Trecut

Trecutul dispare,murise lent
Lasandu-ne prada unor rani adanci
Care macina un suflet de copil neatent,
Ce sufera la fel acum,ca atunci

Insa are momente,lugubre ce-i drept,
In care invie,dur ca un ucigas dement,
Sprijinit de timpul ce trece absent
Ca un om ce te raneste,impertinent

Amintirile sunt rani vesnic deschise,
Fisuri ce seamana cu cicatrici triste
Prin care tristetea isi face loc,pe nesimtite,
Ca un cameleon ce face slalom printre mii de flacari stinse

Si sunt dese momentele in care
Simti ca moartea iti este unica scapare,
Iti vine sa depui armele si sa fugi sa te arunci in mare
Cuprins de-o imensa disperare

Trecutul raneste cand se intoarce subit,
O eterna suferinta,un vesnic musafir nedorit
Care se infiltreaza in seiful de granit
In care,ca o comoara,sufletu-i adapostit

Nomada

Era odata,nu demult,pe o straduta din intortocheatul oras Kali,o taverna.Soarele toamnei tocmai apunea,lasand o pata sangerie pe cerul gri,amenintat de crengile tepoase ale arborilor seculari ce voiau sa opreasca,cu orice pret,trecerea vremii
In taverna,batranii isi beau amarul,in vreme ce doi lautari zdranganeau strunele lautelor,bocitoare ale trecutului demult apus.Si acolo,la o masuta singuratica,un copil cu bucle mari privea pe o fereastra,in timp ce mana-i desena de zor.E singur de-atata vreme,incat nu mai simte dorul aprins al cetei de oameni de care se desprinsese. Doar ochii-i verzi si limpezi tradau o umbra de nostalgie fata de ce-a fost,candva,viata lui.
Deodata,in camera slab luminata,intra o femeie.Era scunda,cu parul lung,alb si despletit ce ii zbura in toate partile,in timp ce fata ii era schimonosita de o adanca durere.Vorba amuti,auzindu-se doar plansetul unei vioare,la care canta o copilita.
Batrana grabi pasul spre masa micului artist care,ocupat sa deseneze si sa priveasca pe geam zapada cum arde,nici n-o vedea,rupt fiind de ceea ce se intampla in jur.Afara ningea cu fulgi mari,albi si pufosi,asemeni unor petale de trandafir facute din dantela.Pe trotuar,langa un felinar cam chior,o fetita canta de zor la acordeon,ucigand astfel linistea serii.Un tablou era gata deja.
-Tinere,imi poti vinde si mie un tablou de-al tau?il trezi vocea calda si lin-a batranei.
-Da,desigur,pe care il vreti?baigui acesta mirat.
Batrana le privi pe toate cu ochii curiosi ai celui care a vazut multe,si pana la urma zise.
-Uite,il iau pe-asta.Cat vrei pe el?
-Oricat,spuse baiatul nepasator.Eu le fac pentru ca imi place,simt ceva din interiorul meu caruia nu ma pot opune.Banii pot veni,sau nu.
-Esti minunat copile!Putini gandesc azi ca tine.Ai casa?intreba ea,stiind,de buna seama,ca cei ce isi beau mintile-n acea taverna erau oameni ai drumurilor.
-Casa mea-i taverna asta,doamna scumpa.Dar...
Si-aici scoase un oftat lung,iar o umbra de ingrijorare ii acoperi fata bucalata.
-Oof,bietul de tine!Daca vrei,te iau la mine,sa am si eu pe cineva,si tu o casa...E asa trist cand esti singur!Vrei?
-Da,voi veni...pana la urma sunt un copil,mi-e si mie greu!Dar parca mai mila-mi e de ea,zise aratand-o cu capul pe micuta acordeonista din gerul lui ianuarie.
-Vaai,biatacopila!Hai la ea,o luam cu noi!Doamne,cat necaz pe lume!Nu se mai fac minuni ca altadata!
Iesira degraba,el impovarat cu tablourile-i dragi,ce-i tineau loc de familie,si mersera spre micuta cu par de culoarea aramei si ochi negri,ce canta,inveselind zapada.Era prietena lui veche,dinainte de a ajunge in Kali,ultima runa din vechea ceata de nomazi.
-Mali,ce faci aici?Esti bine?o intreba el strangand-o in brate.Tot aici ai ramas?
-Da,Niels,ai uitat ce-am promis pe vremea Fratiei,ca nu vom haladui zarile daca unul va ramane pe loc?Of,frate draga,ce dor imi e sa simt nisipul sub talpi din nou!ofta micuta adanc.
-Voi va stiti?intreba Mama Verretta,uimita.
-Da,de ani buni colindam lumea,impreuna cu ceilalti frati...Ei au pierit,doar noi am mai ramas....Surioara,doamna vrea sa ma ia la ea,vii cu mine?
-Haide,te rog,nu am nici eu pe nimeni!Eu nu vreau sa va despart,vino si tu!
-Ce zici,mergi?Eu nu te las singura aici,sa stii!
-Bine,bine...dar numai pana trece iarna,da?
-Bine dragilor,haideti acum,ca vi s-o fi luat de frig!
Si-o luara usurel la pas,pe aleea veche ingropata sub giulgiul de nea.Mersera,un timp,pana cand se vazura in fata unor porti mari,baroce,de fier.Se privira uimiti:trecusera pe-acolo de atatea ori,fara sa isi inchipuie macar ca vor trece de ele vreodata.Si totusi....
Intrara cu incredere in curtea larga,alba,strajuita,cuminte,de niste stejari batrani care huleau cerul ce ii despuiase.La capatul drumeagului,o casuta mititica,de lemn.Totul era trist sub plapuma gri a cerurilor intristate,incat se simtea greutatea apasatoare a singuratatii.
