Google Search

joi, decembrie 29, 2011

Parfum



E una din zilele alea in care,cand vezi totul in jur atat de pasnic,de senin si de natural,te cuprind fiorii;fiori nostalgici nascuti din gandul razlet ca,odata,ai fost si tu asa,un om fericit. In momentul ala,ti se intipareste pe fata un zambet larg,ca al clovnului care stie ca trebuie sa zambeasca,desi e trist.
Cerul e albastru,presarat cu pete idilice violete,dealurile,ca o cortina semeata,se zbat intre maroniul trist si profund al pomilor si pamantului,si verdele zurliu al ierbii ce renaste timid.
Iar tu,ca om,te simti singur,neinteles si izolat,cu sufletul gol de iubire,dar plin de povara apasatoare a nimicniciei.Iti zici mereu ca trebuie sa faci astfel incat sa fie bine iar,sa te intorci la vremea basmelor care ti se intamplau,sa readuci in prezent o fantoma.
Suntem atat de mici in grandoarea civilizatiei...de fapt,civilizatia umana,cu toate progresele si descoperirile ei,nu e altceva decat o cortina de fier pusa intre om si vise,intre iadul existentei profane,omenesti,si asa-zisul paradis etern.
Ca oameni,ne-am pierdut esenta,ramanand doar ca o apa cu miros de magie,putere,visare,asemenea unui parfum lasat in soare....acelasi iz de vise pierdute,tristete si dorinta de razbunare. Omul e,se zice,"cel mai destept dintre animale"...nu exista o descriere mai exacta decat asta pentru decazuta rasa umana!
Noi nu mai stim ce sunt iubirea,sinceritatea,respectul,onoarea sau constiinta.Din cuvinte candva sacre,de capatai,au mai ramas doar definitii a ce ar trebui sa fie,pe care le mimam,ca niste mimi profesionisti,disperati ce mimeaza fericirea. Au mai ramas satele,oaze stinghere de fericire si sacralitate.
Dar cat va mai dura?Caci otrava evolutiei a inceput,incet si sigur,lent,timid,fara graba insa cu atentie,sa le infecteze,ca un asasin platit ce nu uita si nu iarta nimic.
Oare Dumnezeul lor cel mort,aceasta fantoma a sacrului,va gasi o cale sa opreasca parfumul distrugerii ce cade peste noi in valuri?

Amintiri de maine


Traim,constienti sau nu,o viata in care misterul si bucuria de a trai au disparut,incet,dar sigur si pe nesimtite.Nu exista un vinovat anume,vinovatul fiind fiecare din noi.De ce?pentru ca nu putem rezista tentatiei imense ce ne atrage ca un magnet urias,de a face planuri.
Nimic nu poate fi spontan,natural si neplanificat.Facem planuri mereu,indiferent de circumstante si de oameni,loc sau cultura.Uneori pare ca e singura trasatura ce uneste oamenii intr-o singura rasa(exceptandu-le pe cele fizice si fiziologice).
Visele si sentimentele,in loc sa fie traite si exploatate la maxim,paradoxal,au devenit generatoare de...planuri.Cat de tragic,nu?Vezi o persoana de sex opus,te indragostesti de ea si brusc te trezesti ca faci planuri:planuiesti cum o vei cuceri,cum o vei pastra langa tine cat mai multa vreme,ce veti face,cand si cum.Suna cunoscut scenariul,nu?
Ei bine,pentru majoritatea din noi,e un scenariu familiar,cu nuante veninoase.
Mi-ar placea sa fiu un ventriloc fara scrupule,invizibil.Ceva asemanator lui Dumnezeu.Dar,vezi,Dumnezeu e chiar mai putin de-atat....e doar o masina de manipulare si conducere a oamenilor de la preistorie pana in viitorul extrem,fictiv.
As vrea ca oamenii sa renunte la ce fac de veacuri...la planurile fara rost,fara continut,sanse de realizare..Sa invete odata pentru totdeauna sa fie,sa simta,sa iubeasca,sa accepte...sau nu,lucrurile ce apar in viata lor.
Insa,cu o tristete enorma,am acceptat ceea ce vazusem cu mult timp in urma:ca acum nu se va intampla asta.Nu acum,nu curand.
De ce?Pentru ca oamenii nu sunt inca pregatiti sa se vada...asa cum sunt,fara cosmetizari si musamalizari fictive.Si va mai trece multa vreme pana cand vor fi in stare sa accepte ceea ce sunt,ceea ce sufletele lor,agonizand,incearca sa le spuna,sa le arate.Dar ei sunt prea rataciti in planurile lor,generatoare perpetue de iluzii si drame,de refugii de carton ce se darama fara sa opuna rezistenta,la prima ploaie aparuta,la prima furtuna.
Dar nu imi voi abandona curand iluzia,visul meu fictiv si abstract,cu care ma mint adeseori;cand vad ca sunt pe cale sa cedez "realitatii"."Poate,candva,o sa se intample si asta"...ecoul etern al sufletului meu invadat si pustiit draconic de-atatea ori,in atata de putina vreme.
Poate....candva...

