Nori

E cerul greu de-atatia nori,
Sublimii si eternii calatori
Ce scruteaza zari,
Fiind martorii tacuti ale atator intamplari

Norii sunt lenti,
Si felul in care arata te face sa-i privesti absent
Cum se misca strident,
Fara sa le pese de vre-un impertinent

La sfarsitul fiecarei zile e masacru-n nori,
E un spectacol sublim,ce te face sa te-nfiori
Cand ii vezi insangerati in mii de culori
De la sange la roz si coral,ca niste flori

Norii sunt soli ce duc mesaje timpului,
Dar merg incet,adanciti in ganduri
Caci stiu ca ii va astepta in cranguri
Cand vor incepe sa soseasca,randuri-randuri

Si cand se intorc de departe
Nori sobri,in haine cernute
Venind cu vesti de nedreptate,
De ura,razboi si lipsa de pietate,
Suficienta ca sa lase zeitatile sa cada late

Dar norii mor si ei,
Caci sunt soli ceresti,nu zei!
Fie ca au mantia de sange,plumb sau lapte,
Cu totii impart aceeasi moarte,
Cazand cu zgomot surd din eternitate

Ultima Ploaie

Intr-un apus timid de noiembrie se concretizeaza toata poezia defuncta si filozofia lumii,gandea el in timp ce se lasa leganat de mersul trenului,molcom si dulce,spre nicaieri.Parea un batranel fragil si sfatos,care gustase din toate voluptatile vietii.
Cu un gest tacticos isi scoase tabacherea din buzunarul sacoului,isi aprinse o tigara si incepu sa viseze,privind melancolic fumul ce se ridica asemeni unei jertfe spre cer. La un momentdat,usa compartimentului se deschise si nu mica ii fu mirarea cand vazu ca intra o papusica.Fetita sa tot fi avut cinci anisori;era durdulie,cu pielea alba,bucalata,cu ochii ca iarba si parul inele de aur ce ii acopereau,grele,rochita ei cea neagra.
"Ce faci fetito,unde sunt parintii?Esti singura?",o intreba vizibil surprins,iar ea,cu o voce calda,de inger ii raspunse."Da.Mami si tati au murit,iar eu ma duc la buni,sa vad daca mai traieste.Ia uite,ploua!"
Si,intr-adevar,afara incepuse sa ploua cu picaturi mari si colorate.Batranelul o lua in compartimentul sau si deschise valiza.
Din valiza incepura sa iasa la ivela masti impodobite,bombonele de ciocolata si o carte mare,cu poze.Fetita le privea dezorientata,nu stia daca are voie sa le atinga sau nu.
Zambetu batranelului o incredinta ca e premis,asa ca incepu sa analizeze cu ochi curiosi mastile gatite cu fulgi colorati,cu matase fina,dantela roasa de vreme si sclipici,gusta luand cu o manuta tremuranda bombonica din cutiuta mesterita din acelasi lemn fin,cu arabescuri atent sculptate in el,ca in tabachere,captusita elegant,cu catifea rosie. Insa cartea cea mare,cu pozele-i minunate,cuceri pe data sufletul speriat al copilitei,ducand-o in alta lume,una de basm.
Vazu un baiat cu un bici in mana,ce era ascultat de caluti frumosi,micuti sau mai mari,dar la fel de puternici,un copil serios,cu o palarie mare pe cap,inalta parca pana-n tavan,scotea iepurasi gingasi din fundul ei,facea porumbeii sa rada,iar plantele sa zboare.
Aparu,apoi,o fataa tanara,cu un corp sprinten de gazela,cu pielea de nea,iar parul imbraca in negru toata faptura ei,pana la genunchi,imbracata cu o rochie albastra de brocart,cu biciul de piele in mana,facea sa joace,supuse,sapte pisici mari,spre teama,admiratia si deliciul privitorilor.
Caci da,batranul fusese candva circar.Plecase de copil prin lume,caci simtea ca nu isi va gasi locul pe lume pana ce nu-si va indeplini misiunea;aceea de a le smulge oamenilor macar un zambet,de a le da macar o secunda de placere si fericire.
Avusese ocazia sa vada toata lumea si poate tocmai de-aia era mai bun si mai visator ca ceilalti de seama lui.
Insa inocenta fetitei fu captata cu desavarsire,ajungand sa o transpuna chiar si fizic,langa scena cea mare,ascunsa dupa cortina de catifea visinie,ghemuita,temandu-se sa nu fie gasita.
Era ultimul om de-acolo;doar ea si cei doi clovni ramasesera in arena uriasa,ei insisi parand niste uriasi pusi pe sotii pe langa micuta.
Uriasii aveau si ei masti pe fata,desenate maiastru.Aveau pielea alba ca prima ninsoare dimineata,un nas rosu de cauciuc,ochii si gura laargi,conturate cu negru.Vesmintele le erau largi si colorate in nuante tipatoare,tichii contrastante si pantofi albastrii,mari,stransi pe glezne,cu varfurile intoarse in mod hilar. Singurul lucru ce ii deosebea era mimica : unul era trist,pe cand celalt mustea de veselie. Tortele se aprinsera,iar fata putu sa ii vada cum incep un joc vechi,care ii lega intr-un fel,facut pentru sufletele lor,ascunse dupa masti si ridicol.