Batranica devenise brusc mai sprintena,in timp ce pe fata i se zugravi fericirea copilului care a primit ce si-a dorit de Craciun.Usa se deschise cu un scartait prelung,dand la vedeer o camera surprinzator de larga,cu multe carti si opere de arta,peste care trona un candelabru opulent prin simplitatea liniilor,vechi de mai bine de 200 de ani;o draga mostenire de la inaintasi.
-Cate carti,Doamne!zise Mali mirata.Putem citi,nu-i asa?
-Desigur copila,ce iti pofteste inima!Dar,mai intai,hai sa v-aduc ceva bun.
-Doamne,soro,ce bine-i la caldura!spuse micul Niels.
-Taci Niels,ca daca nu asa zicea Terdar,nu veneam in veci!Pana la urma,suntem nomazi,nu belferi!
-Ce ti-a zis Fratele?fu uimit Niels
-Ca,atunci cand vei veni cu o femeie la mine sa va urmez oriunde.
-Deci stiai ca asa va fi?
-Da,normal!Dar,cu toate astea,Fratele a murit inainte sa termine de descifrat runele din scrisoare.Asta e tot ce-a apucat.
-Scrisoare?Vrei sa zici ACEA scrisoare;ce va sa vina de la prima Fratie,testament pentru ce va sa vina?!?!?
-Da,aia.Uite-o ca vine,sst!
Ramasera tacuti in fata bibliotecii,din care cu mare greutate copila alese un tratat celtic.
-Gata dragilor,am venit!se auzi vocea de clopotel a mamei Verretta.
Aparu in prag cu o tava de prajituri si ceai cald,de vanilie.O puse pe masuta in jurul careia se asezara cu totii.
-Citesti tratate?Buna alegere,asta e chiar stralucit!
-Da...mie imi place sa recitesc ceva de care ma simt legata.
Incerca sa citeasca tare,dar nu putu.De la primele-i randuri o napadira lacrimile.
-Niels,bunicul!sopti ea.
-Draga mea,nu plange,zise batrana mangaind-o pe paru-i de matase.Ce s-a intamplat?
-Nimic,doar ca mi-am amintit de bunicul.El era cel mai puternic druid,prieten bun cu vikingii.Cartea asta e-adevarata,e scrisa de el,am recunoscut traducerea din runele noaste stravechi.
-Oo,draga de tine!
-Pe vremea-n care nu era,Si s-ar fi vrut sa fie....Iti mai aduci aminte frate?
-"....Oceane noi pradam o mie,Iar lacrimile-mi care cad sunt sfinte!"Cum as putea sa uit vreodata?
-Sunteti celti?Ce frumos!Cum de-ati ajuns tocmai aici?Distanta e lunga,iar voi asa mici...
-Da,suntem.Bunicul nostru era un druid puternic si temut.Si-a dobandit puterile la nasterea timpului din Phoenix.Ne-a lasat noua rune de indeplinit.E o poveste lunga,asteptati-ne doar putin si va vom spune tot.Frate,ia vino!
-Zi surioara,ce-i?
-Uite ce-i,ia citeste runele si zi-mi daca ii zic povestea sau o mint.
-Bine."Si veni-va o vreme in care Fratia se va rupe,si o femeie singura va lua cu sine pe supravietuitori.Aceleia adevarul i se va zice si desenele i se vor arata,iar la treizeci de ore vechi dupa,peripetii se vor intampla,iar pe drumul de adio,Fratia va renaste,cu ea sa domine lumea."
-Deci,hai sa povestim fratioare!Drace,da' ce dor imi e de timpurile-alea!Pff....
-Stiiiu....Hai sa iti povestim,mama Verretta!
-Bine copii.Asezati-va comod!
-A fost odata,odata demult,un druid.Acesta avea puteri nebanuite ;a oprit cocorii ce atacau prietenii nostri,vikingii,cand trebuia sa ingroape comoara,ne-a lasat Graalul vanat de toti,cheile runelor de dantela,iar destinele ne sunt gravate pe ceafa.Uite!
Si isi ridica valul de par matasos ce ii acoperea gatul,dand la iveala un desen cu o bufnita ce zbura pe crengi ca ale pomilor de-afara,din aripi picurandu-i fulgi nu de nea,ci de carbune si sange.
-Doamne,nu pot sa cred!Si,continuarea?Hai ca m-ati facut curioasa!
-Ce e mai frumos,acum vine.Dar dupa ne spui si tu povestea ta,bine?zise fata zambind.
-Bine.
-Niels,continui tu?Eu cant ceva daca vreti.
Si vioara incepu sa cante un cantec de la origini.
-Da.Bunicul a mai ales si alti oameni carora a incredintat tainele lumilor.Ne-a adunat pe toti intr-o ceremonie,silfidele ne-au insemnat si blestemat.Asa a aparut Fratia Nomazilor.T0varasii nostri s-au dus,dar o sa revina,sa implinim destinul.
-Ce destin?
-Noi stim toate astea cu un scop:sa unim lumea.O sa fie o singura rasa la final,in care fiecare aduce cate ceva.Ca intr-o familie in care fiecare aduce cate ceva ca sa contribuie la bunastarea intregului.
-Cat de frumos!Dar ea a zis ceva de un blestem;despre ce-i vorba?
-Despre faptul ca nu putem calatori pe animale-e obligatoriu sa o facem noi.Si despre faptul ca,la indeplinirea misiunii,tot corpul ni se va acoperi cu o dantela de culoarea jarului si va trebui sa ne adapostim deasupra Tibetului pentru a veghea la ceea ce am creat.
-Trist,nu?zise micuta viorista.Eu una ma indragostisem de pribegie,asa ca nu mi-a cazut prea bine.
-E de-nteles,pana la urma e trist cand trebuie sa renunti la ceva ce iti place.