Scrisoare catre Dumnezeu


Doamne,daca existi,arata-Te!Vreau sa Te simt,sa ating materialul Tau divin cu
mainile-mi de profan.Am atatea intrebari sa-ti pun,incat ne va lua pe putin o eternitate.Sper doar sa-ntelegi.
Nu prea pot gasi ratiunea in virtutea careia ai lasat omul sa ajunga la ideea profanatoare ca esti in toti si toate,ca tu ai toate cheile dimensionale si factice.Si ca esti mare,drept,bun.De ce-ai lasat omenirii spre rezolvare atatea enigme?Si de ce le-ai lasat Iadul atat de hulit in vietile lor,pline cu atrocitati de tot felul?
Nu-i asa,Doamne,ca fiecare fiinta poate sa devina Dumnezeu?De ce,cu "bunatatea-Ti suprema" ii lasi pe oameni sa renege si sa uite concepte uitate,esentiale evolutiv?
De unde vine egoismu-ti fara margini,cotropitor ca o sleahta de vandali,dorinta de a fi SINGURUL Dumnezeu?Si de ce mereu trebuie sa ai cu Tine un animal de companie care sa Iti conduca Iadul,aplica raul,ca un judecator hain?
TU esti Raul,neputinta,durerea,chinul,moartea.Daca esti toate astea,de ce nu Te autodistrugi?Ca doar te condamni prin definitie.
La cat sange s-a varsat pentru Tine,in voile-Ti,nici n-ar conta,nici n-ar fi sesizat.Lasa-ne fara grija-Ti de batran nebun,putem fiinta si fara tine,chiar daca nu-Ti place.
Pana la urma,nimanui nu-i place sa fie inutil,nu?
Ce ma uimeste pe mine e cum de poti fi atat de uman,de mizer si de las.Doamne,esti o canalie!Tu chiar n-auzi urletele cosmice ale disperatilor infiniti?Esti infect Doamne,in toata goliciunea poleirii-Ti cu aur,esti ca o buba enorma,plina de puroi si supuratii.De ce nu dispari odata,cat ne mai vinzi iluzii?
Esti mare Doamne,mare genocid,infama lepra!

