarsire constiinta,liantul omului cu Dumnezeu,considerand-o un defect.Din acest punct de vedere animalele ne sunt net superioare ; un caine nu va veni langa tine sa il mangai daca simte ca ii esti dusman,o pisica daca se simte neglijata va refuza sa faca lucruri care in mod normal ii faceau placere.Omul insa,chiar daca nu te suporta,daca are nevoie de tine te va trata ca pe cea mai importanta fiinta din viata lui,ca mai apoi,dupa ce si-a vazut dorinta implinita , sa te abandoneze cu desavarsire.Fara mustrari de constiinta,fara regrete.
In Biblie ni se spune ca suntem creati dupa chipul si asemanarea Domnului,insa daca privim o secunda in jur,vom vedea ca nu suntem nici pe departe asemanatori Lui..deoarece daca El ar fi ca noi,lumea nu ar mai exista.Ar trebui ca omul sa incerce sa fie c a Tatal,insa foarte putini fac acest lucru.
Oamenii si-au vandut idealurile ieftin : pe bani,pe faima,avere,putere......insa nu asta conteaza.E-adevarat,banii sunt importanti,insa nu intr-atat incat sa tanjim dupa sume astronomice...Ne fac banii si puterea mai buni,mai altruisti , mai preocupati de ceea ce se intampla in jur ? Nu.Atunci de ce ii dorim atat de mult ?
De ce alergam dupa iluzii ,ca sa ni se revele pe patul de moarte ceea ce ar fi trebuit sa facem in timpul vietii ? Sa ne insinguram si sa fim " elitisti " ,sa ne mintim astfel pentru a nu accepta ca cei din jur ne evita ?
Azi oamenii platesc pretul mastilor pe care le-au purtat si al minciunilor pe care le-au spus de-a lungul istoriei.
Asa ca hai sa lasam mastile de-o parte si sa fim noi insine macar acum,in al noualea ceas. Asta daca mai stim cine suntem....

Chemarea pamantului

Asistam de la o vreme la un adevarat exod , tot mai multi oameni mutandu-se din orase in sate. Cauzele pot fi multiple : lipsa banilor,dificultatea vietii intr-un oras,nu conteaza cat este de mare;insa,departe de toate aceste motive,cauza o constituie chemarea pamantului. Pamantul exercita o atractie imposibil de neglijat asupra oamenilor,lucru vizibil mai ales atunci cand o persoana vrea cu tot dinadinsul intr-un anumit loc.Motivele invocate pot fi infinite,insa oamenii care manifesta asemenea dorinte ( "toata viata am vrut sa vad Marocul" sa zicem ) le manifesta deoarece exista ceva in interiorul lor care le spune ca in acel loc se vor regasi,vor gasi parti din ei...Este sentimentul inexplicabil ce te face sa te intorci intr-un anumit loc,sentimentul pe care nu-l poti clasifica si totusi e imposibil sa il ignori.....esntiment trait de toti oamenii uneori.
Deasemenea,daca stai pentru o perioada mai lunga intr-un anumit loc,ajungi sa dezvolti o legatura inconstienta cu acele meleaguri,fapt ce te face sa te intorci acolo,si nicio plecare sa nu fie definitiva. Acest fenomen are o rezonanta mai puternica in cazul oamenilor care si-au parasit plaiurile natale in cautarea unei vieti mai bune,acesta fiind poate si motivul pentru care asistam la aceasta migratie in masa urban-rural.
Asa ca,desi nu observam aceste lucruri,ele exista,insa depinde numai de noi daca vom incerca sa le intelegem sau le vom ignora

Poate

Poate cand vei aparea
Tacerea o-sa dispara
Si voi scapa de singura fiara
Ce ma haituieste mereu,
Singuratatea,fiara solitara de veacuri

Poate,dac-ar fi altfel,
Viata n-ar lua in seama
Ca existi si ca exist,
Am fi doar doi oameni traind acelasi film trist,
Intunecat precum piatra de ametist.
Insa sub soare o poveste se naste,
O poveste frumoasa,poveste de dor,
Strigat salbatic,declaratie de-amor.

Poate ca seara,
Cu stelele-i mii,
Inca te-asteapta,
Te-asteapta sa vii,
Acolo unde-au fost primele
Scantei ale povestii.

Poate ca tu,poate ca eu,
Poate ca noi am fost mereu
Predestinati.
Predestinati sa cantam,sa povestim
Si chiar sa iubim
Aceleasi lucruri.

Poate c-ale mele povesti
Nu seamana a lucruri firesti
Dar poate ca tocmai ele
Te fac sa ma iubesti.

Sau poate...poate-i o iluzie ?
Sper sa nu fie confuzie
Si filmul sa se termine subit,
Asa cu a-nceput,nevestit.