Atunci,ochii de chihlimbar ai micutei Mali sclipira iscoditor,un zambet larg ravasindu-i chipul cu trasaturi clare.Intre timp,micutul Niels iesise pe balcon sa priveasca luna,gandindu-se la ce citise nu demult.Pe burlan,o pisica se plimba agale.
Batrana incepu sa le spuna o poveste veche,cu soldati si fuga dintr-o tara in alta,
cautandu-si,lent,o casa,o viata,un alt destin.
Muzica nu mai contenea,iar batrana ii conduse la o camera calda,cu miros oriental de mosc si ambra,in care trona un desen de-al lui Niels,cu un tunel marginit de un creion ascutit,gigantic.Era curata,mobilata simplu,cu niste cufere mari,pictate,pe post de noptiere si un birou din lemn de abanos vechi,cu sculpturi si arabescuri ireale.
-Va place?
-Da,cum ar putea sa nu?replica micuta.
Brusc,muzica se schimba intr-o melodie de ritual vechi si ochii se umplura,a doua oara,de lacrimi grele.Mama Verretta,Verre cum ii ziceau copiii,rosti o incantatie,iar cei doi se pomenira in tablou.
-Ia uite,am ajuns sa fiu in propriul desen!Nu credeam ca opera va inghite creatorul,ha!
-Ehei,si sa vezi ce va urma,ca sigur batranul ne-a mai pregatit si alte surprize!
-Asa-i!Abia astept sa plecam la drum iar!
-Cine nu asteapta...
In tablou era bine.O primavara cu ciresi infloriti din stancile oceanului,iar o alee de nisip alb ducea la tunelul pavat cu caramida rosie.Tunelul era lung,iar creionul statea maret,asemenea unui stalp dintr-un templu grecesc.Spre deosebire de realitate,aici era cald,o caldura de mai,in care ai fi stat cu zilele.
Traversara tunelul lent,tulburati de hieroglifele si runele de pe pereti,insa,la un momentdat,Mali se impiedica de ceva,fiind aproape de o cazatura zdravana.
-Ce-i,esti teafara?zise Niels plecandu-si capul buclat spre ea.
-Da.Oh,asta...o penita.Cred ca o sa avem nevoie de ea,altfel nu era aici.
-Corect.
Vari penita cu varful ascutit si lung in san si isi continuara drumul.
La baza turnului-creion,o usa de granit pe care scria ca se va deschide doar cui stie cheia vie.Desenara cu grija semnul de pe ceafa ei si intrara.In interior,o coloana de ramuri de stejar si de ulm sustinea o spirala de lame de argint ,patrate,cu laturile taisuri veninoase,sub care se casca un hau negru si cetos.
-Ce zici, urcam?il intreba ea cu ochii mari,privind piezis in jur.
-Da.Rezolvarea trebuia sa fie in varf,sunt sigur!
-Atunci sa mergem,eu imi vreau Fratia inapoi!
Si incepura urcarea.Odata ce se asezara pe prima treapta,lamele incepura un dans ciudat.Era mai mare chinul sa nu cazi in hau.Niels se arunca deodata pe coloana,
catarandu-se asemenea unei maimute pe mangrove.Intre timp,Mali se tinea in echilibru pe lespezile de metal,sarind de pe una pe cealalta.Niels a ajuns in varf,iar dansul straniu al lamelor inceta.Atunci,cu sprinteneala dobandita-n munti,fetita ajunse in varf cat ai clipi.
Acolo erau fratele cel mic,un calugar si o harpa veche,paziti de un grifon,ce parea desprins din alta lume.
Strainilor,plecati de-aici!tuna acesta cu glas poruncitor.
-Nu suntem straini,suntem cei care-ti vor scrie sfarsitul!
-Aha...deci voi sunteti ceea ce trebuia sa vina...bine.Hai sa va vad,atunci!Eu va cant laharpa;daca recunoasteti 3 din 10 si 180 dintr-o mie,va las.
-Bine!zisera ei intr-un glas.
Grifonul incepu sa cante,in timp ce calugarul se zbatea in lanturi.Mali ciuli urechea si recunoscu melodia de ritual a celtilor,imnul de lupta viking si,in final,melodiile de sarbatoare ale ambelor popoare,la fel cum Niels recunoscu odele catre zei cantate pe vremuri de druizi ascunsi in pesteri sau pe sub pamant.
-Eei,trebuie sa recunosc ce nu credeam sa vad vreodata.M-ati invins.
Atunci privirea i se incetosa,se ghemui si,cu un geamat surd,se prabusi,lasand in urma o priveliste socanta.Fatetele creionului se cutremurara si,intr-o secunda,se prabusira,laolalta cu spirala din lame.Tunelul s-a daramat ca un castel din carti de joc,iar coloana s-a transformat intr-un copac urias,plin de flori.Totul fu napadit de o lumina calda,iar fratii se revazura,toti 7,pentru o ultima misiune.
Trecura pe la batranica Verre,pe care o gasira pe divan,cu pleoapelegrele,tragand sa moara.
-Ah,dragilor,ce bine-mi pare ca va vad acum petru ultima oara...Vad ca ati reusit,ma bucur enorm pentru voi!Drum bun,copii ai drumului!
-Adio mama Verre!Ne-ai fost de mare ajutor,iti multumim!Nu te vom uita!
Si plecara agale,spre pestera unde trebuia sa revada pe ceilalti,s-o porneasca iar la drum pentru cladirea noii lumi.
Pentru ca,in final,viata nu e decat o mare opera,pe care,dupa ce o terminam,nu mai ramane decat sa ne separam de ea,lasand pe altii sa o judece,lasata-n urma noastra.