Pledoaria unui mim


Traim vremuri sumbre,in asteptarea altora mai negre,care sa ne puna capacul pentru vecie.Si,ca sa ne cream un final pe masura a ceea ce credem noi ca este umanitatea,suntem in plin proces de analfabetizare,proces dirijat,desigur,de niste minti ce ne supun de milenii.Imi veti reprosa ca mint,ca noi,cu exceptia tarilor din ,stim cu totii(sau,oricum,o majoritate covarsitoare) scrie si citi.Da stim,dar in acelasi timp ne analfabetizam constant;un analfabetism subtil,functional,care tinde sa ocupe tronul celei mai mari plagi a modernitatii.
In goana dupa materie,am uitat de spirit,de micile bucurii gratuite.Acum avem sufletele grele,grele de povara unei vieti care ne pune in fata zidului de neinvins numit ,in care timpul nu ne mai ajunge si nu ne mai suporta,iar cererile celorlalti cresc vertiginos.
Am uitat sa vorbim! Da,am uitat.Vorbim mult,insa,cu desavarsire despre nimic.Asta,daca mai vorbim in dimensiunea reala,asa cum cei de dinaintea noastra o faceau.Noi,"avansatii" ,avem atatea mijloace de comunicare,incat am uitat aproape cu desavarsire cum sa comunicam.
Si ma gandesc cu groaza ca n-o sa putem niciodata sa vorbim in felul in care bunicii sau parintii nostri o fac:cu dragoste de vorba,punand in ceea ce spuneau bucati din sufletul lor,clar si lin,dar cu o nuanta a spectaculosului ireproductibila azi,cu toata bogatia de termeni ai limbii,de catre omul modern.
Nu putem,pentru ca am uitat cum sa ne descoperim esenta-a noastra in primul rand.Esenta noastra de frumos si de gratie a vorbei,de cum sa ne punem sufletul in cuvinte.Abia dupa ce vom redescoperi ceea ce ne da dreptul sa ne numim oameni,putem accede la esenta universului,data noua prin cuvinte.
Caci omul nostru agasat de dorinte desarte,auitat ca lumea-i e doar un cuvant,in care el,ca faptura supusa materiei,nu valoreaza nici cat un punct infim de cerneala.Ar trebui sa ne trezim candva tabula rasa,stapaniti de dorinta de-a invata de la batrani toate cate,din cauza materialismului infect in care ne-am afundat ca intr-o mlastina,intr-ale vorbei le-am uitat.Sa plecam in calatorii secrete,spirituale,pentru a ne regasi sufletele ce le-am avut candva;calatorii care se impun ca necesitati stringente,organice,in contextul lumii actuale ce agonizeaza timid sub ochii nostri.
Trebuie sa reinvatam logica,retorica si filozofia nu ca mofturi,ci ca modalitate concreta si durabila de a invata sa vorbim,sa comunicam.Si asta deoarece,in pofida faptului ca suntem creatii(cam esuate as indrazni sa spun),a caror trasatura definitorie este,cel putin teoretic,sociabilitatea,devenim cu fiecare zi tot mai inchistati in noi,in cochilia noastra.Sau,ma rog,era,atunci cand marele antic isi enunta teoria.
Antichitatea a fost cel mai grandios moment al omenirii,alaturi de Renastere si Iluminism.Dar,cu toate acestea,omenirea nu a putut fi trezita din declinul in care-a intrat cu nonsalanta.Hai macar acum sa ne deschidem,asemeni unor flori fragile de nufar,sufletele ce demult asteapta,si sa le punem cu dragoste-n cuvinte.Caci prin cuvinte ni se deschid portale spre dimensiuni indescriptibile-nu exista evolutie fara cuvant,asa cum nu exista decadere fara cuvant,muta.
Daca,asa cum natura noastra-i construita,ni se va parea prea greu sa redescoperim arta cuvantului,macar sa-i indrumam pe cei din urma,inconstienti si iresponsabili,spre cuvintele mici,de aur,care ne oglindesc revolta cognitiva si durerea fata de o posibilitate pierduta voluntar.
Hai sa tacem cate putin in fiecare zi,gandind la motivele pentru-a vorbi,la vorba care-si merita prinosul,la amintirea a ceea ce-ar fi putut exista din,in si pentru noi,imbunand timpul si trecutul,ce ne privesc cu ochi mari, mustratori,asteptand cuminti ca noi sa le meritam intoarcerea.
Caci pana si cuvintele cele mai simple trebuie sa redea imagini si bestiare aparte,sa fie usi spre sufletul celui ce le rosteste.
Fara suflet,cuvintele nu mai sunt cuvinte,ci,pierzandu-si magia specifica si milenara,devin reprezentari anemice,desuete,ruine a ceea ce au fost candva,asa ca hai sa vorbim din dragoste de vorba,de cuvant.