Claunul cel trist lua 12 lumanari micute,in culori ce compuneau curcubeul,si le aprinse.Le-a aprins pe rand,pe masura ce se aprindeau aruncandu-le intr-un cerc mare,jongland cu ele mai lent,tot mai lent,pe masura ce flacarile cresteau mai mari.
Flacarile cresteau tot mai mult,pe masura ce clovnul vesel alerga in genunchi in jurul sau,adunand de nicaieri cutite si sageti.Incepu sa arunce cu ele in pereti,fara nicio directi clara,ca intr-un haos general.Erau 14 cutite si 20 de sageti ce zburau in aer,biciuind nemilos resturile de dumnezeu lasate de cel de dinaintea sa,pana la apogeul nimicniciei.
De dupa cortina cea mare,toata trairea ludica a sufletului intrus se concretiza intr-un suspin taios ca otrava din sageti.Si,pe data,camera incepu sa se stranga,scena se ingusta,cutitele si sagetile cazura la unison cu un geamat surd,reflectand in raceala ascutita a metalului toropeala mistuitoare a flacarilor cerate ce inghiteau lacome tot cuprinsul incaperii,fara pic de mila.
Acum,copila era pusa sa aleaaga: fie se ducea la unul din clovni si il ruga sa o salveze,fie murea odata cu locul unde fusese martora minunii.
Fugi spre mascariciul cel trist si ii sari in brate,cu toata nadejdea ei ca va scapa. Si,deodata,vazu cum tristetea incepe sa ii paraseasca sufletul si chipul,fiind in acelasi timp inundat de o lumina necunoscuta,ciudata,din alte dimensiuni.
In acelasi timp,izvorul de veselie incepu sa fie umbrit de sarpele pizmei,ce ii inflorea in ochi.Se lasa la pamant,lua singurul pumnal-stea de acolo si pe masura ce locul trosnea sub forta lumanarilor,inainta viclean spre tovarasul lui,care incerca cu orice pret sa scape,atat el cat si copila,de valtoarea ce atingea asemeni unei promisiuni de razbunare cerul,si luna,si norii.
Alerga ca nebun,caci vroia prea tare sa scape prin biata copila si sufletu-i putrezit de-atatea lacrimi,incat nici nu vazu de ce gingasa faptura din bratele sale il strangea tot mai tare de mana.
Tovarasul sau de joc si hoinarit prin lume,omul alaturi de care impartea bucurie altor oameni,era acum posedat de ura si pizma,nebun gonind cu pumnalul in mana prin marea de foc pentru a-l ucide si a sfarsi astfel totul.
Dar din tavanul inalt incepu sa picure;era sange.Reusise sa il zgarie pe gat cu lama cea inmuiata in venin si cianura,iar acum sangele sau ucidea valtoarea cea nemernica. O salvase,dar nu asa cum vroia,iar ea,pentru a-i rasplati sacrificiul,lua patru lumanari aprinse,le aseza in forma unei cruci,ingenuncihe si striga o incantatie nascuta odata cu timpul,invatata de la batrana satului.
Atunci,o gaura incepu sa se caste sub ucigasul al carui ras de psihopat cutremura ceea ce mai ramasese din cupola uriasa,facand cortina sa joace,terifiata de cele ce vazuse.
Pamantu il inghitea pe cel a carui fapta il cutremurase,insa lent,ca sa poata auzi cum rasu-i devine raget de disperare.
Cupola se darama,iar el fu inghitit in totalitate de pamant,razbunator al sangelui varsat,sub privirile impietrite ale copilei,care fugi de locul atrocitatilor plangand,tremurand.
In urma nu mai ramasese decat o feriga mare nascuta dintr-un morman de scrum,o dara de praf,mirosul de mosc,de liniste si pustiu.Totul era disparut acum.
Cartea cea mare se terminase,odata cu tigara batranului. Acesta alese cea mai frumoasa masca din toate si i-o oferi cu sipetul in care erau bomboanele,spunandu-i duios "Sunt ale tale acum,dar iti doresc sa nu ai nevoie de ele.Pentru mine,e prea tarziu."
Inchise ochii si se duse si el.Unde? Acolo unde nu se stie.Fetita ofta si se aseza sa priveasca pe geam.
Ploaia se oprise,dar trenul tot cutreiera prin marea de alb.Ninsese,iar ea era purtata spre alte tarmuri,alte povesti,alte iluzii...Caci totul e fara de sfarsit,nu doar timpul si adevarul.
Ca ludicul unei imagini cu un copil in leagan,cadou de la si catre viata.Fara menajamente,cenzura sau resentimente.Doar ludic si-atat.
Simplu,nu?