Casuta de nicaieri si palatul de acolo

A fost odata,nu demult,in universul asta meschin si multifatetat in infinitatea lui,o prienie.Mai ciudata,dar era o prietenie frumoasa intre o cometa pe nume A si o calatoare prin infiniturile acelea ciudate,pe nume Kara.
Kara era o pamanteana care,satula de iadul de acasa,a plecat de pe planeta ei sa caute viata.Era o fata inalta,vioaie,cu ochi verzi si patrunzatori si par ce batea in mov de la ultima explozie stelara,chiar daca ea era roscata. Se imprietenise cu A atunci cand aceasta o ajutase sa scape cu viata de pe o planeta ostila."Ce primitivi,nu stau nici macar la poza!" Si,de-atunci,ea si A erau nedespartite,pastrand totul pentru ele,vazand tot ce se putea vedea impreuna.
A era o cometa batrana,cu o coada din pulbere de stele pe care "vara" o facea sa semene cu apa,pentru ca micuta ei prietena sa poata inota aidoma unei sirene,iar atunci cand Kara socotea c-ar fi iarna,ii facea din coada ei partie pe care sa patineze-n voie.O iubea nespus pe curajoasa pamanteana,astfel incat o lasa,in mod ciudat si neasteptat,sa locuiasca in capul sau.
Capul cometei era mare,incapator,iar doua ferestre mari ii tineau loc de ochi,Interiorul semana cu cel al unei casute,spatioase si calde,plin de lucruri care ii aminteau de casa.La loc de cinste stateau albumul de fotografii cu prietenii ei,un cufaras in care erau adunate scrisori de la Kali,prietena ei din India.
Pe Kali o cunoscuse acum multa vreme,la un templu budist in care intrasera ea de curioasa,sa vada cum e atmosfera,iar cealalta se duse sa se roage,despovarandu-se de povara ce-i atarna pe umeri.Si,ca un facut,tot curiozitatea le-a imprietenit.Kali vroia sa stie mai multe despre albii care-i facusera atata rau ei si familiei sale,pe cand Kara vroiadoar sa afle cum gasesc maestrii pacea interioara.
Erau doua lumi aflate intr-un templu,aflat la capatul unui labirint de poteci,pentru ca,desi era un oras destul de mare,drumurile nu erau nici macar pavate,fiind lesne,ca strain,sa te ratacesti prin acel labirint cusut din zeci de ulicioare,fara nicio alta farama de sacru,in afara acelui templu care-l marginea,izoland parca labirintul de vitregia timpului si de ura altor lumi.Era refugiul suprem,coltul de cer spre care si saracii,si oamenii bogati se indreptau cu aceeasi smerenie si-aceeasi vrere nebuna de-a atinge Nirvana.
Orasul semana cu-n oude sticla brodat cu lacrimi de vreme,trist si saracit de razboaiele cele multe si grele ce dusese pana atunci.Doar soarele si tinerii mai zambeau catre intinderea nemangaiata de ape.De la un kilometru distanta,palatul maharajahei veghea cu atentie la viata supusilor,alaturi de ruinele vechiului oras,care priveau nostalgice parca,cu putina vlaga ce le-o mai lasau mangrovele ce le napadeau fara scrupule,acaparandu-le si ultima farama de viata,in vreme ce se-ntindeau aidoma unei caracatite lenese in grota submarina.
Dupa razboi,care,fiind ultimul,era si cel mai devastator,lamaiul ce ajungea deopotriva in cer si in inima pamantului,era unicul loc de intalnire al tinerilor ce nu fusesera luati prizonieri.Coroana-i acoperea asemeni unei umbrele-gigant orasul pasnic,iar florile-i se impleteau cu aerul de mare,facand o atmosfera de poveste.
Linistea tulbure a amiezii fu sparta-n piese mici de cofetarul ce striga,suparat nevoie-mare,la o pisica tarcata ce-i furase,pe nesimtite,tava cu briose tocmai cand a scos-o din cuptor,spre deliciul copiilor ce radeau,tinandu-se de burta.
-Mojicilor,voi ati dresat-o!Las' ca v-arat eu voua!si incepu sa-i alerge pe langa pom.
-Nu noi nenea,nu noi!ii strigara copiii.
-Asa face mereu?intreba Kara mirata,decojind o lamaie rosie,fara graba,catarata-n lamai asemeni unei maimute.
-O da,mereu!El a-mbatranit,mata a prins gustul prajiturilor si-acum i le fura.Nu-l inteleg de ce nu-si ia un ucenic,zau asa!
-Sau sa-nchida naibii sandramaua daca nu mai e-n stare!replica obidita Kara.
-Nu,asta nu!Ce ne facem noi fara patiseria asta?Asa cum o vezi,sandramaua asta-i coace prajiturile maharajahei!E locul nostru de-adunare atunci cand ploua,nici in gluma sa nu mai zici asta!
-Imi pare rau,nu stiam!
-Da,se vede ca nu esti de prin partea locului.Uite,ne-a lasat si noua pisica,ia de gusta!
Si ii intinse doua briose ce abureau,neatinse.
-Mm,sunt bune,zise Karina.Nu credeam partea cu maharajaha,dar acum nu mai am nici macar o umbra de-ndoiala.Dar ia te uita,ce-i acolo?
-Unde?
-Pe mal,fetele de-acolo,ce fac ele?intreba Kara,care descoperea timid lumea plina de magie a Orientului,care pentru albi era ferecata cu o mie de lanturi.
Pe malul oceanului,doua fete se jucau cu esarfe de purpura.Aveau pe ele sari,care se cam udasera,lipindu-se de piele. Una din ele era inalta,impodobita cu aur si imbracata cu un sari de culoarea movului episcopal.In maini avea doua esarfe lungi si rosii.Cealalta,mai mica,purta un sari ca de cerneala,avand in maini aceleasi esarfe lungi ca si sora sa cea mare.Singurele-i podoabe erau bratarile late de aur,acoperite de perlele cele mai frumoase.
-Oh,ele...ele sunt culegatoarele de perle.Sunt iubite de toata lumea,insa ele isi vad doar de perlele lor.Numai cea mica mai e si tamaduitoare.
-Da?La cat este de mica,nu prea-ti vine sa crezi.
-Stiu.Si cu toate acestea,e-adevarat.Au invatat de la bunica lor,mare tamaduitoare,fata de care avem un respect profund.