Mine in oglinda


Era o zi de toamna lunga,cand melancolia facuse cerul sa planga cu lacrimi reci,vinete si taioase,ce cadeau lent,ca apoi sa moara fugind,pe ulita colbita,ascunsa sub hainele-i de arama si cupru.Din cand in cand,o adiere blanda,cu miros de mere,crizanteme si tamaioasa iti ingreuna sufletul,aducand la suprafata amintiri,oprind parca timpul.
La capatul ulicioarei,se afla o manastire.Era micuta,smerita si cernita,ce te facea sa vezi si altceva decat ceea ce atingi.Nu fusese acolo dintotdeauna,de fapt era un lacas unde se adaposteau femeile a caror viata fusese grav incercata,suferind mai mult decat ai fi crezut ca se poate.Si acolo erau hoate batrane,care furau ca sa traiasca,femei vaduve pe care societatea le izolase,neveste de ocnasi,copile din flori.
Aveau o rasa lunga,albastrie,care era legata in talie cu cate-o franghie simpla,de lana,iar pe cap purtau valuri de borangic alb,brodat. Nu aveau nume si erau mai mult o familie decat orice altceva,unite de amarul vietii traite pana atunci si crea rutdinta ce nu le parasea niciodata,in vremuri mai bune. Gazduiau fiecare drumet,impinsede vorba staretei lor,care spunea ca:"De unde dai,Dumnezeu iti da."
Pe drumul pustiu,strajuit de mesteceni si stejari ruginiti mergea agale o caruta vopsita in culori vesele,trasa de un asin,ce contrasta cu rugina locului.In caruta,sub lacrimile ploii,erau trei mimi:visatorul dezamagit,tristul notoriu si veselul acut.
Erau imbracati cu pantaloni negri,stramti,bluze albe cu dungi,palariute de fetru si manusi albe,scurte de catifea.Fata le era pictata cu un strat gros de pudra alba,ochi conturati cu negru,iar gura larga si rosie.Astfel,unul avea o lacrima desenata pe obraz cu tus,gura cu colturile lasate,ca o intrupare fireasca a tristetii.Celalalt,visatorul,o fata in fapt,lucru ce il spunea cocul din ceafa,avea ochii conturati astfel incat sa para ca mereu se uita pe o fereastra,iar veselul o gura ce ii punea un zambet larg pana la urechi pe fata.
Se oprira,uzi pana la piele si infometati,sa ceara adapost maicutelor.Cea mai tanara novice broda la fereastra,ascultandcaderea cadentata a ploii.
-Maica Lionora,maica Lionora,ia uite,vine o caruta-ncoace!zise Elenuta.
-Lasa-i sa vina copila,ca Domnul primeste pe toata lumea in casa Lui.Or fi niste drumeti apucati de ploaie pe drum,spuse Lionora cea sfatoasa.Avea 83 de ani,dar nu isi simtea corpul asuprit de betesugurile varstei.
Asa era.In scurt timp,in poarta de lemn pictat a manastirii,rasunara trei batai scurte.
-Intra,usa noastra iti este deschisa,oricine-ai fi!se auzi vocea unei calugarite.
Cei trei mimi intrara,timizi,in curtea larga ce arata ca o lume pierduta.In curte erau ca strajeri artari rosii ca focul,vita-de-vie,iedera si nuci,la baza lor fiind crizanteme si dalii rosii,galbene,albe si roz.Dovlecii isi intindeau alene vrejurile pe pamantul negru,etalandu-si parca mandri sferele portocalii si vivace.Era liniste acolo,multa,cat pentru tot zumzetul si galagia pe care le avusesera de indurat pana atunci in orasele mari prin care trecusera.
Caci erau oameni de poveste acesti mimi;fiind tot mai putini pe zi ce trecea.Se afundasera de prunci in tacere,fara a fi fost siliti de nimeni,vorbind numai prin semne si chipul lor pictat.
Numai ici-colo cate o maicuta isi murmura fierbinte rugile,tulburand o liniste altfel perfecta.
Veni seara,iar ploaia care abia incetase dadu loc unui apus splendid,fara nori,sa se desfasoare in toata splendoarea sa pe cer,lasandu-te mut.
Pusera masa in curte si mancara,plini dee recunostinta si evlavie,dupa care oaspetii au fost dusi de catre stareta in chilia ce le era mereu gatita de musafiri.
Camaruta se afla chiar langa capela,micuta si curata,asteptandu-si,cuminte,locuitorii.Era cu o ferestruica prin care se vedea gradina cu flori ingrijita de maica Lionora cu atata drag,ca pe ceva de pret.In mijlocul gradinii cu dalii si trandafiri de toamna ce stateau alaturi de petunii colorate si o tufa de Mana-Maicii-Domnului,era un iaz pe care se jucau voiosi cativa bobocei de rata,sprinteni si frumosi.
Amicii erau in camera,pregatindu-se sa dea de mancat asinului ce-i astepta cuminte,priponit la poarta,cand Amelia,fata din grup,gasi o usa pipaind in joaca peretele de langa soba.Ii trimise pe cei doi la asin,ea ramanand sa isi exploreze descoperirea.
Deschise usa cu teama,cand se pomeni intr-o alta cameruta,insa mai mica,mai obscura.Era oincapere ingusta,iar cand aprinse opaitul ce-l luase cu sine,vazu ca era,de fapt,la capatul unui coridor lung.Pe coridor erau felinare presarate din loc in loc,sparte si vechi, ce luminau ambiguu cu o lumina calda,ca de torta si de soare. Continua sa mearga printre cufere vechi ca povestile bunicii si panze de paianjeni,pana cand dete de o alta usa.O deschise si gasi,dupa ce ajunse intr-o zona mai sigura,caci imediat cum intrai,peretii se cutremurau si incercau parca sa se surpe;gasi o perdea orientala din carbuni stinsi,uzi si grei,insirati pe-o ata groasa,care dormea bland si greu. Misca doua ate si merse mai departe,avida de curiozitatea a ceea ce o sa mai gaseasca.