Maturizare

Plopi insirati pe sfoara la rand,
In casa se-aud zilele curgand,
Vantul aduce din departare
O adiere de esenta tare
Si-un zvon timid de maturizare

Soapte desculte in matasuri tarzii,
Amintiri si povesti de care nu vei mai stii
Decat ca s-au intamplat candva
Si ca au lasat o urma pe plansa ta,
O dara luminoasa.Undeva..candva...cineva...

Creionul zgarie retina
Cu zgomot surd de lovitura
Care arunca de-a valma o poveste mahmura,
De nu mai stie nimeni a cui e vina

Simti pe piele o caldura rece.
Te maturizezi,incepi sa vezi timpul cum trece,
In goana evadatului ce vrea doar sa plece
Fara sentimentul c'ar trebui sa astepte
Ca si celelalte suflete sa se destepte

E un caleidoscop al draperiilor rupte,
La subsolul colorat in galben,ascuns in noapte,
Ascuns dibaci la poalele unei statui
Ce-ti arata ca lumea nu-i cum o stii
Si ca trebuie sa iti si asumi ceea ce spui

Un graunte de vise,o alta lume
Maturizarea e fenomenul fara nume
Nascut din ruperi de satin
Ca sa te rupa de viata fara macar un suspin

Inca e ceata in seara de ieri
Relicvele ramase te-ntreaba la ce speri
Si de ce urmele idilelor vrei sa le speli
Chiar daca,in spate,tot tu disperi

Simti ploaia cum iti cade apasator pe umeri
Tu te simti un suflet pribeag,golas,un nimeni
Care vrea sa-nvie acum
Tot templul inundat de scrum
Cu-o simpla dara de parfum

Gata acum,te-ai maturizat!
Trecutu-n urma l-ai lasat
Fara sa vrei sa stii ce s-a intamplat
In timp ce tu,treptat,ai aflat
Ca nimic nu se mai intoarce dac-a fost aruncat

Si tie nu-ti mai ramane decat viitorul cel plat.
Asta-i un mare dezastru,pacat!..
E parca mult prea trist ca te-ai maturizat
Fara ca nici macar sa fii intrebat...fortat

Calatorul

Fie ca e soare sau ploi,tu fugi mereu
Si lasi in urma ideea ca as fi gresit eu,
Iar adevarul se descopera destul de greu
Lasand indoielii prada usa sufletului meu

Calator nebun prin campuri,
Cum de furi atatea ganduri
Si le cari nepasator
Ca sa le ineci in rauri
Unde numa' codru-i martor?