-Si cea mare...Doamne,e perfecta,daca ar ajunge in lumea alba ar deveni Miss Europa pe data!Nu credeam ca exista o asemenea frumusete!
-Miss?Ce-i aia?
-Cea mai frumoasa fata.E un titlu pentru care unele fete muncesc toata viata,si tot nu-l obtin!
-Ce ciudati mai sunteti si voi,albii...Aproape ca mi-e mila de voi!
Fetele se jucau in lumina crepusculara asemeni unor nimfe ce-au venit din Iad sa ispiteasca omenirea,sa o distruga-n joaca.
Se unduiau pe muzica marii asemeni unor trestii udate de-o furtuna,intr-un mod care,pentru albul profan,ar fi cel putin erotic,facand sa-i fiarba sangele statut ca lava unui vulcan naravas.
"Si ma mai mir ca sunt asa iubite!Pai,dac-as fi ca ele,as fi adorata,nu iubita!",gandi Kara privindu-le cu atentie printre ramurile bogate ale lamaiului,ca un elev stangaci ce vrea sa-si imite maestrul. Shiva,cea mare,se lasa in genunchi si incepu sa se miste ritmic pe muzica lumii,miscand cu moliciunea ce imbie la cunoastere si indoiala bratele-n care tinea esarfele,si intregul sau trup,acoperit de paru-i din carbune,ce se atingea de nisipul alb si granulata,facand o imagine idilica,de neuitat.
Atinse o creanga si,deodata,se pomeni urcand in varf,intovarasita de strigatul prietenei sale:
-Sa-mi scrii fetito!Da?
-Daaa!se auzi raspunsul Karei ce parca era aspirata de arborele imens,gatit de sarbatoare cu flori verzui.
Se trezi in aer,in varf de luna,cu o sticluta in buzunar ce adapostea,ordonate pe etaje,toate miresmele ce-o imbatasera-n visul Indiei:parfumul de ciocolata fierbinte si vanilie al brioselor furate de mata,mireasma aparte a lamaiului ce-o adapostise,de saratura saturata a oceanului,cu unda de cafea arabeasca si condimente fierte-n apa de mare al culegatoarelor de perle incitand la vise infiorator de reci in fierbinteala umezita a soarelui ce parjolea dement,deopotriva,apa si uscatul.
In lumina selenara,inconjurata de pulberea stelara ce impestrita coloristic albastrul sobru-al infinitatii aleia covarsitoare,Kara avu o revelatie:ala era,de fapt,Arborele Vietii,venerat in draci de samani,pe ale caror tobe sta desenat intr-o maniera impozanta,mai ales de prietenii sai,apasii.
Atunci,un raset sincer cutremura din radacini universul,un ras de copil care se prinsese unde i se ascunsese comoara lui de dulciuri.Pentru ea nu era deloc covarsitoare acea infinitate,ba chiar ii placea,se simtea familiara,ca.....acasa.Un alt ,pentru ca pe cel vechi il parasise fara multe remuscari la 13 ani,cand plecase dupa cheile universale ale realitatilor posibile,existente si fictive,lasand toata comunitatea socata,traumatizand-o si mai mult cand promisese ca va reveni ea....candva.
Asa ca trase aer in piept si o porni la pas pe Luna,sa vada ce gaseste.Fu oarecum dezamagita cand gasi doar o arcada de fildes sculptata,dar se remont rapid si trecu prin ea,curioasa de ce-o sa fie.In mai putin de 5 secunde se pomeni pe-o planeta gri,sumbra si trista,ce parea pustie.
-Doamne,parca toti au murit pe-aici!ofta ea.
Cand termina de zis, vazu ce se afla dupa perdelele gri ce invaluiau,ca sa
te-nsele,intreaga planeta.Incerca sa-i fotografieze,dar ii sparsera obiectivul.
"Drace,isi zise,astia-s dementi,aici mor!"gandi ea.N-apuca sa isi termine gandul,ca o lumina puternica-i striga cu glas de tunet.
-Sari!
Era A.
-Mersi ca m-ai salvat,altfel acolo-mi ramaneau ciolanele!
-Eeh,nu-i nimic.Dar ce dracu' faceai pe planeta aia?Sunt cei mai uraciosi din tot universul asta!
-Pai...am picat din Luna!ii raspunse razand.
-Mda,nu esti prima.Dar esti prima care scapa.Ah,era sa uit:numele meu e A.
-Eu sunt Kara.Drace,era cat pe ce!Daca vrei,putem fi prietene.
-Sigur!Nici nu ma gandesc sa te las de capul tau prin universurile-astea.
-Pff...iti raman recunoscatoare.
-Bine-bine,dar pana una-alta,hai la bord!
Astfel se imprietenira cele doua;o prietenie care dura cateva eternitati.
La un momentdat,tot cutreierand,ajunsera si in dimensiunea viselor.Acolo,Kara dete peste un baiat aidoma cu cei de-acasa.Era inalt,cu plete blonde,ondulate si pielea de nea.
-Ce faci aici?il intreba mirata.Din India n-am mai vazut oameni decat in poze.
-Te asteptam.Eu sunt Ian.Tu esti Kara,nu?
-Ba da.Dar....cum?
-Pai,e simplu.Am fost blocat aici si mi s-a zis ca nu voi iesi de-aici decat atunci cand voi simti o dragoste imensa pentru una din fetele ce se vor perinda pe-aici.Ti-am simtit venirea.Si de cand te-astept...
-Stai asa,tu-mi zici mie ca suntem predestinati,sau cum?Ca nu mai pricep chiar nimic!
-Da.Tu trebuie sa vii cu mine,doar eu si cu tine,altfel vechea noastra lume se va sfarsi!
Ea se duse,traumatizata,la A si-i zise:
-Ce ma fac soro?Zi-mi!Canu vreau sa te las singura,da' nici sa se termine cu pamantenii din cauza mea !
-Eh,e simplu.Gandeste-te doar la batranii chinezi si la sticlutele lor ferecate.
-Chi!Asta era!Esti cea mai buna A!Hei,Ian,ia vino!Nu pot merge cu tine,dar tu vei veni cu mine.
-Cum?intreba acesta privind-o ca pe-o nebuna.
-Ei,cum....Chi!Tu intri in sticluta,iar eu o iau cu mine.
-Aah,da...Altfel nu?
-Nu.Hai,intra!
Si astfel prietena universului,Kara,isi continua peregrinarile cu dorul de casa alinat de sticluta cu chi ce-i facea sufletul sa planga cu povestile ei pe care i le soptea,iar ranile i le ungea ca un balsam magic cu mireasma Indiei.
Poate c-a gasit cheile si-o mai fi haladuind si azi galaxiile,daca nu s-o fi intors pe jumatate moarta de dor si mistuita de ganduri,acasa,la lamaiul cu flori verzui si nisipul alb.