La picioare ii cazu,de nicaieri,o scrisorica roasa de soareci pe alocuri si ingalbenita de prea-multul timp ce trecuse peste ea,dar,cu toate astea,slovele inca se mai puteau citi clar.
Iata ce spunea:"Trecutul se-ntoarce,constiinta nu-ti da pace.Stii ca nu esti chiar ce pari,asa ca degeaba sari.Eu stiu cum esti si nu te las,Linistita sa faci vreun pas.Invarte-ti capul de 2 ori,invarte-te cu totul de la stanga la dreapta,bate din palme odata si afli ce-a mai ramas!"
In acel moment,ochii Ameliei se inlacrimara si se auzi un sunet grav,de orga. Deveni si mai curioasa,asa ca facu intocmai ce zicea ravasul buclucas,care o trimise intr-o camera uriasa,in care era un labirint facut din oglinzi ce straluceau ciudat,fara ca cineva sa le fi curatat vreodata.
Si erau acolo oglinzi venetiene,ovale,cu rame de argint,patrate,triunghiulare,mai mari si mai mici,insa regina se afla undeva departe.Era o piramida uriasa din oglinzi,in varful careia se aflau,i se parea ei,o gasca si-un batlan.
Se privi in prima si se vazu asa cum era acum,un mim.In a doua care ii iesi in cale se vazu copila cu plete negre,bruna,cu o cununa de maci pe crestet,zburdand pe camp.
Atunci izbucni intr-un planset mut,de neimaginata obida.Trecu pe langa alte cateva oglinzi cochete si ajunse la o oglinda triunghiulara,cu baza in sus,unde vazu o batrana imbracata saracacios,cu o rochita de voal rosu,insa pastrand manusile scurte si palaria de mim.Era ea,la batranete,lucru care o cam sperie,dar nu destul cat sa se opreasca...Nu inca.
Pasind agale,o boare incepu sa intre prin crapaturile tavanului,stingandu-i opaitul firav.Oricm,lumina din tavan intrase in camera,unde vazu ca,de fapt,doar putine din oglinzi erau bune,restul fiind murdare de lacrimi,de sange,ciobite,prafuite.Mai avea doar putin pana la piramida pe care vazu ca stateau,de fapt,o bufnita alba si un corb cu aripile desfacute.
In oglinda patrata la care ajunse,zari un demon cu ochi de ceara si par lung,fara gura,doar cu urechi si niste maini lungi;era raul din ea,pe care incerca,de ani buni,sa-l ucida.Fugi de la acea oglinda la dreptunghiul care era ultima oglinjoara inainte sa ajunga la piramida.
Dreptunghiul ii arata o fata cu par de cenusa,subtire la corp,cu aripi mari,de tina uda,purtata de fluturi ecvestrii pe brate,ca o zeita.Si isi aminti,razand,de tabloul bunicii,cu a lui poveste.
In vremea asta,colegii ei de drum o cautau,ingrijorati,prin manastire,in timp ce isi repetau de zor numarul pentru festival.
Ajunse pana la urma langa piramida,invartindu-se pe langa ea de cateva ori,fiind convisa ca trebuie sa fie undeva o intrare.Si gasi,intr-adevar,intr-un perete,o fisura micuta,cat sa incapa doua degete subtiri.Baga degetele in fisura si incepu sa traga asa cum tragi de-un material,si se desfacu,imprastiind lumina.
Intra si vazu o spirala groasa de ametiste mate,care urca spre varful piramidei,printre care intrau de nicaieri in spirala raze de lumina.Insa nu era nici pe departe o lumina normala,ca cea a zilei,ci una rece,albastra,taioasa,insa deopotriva frugala si moarta.
Pasi spasita si ingandurata in spirala,unde pe data cugetul ii fu amortit de atatea miresme.Rodie,nuci,iasomie,lavanda si brad,toate sub carmuirea unei umbre firavede mosc,se unisera pentru a o duce departe.Si simti cum aerul o ridica intr-un iures napraznic,cum pietrele devin stralucitoare,doar pentru a se rematifia,ca intr-un haos ce te pierdea,nestiind de-i aievea sau nu.Ii zbura palaria,pe care i-o prinse in cioc bufnita,in vreme ce corbul dadea din aripi tot mai tare.
Ajunse in varf,unde isi primi o pereche de aripi cenusii,baroce,sculptate,si palaria ei cea draga.Pe brat ii aparu un dovleac din care se revarsau iedera si orhidee albastre,semn ca povestea ce patise nu fusese aievea.
Fu expulzata pe data din acel loc,odaat ce incepu sa se darame,cu toata povestea aia naucitoare,naluca.Si se pomeni iar in gradina,insa acum era primavara si parfumul salcamilor si-al iasomiei te imbata,pe cand florile rozalbeale ciresilor te orbeau cu frumusetea lor fara cusur. Fu intampinata de macaiala ratustelot catarate in umbrele colorate ce zburau prin aer,aievea,copilareste.
Dar magarusul,caruta si cei doi prieteni plecasera,iar ea ramase si-acum cautandu-i prin alte zari,devenind cunoscuta tuturor ca Amelia,Regina de Cenusa a Mimilor,prietena tuturor copiilor din lume si ocrotitoarea povestitorilor nomazi.