Pentru lacrimi nu e leac;
Doar o lacrima mai mare
S-o ivi in asteptare
Lang'ale noptii sanctuare

Tu alergi,alergi,alergi
Cam o turma de pribei
Ce rup norii de hartie
Si tot plangi,pentru ca stii
Ca ce-a fost n-o sa mai fie


Nu mai poti rupe hartia
Te patrunde vesnicia,
Suflet mic de haimana!
Macar daca iti pasa...
Dar de ce,ca iti e gandul
Numai la ce vrei mata.
Azi aici,maine colea,
Restul nu mai exista

Ce sa zic,imi pare rau
Ca te vad tot trist mereu,
Fara haine si papuci
Cu'n opait vechi in mana.
Du-te soare,fa-te luna
S'ada-i timpului cununa!

Esti copil pribeag prin lume,
Sfasii hartia cerului,catifeaua pamantului
Si fugi grabit spre alte taramuri,
Caci foile cerului erau unse cu otravuri
Ce ti-au adus teama de pedeapsa si moravuri

Dar s-a facut minunea sa treci si pe la mine
In cautarrea comorii pe nume compasiune,
Sa imi planga pe umar ca n-are incredere in lume,
Ca nu se mai intampla lucruri bune
Si ca-s toti la fel :frati,surori,copii si mume,
Oameni pe care abia-i recunosti dupa nume

Asa imi povestea in mansarda mea
Un calator-copil,fara un timp si un loc undeva
Cu suflet salbatic si bun,
Care plangea sfasiind tot ce gasea pe drum
Si care obosise sa astepte lumi noi de-acum.
Totul se transformase in cenusa si scrum,
Diadema lumii de ceata cladita pe-o temelie de fum.