Parfum

E una din zilele alea in care,cand vezi totul in jur atat de pasnic,de senin si de natural,te cuprind fiorii;fiori nostalgici nascuti din gandul razlet ca,odata,ai fost si tu asa,un om fericit. In momentul ala,ti se intipareste pe fata un zambet larg,ca al clovnului care stie ca trebuie sa zambeasca,desi e trist.
Cerul e albastru,presarat cu pete idilice violete,dealurile,ca o cortina semeata,se zbat intre maroniul trist si profund al pomilor si pamantului,si verdele zurliu al ierbii ce renaste timid.
Iar tu,ca om,te simti singur,neinteles si izolat,cu sufletul gol de iubire,dar plin de povara apasatoare a nimicniciei.Iti zici mereu ca trebuie sa faci astfel incat sa fie bine iar,sa te intorci la vremea basmelor care ti se intamplau,sa readuci in prezent o fantoma.
Suntem atat de mici in grandoarea civilizatiei...de fapt,civilizatia umana,cu toate progresele si descoperirile ei,nu e altceva decat o cortina de fier pusa intre om si vise,intre iadul existentei profane,omenesti,si asa-zisul paradis etern.
Ca oameni,ne-am pierdut esenta,ramanand doar ca o apa cu miros de magie,putere,visare,asemenea unui parfum lasat in soare....acelasi iz de vise pierdute,tristete si dorinta de razbunare. Omul e,se zice,"cel mai destept dintre animale"...nu exista o descriere mai exacta decat asta pentru decazuta rasa umana!
Noi nu mai stim ce sunt iubirea,sinceritatea,respectul,onoarea sau constiinta.Din cuvinte candva sacre,de capatai,au mai ramas doar definitii a ce ar trebui sa fie,pe care le mimam,ca niste mimi profesionisti,disperati ce mimeaza fericirea. Au mai ramas satele,oaze stinghere de fericire si sacralitate.
Dar cat va mai dura?Caci otrava evolutiei a inceput,incet si sigur,lent,timid,fara graba insa cu atentie,sa le infecteze,ca un asasin platit ce nu uita si nu iarta nimic.
Oare Dumnezeul lor cel mort,aceasta fantoma a sacrului,va gasi o cale sa opreasca parfumul distrugerii ce cade peste noi in valuri?