Hai-hui


Alerg,zbor,urlu sub ape,
Nu puteam crede pe timp de noapte
Ca ce cautam am gasit tocmai aici,nu mai departe

Zborul de naluca
Naste chef de duca
In inima mea
Aflata sub vraja ta

Era fum si ceata
Cand spre dimineata
Visele mi-ai aprins
Si alerg pamantul cu dor de nestins

Privirea ta mi-a daramat
Tot ceea ce eu am aflat,
Am adunat mai multe decat am sperat

Faptura-ti de fum si vis
Toate cate credeam ca le-am stins
Si carora multa vreme frica le-am dus
Ca pierduta-ntr-un apus
In fata mi le-ai readus

Urlu mai tare ca vantul ce-a stins o faclie
Caci de dragul meu cu ochi ficsi de opait nu se stie
Din ce lumi de tagad-a sosit
Tocmai in cugetu-mi nebantuit
De nicio fantasma,lucru nebanuit

Acum astept tacuta urmarea,
Cu o inima mai mare ca marea
Ce-mi salta aiurea prin piept
La ceasuri "nepotrivit" de tarzii,
Temandu-se de ce va mai fi

Iubirea mea cu chip de ceara,
Sa te mai vad intr-o seara
In gangul pe care-l stii
Chiar cand canta greierii,
Sa cred nu prea mi-ar veni...
Nu mint ca nu mi-as dori

Caci nalucile ca tine dispar
Lasand in suflete vulcani si goluri
Asemenea pasarilor ce zboara-n stoluri
Pierdute,fara ca macar
Sa lase alta urma-n veac
Sau o silaba de leac,
Dar apar cand crezi ca le-ai uitat
Tocmai ca sa-ti faca pe plac.

Autumnale



Apus de toamna violet,
Padurea gri ingana
Dar ramura-i urca spre cer
Cu ura si batrana

Plecai din nou spre nicaieri
Cautand zilele de ieri
Cand ziceam ca trebui' sa speri,
Eternul posedat de albi luceferi
Ce nu demult pareau doi luciferi,
Spanzurati de-un cedru,stingheri
Stii foarte bine ca nu mai conteaza ce-mi ceri

Oglinda-i uda de noroi,
Desen pictat aievea
Cand micul suflet ce-l avea
S-a spart in mii de tandari

Lumina suiera incet,
Caci soarele-i pustiu
Iar luna te-o veghea de sus
Cand nu o sa mai fiu

Valuri de lumina curg,
Iar ceru' parca-i acru
Si daca asta nu-i destul
La usa-mi aud un speraclu
Care racaie tare si monoton,
In timp ce-mi fac sul
Visele in geamantanul de carton

Eu am plecat,lume senina!
Te-as ruga sa ma uiti curand,
Caci din ziua cea senina
Cu greu daca ti-oi scrie-un rand
Si sa stii,n-o sa fiu de vina

Toba incepe sa bata-n geam,
Arborele de pe ea prinse viata
Iar acum se-ntinde pe un an,
Mijlocitor,pod intre oameni si speranta
In vreme ce o cucuvea mi se-aseza pe clanta

Toamna imi mangaie cu drag
Sufletul lasat pe prag,
Impachetat intr-o hartie

Iar eu ma uit pe geam
Ca ploua peste-un deal cu vie
Sunt singura si-astept sa vad ce va sa vie
Dar...cine oare stie?
Ce-a inundat acum vajnica-ti campie
Cand a auzit strigand
Veverita tare-n crang.