Postulatele Ipocriziei

E seara,linistea imbraca in mistere totul :cantul de pasari,soarele ce tocmai apune,visele si sperantele pastrate cu sfintenie de veacuri.
Doar un suierat strident lasa un val de otrava peste tine,omul ce ti-ai asumat o viata...hmm...decenta,cu bucuriile si neajunsurile aferente,cu farmecele ei.
E...EA!Cum cine?Ipocrizia,sora mai mica,dar cu mai mult venin in sange a egoismului,vecina din umbra,gata de atac a perfectiunii.Sau,mai simplu,cel mai mare rau eliberat de Cutia Pandorei vreodata in lume.
Si...brusc oamenii se crispeaza,se incordeaza,devin la fel de rigizi ca o cariera de piatra.Acum,fiecare si-a pus masca,a devenit o noua persoana,pusa pe strans,pe avut,pe adunat.
Debuteaza subtil,asemeni unui parfum fin,cu intrebari subtile,precum "De ce trebuie sa visez la ce altii doar au?";"Cum ar fi daca...?Sigur mai bine!Indubitabil!";"Nu-i asa ca el nu merita?";"Eu ce merit?" si alte afirmatii in acelasi ton,ajungand sa se infiltreze in constiinta-ti asemeni unei otrave ce se infiltreaza in sol,pana la izvorul de apa.
Cum recunosti un ipocrit?Destul de simplu,as cuteza eu sa spun. In primul rand,sunt foarte buni mincinosi.N-ai sa gasesti vreodata un ipocrit sincer,caci adevarul si ipocrizia nu pot coexista in aceleasi coordonate,nici macar in logica celei mai bolnave ratiuni,insa nu e de negat faptul ca ei se descurca foarte bine in a simula sinceritatea.
Apoi,ii vezi mereu ingrijorati si tematori,ca si cum s-ar teme sa nu li se afle secretele murdare,sperate in pamantul uitarii pe veci.
Sunt mare parte din cei ce vocifereaza frenetic,gol si fara sens,ca banii sunt tot ce conteaza in viata,cheia spre fericirea mult-vanata de toata spita omenirii.
Nu au o imagine de sine,evaluandu-se prin prisma posesiunilor materiale detinute,atat ale lor,cat si ale celorlalti asemeni cu ei.
Ce e ipocrizia?Disensiunea gand-cuvant-fapta,o treapta in drum spre sociopatie,chiar daca ii vezi deschisi catre societate si nou,ipocritii sunt cei care vor ceda cel mai usor temnitei izolarii.Individul "suspect" de ipocrizie nu va recunoaste niciodata ca e ipocrit,nici macar in fata lui insusi,pentru ca ar fi acelasi lucru cu a-si pune dinamita la temelia lumii lor cladita din interese meschine si efemere.
Ipocritul nu poate fi suspectat de dedublare,pentru ca aceasta presupune sa ai doua personalitati alternante,pe cand el nu are nici macar una ; deci poate fi orice.
Nu il poti banui nici de tulburari bipolare,deoarece are o luciditate taioasa si rece ca a Crivatului in noptile reci de iarna,pusa in slujba obtinerii de bunuri materiale,in goana neintrerupta spre varful ierarhiilor fictive.Un alt lucru de retinut despre ipocrizie este ca germenii ipocriziei si ai egoismului fiinteaza in constiinta noastra inca de la nastere.Asta daca plecam de la premisa ca perfectiunea e calea spre evolutie si,de ce nu,daca situatia o cere,spre revolutie.
Altfel,vom cauta modalitati de intelegere a cum victima si agresorul se inteleg de minune,cum subalternul ii face complimente sefului,il trateaza asa cum odinioara sluga se comporta cu nobilul feudal pentru a avansa ierarhic,in pofida faptului ca declara constant ca nu il suporta;prieteni ce par eterni recunosc public faptul ca nu mai exista nicio urma din afinitatile reciproce care ii uneau.
Ipocrizia nu-i doar a lor.E-a tuturor oamenilor :a ta,a mea,a lor,a voastra,a lui...insa e de datoria fiecaruia sa descoperim o modalitate prin care sa o exilam pe fundul unui vulcan vesnic activ,in Cutia Pandorei ferecata cu o mie de lacate vrajite.
Doar asa putem sa ne salvam de otrava pe care suntem fortati,constransi social,sa o bem pentru a fi acceptati,lasati sa evoluam.
Si,brusc,lumina apusului deveni mai calda,trilul pasarii mai voios,iar chipul omului,mai senin.
Caci,dragilor,poate ca nu vi s-a spus,insa adevarul e singura minune ramasa. O minune generatoare,la randu-i de alte mici miracole,ca un caleidoscop din mozaicuri de culori,de cioburi de fum.