Amintiri de maine

Traim,constienti sau nu,o viata in care misterul si bucuria de a trai au disparut,incet,dar sigur si pe nesimtite.Nu exista un vinovat anume,vinovatul fiind fiecare din noi.De ce?pentru ca nu putem rezista tentatiei imense ce ne atrage ca un magnet urias,de a face planuri.
Nimic nu poate fi spontan,natural si neplanificat.Facem planuri mereu,indiferent de circumstante si de oameni,loc sau cultura.Uneori pare ca e singura trasatura ce uneste oamenii intr-o singura rasa(exceptandu-le pe cele fizice si fiziologice).
Visele si sentimentele,in loc sa fie traite si exploatate la maxim,paradoxal,au devenit generatoare de...planuri.Cat de tragic,nu?Vezi o persoana de sex opus,te indragostesti de ea si brusc te trezesti ca faci planuri:planuiesti cum o vei cuceri,cum o vei pastra langa tine cat mai multa vreme,ce veti face,cand si cum.Suna cunoscut scenariul,nu?
Ei bine,pentru majoritatea din noi,e un scenariu familiar,cu nuante veninoase.
Mi-ar placea sa fiu un ventriloc fara scrupule,invizibil.Ceva asemanator lui Dumnezeu.Dar,vezi,Dumnezeu e chiar mai putin de-atat....e doar o masina de manipulare si conducere a oamenilor de la preistorie pana in viitorul extrem,fictiv.
As vrea ca oamenii sa renunte la ce fac de veacuri...la planurile fara rost,fara continut,sanse de realizare..Sa invete odata pentru totdeauna sa fie,sa simta,sa iubeasca,sa accepte...sau nu,lucrurile ce apar in viata lor.
Insa,cu o tristete enorma,am acceptat ceea ce vazusem cu mult timp in urma:ca acum nu se va intampla asta.Nu acum,nu curand.
De ce?Pentru ca oamenii nu sunt inca pregatiti sa se vada...asa cum sunt,fara cosmetizari si musamalizari fictive.Si va mai trece multa vreme pana cand vor fi in stare sa accepte ceea ce sunt,ceea ce sufletele lor,agonizand,incearca sa le spuna,sa le arate.Dar ei sunt prea rataciti in planurile lor,generatoare perpetue de iluzii si drame,de refugii de carton ce se darama fara sa opuna rezistenta,la prima ploaie aparuta,la prima furtuna.
Dar nu imi voi abandona curand iluzia,visul meu fictiv si abstract,cu care ma mint adeseori;cand vad ca sunt pe cale sa cedez "realitatii"."Poate,candva,o sa se intample si asta"...ecoul etern al sufletului meu invadat si pustiit draconic de-atatea ori,in atata de putina vreme.
Poate....candva...

Scrisoare catre Dumnezeu

Doamne,daca existi,arata-Te!Vreau sa Te simt,sa ating materialul Tau divin cu
mainile-mi de profan.Am atatea intrebari sa-ti pun,incat ne va lua pe putin o eternitate.Sper doar sa-ntelegi.
Nu prea pot gasi ratiunea in virtutea careia ai lasat omul sa ajunga la ideea profanatoare ca esti in toti si toate,ca tu ai toate cheile dimensionale si factice.Si ca esti mare,drept,bun.De ce-ai lasat omenirii spre rezolvare atatea enigme?Si de ce le-ai lasat Iadul atat de hulit in vietile lor,pline cu atrocitati de tot felul?
Nu-i asa,Doamne,ca fiecare fiinta poate sa devina Dumnezeu?De ce,cu "bunatatea-Ti suprema" ii lasi pe oameni sa renege si sa uite concepte uitate,esentiale evolutiv?
De unde vine egoismu-ti fara margini,cotropitor ca o sleahta de vandali,dorinta de a fi SINGURUL Dumnezeu?Si de ce mereu trebuie sa ai cu Tine un animal de companie care sa Iti conduca Iadul,aplica raul,ca un judecator hain?
TU esti Raul,neputinta,durerea,chinul,moartea.Daca esti toate astea,de ce nu Te autodistrugi?Ca doar te condamni prin definitie.
La cat sange s-a varsat pentru Tine,in voile-Ti,nici n-ar conta,nici n-ar fi sesizat.Lasa-ne fara grija-Ti de batran nebun,putem fiinta si fara tine,chiar daca nu-Ti place.
Pana la urma,nimanui nu-i place sa fie inutil,nu?
Ce ma uimeste pe mine e cum de poti fi atat de uman,de mizer si de las.Doamne,esti o canalie!Tu chiar n-auzi urletele cosmice ale disperatilor infiniti?Esti infect Doamne,in toata goliciunea poleirii-Ti cu aur,esti ca o buba enorma,plina de puroi si supuratii.De ce nu dispari odata,cat ne mai vinzi iluzii?
Esti mare Doamne,mare genocid,infama lepra!

Pledoaria unui mim

Traim vremuri sumbre,in asteptarea altora mai negre,care sa ne puna capacul pentru vecie.Si,ca sa ne cream un final pe masura a ceea ce credem noi ca este umanitatea,suntem in plin proces de analfabetizare,proces dirijat,desigur,de niste minti ce ne supun de milenii.Imi veti reprosa ca mint,ca noi,cu exceptia tarilor din ,stim cu totii(sau,oricum,o majoritate covarsitoare) scrie si citi.Da stim,dar in acelasi timp ne analfabetizam constant;un analfabetism subtil,functional,care tinde sa ocupe tronul celei mai mari plagi a modernitatii.
In goana dupa materie,am uitat de spirit,de micile bucurii gratuite.Acum avem sufletele grele,grele de povara unei vieti care ne pune in fata zidului de neinvins numit ,in care timpul nu ne mai ajunge si nu ne mai suporta,iar cererile celorlalti cresc vertiginos.
Am uitat sa vorbim! Da,am uitat.Vorbim mult,insa,cu desavarsire despre nimic.Asta,daca mai vorbim in dimensiunea reala,asa cum cei de dinaintea noastra o faceau.Noi,"avansatii" ,avem atatea mijloace de comunicare,incat am uitat aproape cu desavarsire cum sa comunicam.
Si ma gandesc cu groaza ca n-o sa putem niciodata sa vorbim in felul in care bunicii sau parintii nostri o fac:cu dragoste de vorba,punand in ceea ce spuneau bucati din sufletul lor,clar si lin,dar cu o nuanta a spectaculosului ireproductibila azi,cu toata bogatia de termeni ai limbii,de catre omul modern.
Nu putem,pentru ca am uitat cum sa ne descoperim esenta-a noastra in primul rand.Esenta noastra de frumos si de gratie a vorbei,de cum sa ne punem sufletul in cuvinte.Abia dupa ce vom redescoperi ceea ce ne da dreptul sa ne numim oameni,putem accede la esenta universului,data noua prin cuvinte.
Caci omul nostru agasat de dorinte desarte,auitat ca lumea-i e doar un cuvant,in care el,ca faptura supusa materiei,nu valoreaza nici cat un punct infim de cerneala.Ar trebui sa ne trezim candva tabula rasa,stapaniti de dorinta de-a invata de la batrani toate cate,din cauza materialismului infect in care ne-am afundat ca intr-o mlastina,intr-ale vorbei le-am uitat.Sa plecam in calatorii secrete,spirituale,pentru a ne regasi sufletele ce le-am avut candva;calatorii care se impun ca necesitati stringente,organice,in contextul lumii actuale ce agonizeaza timid sub ochii nostri.
Trebuie sa reinvatam logica,retorica si filozofia nu ca mofturi,ci ca modalitate concreta si durabila de a invata sa vorbim,sa comunicam.Si asta deoarece,in pofida faptului ca suntem creatii(cam esuate as indrazni sa spun),a caror trasatura definitorie este,cel putin teoretic,sociabilitatea,devenim cu fiecare zi tot mai inchistati in noi,in cochilia noastra.Sau,ma rog,era,atunci cand marele antic isi enunta teoria.
Antichitatea a fost cel mai grandios moment al omenirii,alaturi de Renastere si Iluminism.Dar,cu toate acestea,omenirea nu a putut fi trezita din declinul in care-a intrat cu nonsalanta.Hai macar acum sa ne deschidem,asemeni unor flori fragile de nufar,sufletele ce demult asteapta,si sa le punem cu dragoste-n cuvinte.Caci prin cuvinte ni se deschid portale spre dimensiuni indescriptibile-nu exista evolutie fara cuvant,asa cum nu exista decadere fara cuvant,muta.
Daca,asa cum natura noastra-i construita,ni se va parea prea greu sa redescoperim arta cuvantului,macar sa-i indrumam pe cei din urma,inconstienti si iresponsabili,spre cuvintele mici,de aur,care ne oglindesc revolta cognitiva si durerea fata de o posibilitate pierduta voluntar.
Hai sa tacem cate putin in fiecare zi,gandind la motivele pentru-a vorbi,la vorba care-si merita prinosul,la amintirea a ceea ce-ar fi putut exista din,in si pentru noi,imbunand timpul si trecutul,ce ne privesc cu ochi mari, mustratori,asteptand cuminti ca noi sa le meritam intoarcerea.
Caci pana si cuvintele cele mai simple trebuie sa redea imagini si bestiare aparte,sa fie usi spre sufletul celui ce le rosteste.
Fara suflet,cuvintele nu mai sunt cuvinte,ci,pierzandu-si magia specifica si milenara,devin reprezentari anemice,desuete,ruine a ceea ce au fost candva,asa ca hai sa vorbim din dragoste de vorba,de cuvant.