Atmosfera de nimb

Odata,demult,ratacind prin labirintul dunelor insirate ca visul unui schizofrenic intr-o noapte tulbure,o copila visa.Singura-i alinare era magarusa care o asculta,docila,carandu-i constiincioasa desaga cu apa,cafea si smochine,in timp ce la brau isi purta mandra pumnalul,iar la gat stateau aninate intr-un saculet de piele moale iasca,cremenele si hasisul.
Furtuna de nisip izbucni ca dintr-o minune;iute,involburata si manioasa parca pe toata nedreptatea din jur.
Copilita se temu,se prinse de grumazul magarusei sale dragi,de care o legau atatea povesti de negandit pentru ceilalti.Inchise ochii,si se abandona ei,soptind abia simtit:"Spune-mi o poveste!" Si visul incepu...vazu garoafele ce compuneau dinamic o simfonie a culorilor si un val de parfumuri suave,tesute pe nestiute,din apa si vant.
Lovi de cateva ori cremenele si iasca,in timp ce bratarile-i de soare cantau de zor a poveste de neuitat,a tablou cu amintiri desenate cu cioburi senine de fum ce izvora agale din tigara de hasis,ca o ofranda tacit consimtita de ea,de neant si de zei.
Magarusa incepu sa depene itele unei alte lumi,una de negandit pentru novicea orientala.
Ii arata munti ce isi purtau peste veacuri cojoacele de zapada,gardieni ai pesterilor ascunse de draperii de iedera obscura,cu covoare de ferigi tacute si nisip alb,ingaduitor si dulce,parca diferit de nisipul arzator si aspru de acasa.
O duse sa pescuiasca in ape repezi,ii deslusi taina lanurilor de aur cu picaturi de cer si sange,minunile livezilor nesfarsite de meri,de gutui.
Araboaica cu ochi sticlosi,senini si jucausi ca doua vapai curioase era uimita si parca nu mai simtea nici timpul trecand ca un ienicer amenintator prin harem,nici oboseala ce ii subjuga trupul si mintea,ca o vrajitoare dibace si senzuala,pentru care nimic nu e prea mult si totul e prea putin.
Incepu ploaia.Lunga,marunta,agasanta,insipida si rea,pica incet,constant,ca timpu-ntr-o clepsidra veche,uitand parca de toti :de oameni,vremuri,idei si tabuuri.
Fetita incepu sa alerge,plangand.Ii cresteau aripi,una de-un mov catifelat,greu si apasator,si cealalta din fulgi de argint usori,simpli dar dragi,sinteza a amintirilor frumoase.
Trase un chiot de bucurie ce fisura cerul de un verde roscat,deschizandu-i poarta spre nimbul intr-o mie de pasteluri cu parfum de-acasa.Era visul ei castelul micut,dar pe care si l-ar fi dorit pana si Seherezada in povestile ei,mai arabesc si mai scump,dar mai simpl,chiar si ca al sultanului din basmele mamei,cu miros de susan.
Asina o privi nostalgica,aventura lor se terminase.Scutura grumazul ca si cum ar fi fost impovarata cu o desaga foarte grea.Abueii ofrandei de hasis s-au raspandit in azur,iar furtuna se opri cum a inceput ;ca prin minune.
Ea deschise ochii migdalati si ofta adanc:fusese numai un vis,o idila de-o furtuna.Si pornira agale spre alte zai,alte inceputuri,alte vremuri,intamplari,oameni si zei.
Ca viata i se paruse mereu un ceaslov mare,scris intr-o limba veche,moarta demult,iar asina ii aratase ca ea mai are o fata: un carusel iute al povestii grosolan gandite,dependent visate,fin si dramuit faptuite si traite,si inca si mai cu drag povestite,oferite cadou celor dragi.

Testamentul unui suflet

Am adormit visand minuni
Si mi-am gasit cosmarul;
O lume-ntreaga m-a vazut
In oceane de lacrimi dizolvandu-mi amarul

Mereu am sperat,am crezut in "mai bine",
Am legat cu sange visele de tine,
Sacrificand fara regret ce tinea de mine

Vreau sa fac pact cu diavolul,
Sa ii dau lui sufletul
Si tot ce a mai ramas cat de cat viu,
Dar durerea sa nu o mai simt
Si din negura tristetii sa ramana doar cuvant,
Rasad de indoiala macinat de vant

Nu vreau sa mor prea tarziu,
Iar atunci cand nu o sa mai fiu
Ce am pierdut in timp vreau sa stiu,
Sa imi simt in ultima secunda corpul cuprins de'un suflet viu

Ultima-mi dorinta e sa apara,
La un colt uitat de strada,pe seara,
Tot raul din venin si viata
Sa ma tarasca intr-o scara
Si sa m-ameteasca,sfasiind ultima panglica ramasa pura,
Sa imi dea potirul cu ura intr-o doara
Iar eu sa il sorb cu nesat pentru ultima oara

Simt pumnalul uitarii cum in suflet se-nfige,
Carnea de pe corp cum tremura si frige,
Cum cineva joaca cu mintea mea arsice
Si cum incep sa ridic mozaicuri de novice

Am aruncat acum ultimul ciob,
Sper ca am acum ultima piesa
Ca sa fac vraja ce ma va duce departe.
Acum eu sunt alta,iar afara e noapte...
Veninul ce mi-a inlocuit sangele nu are moarte!!