Google Search

duminică, octombrie 09, 2011

Foi de jurnal auster

"Dragule,sa stii ca plec.Nu ma cauta,te implor.Vreau sa vad si alta fateta a spectrului incandescent,nu doar negrul mocnit.O sa fie mai bine pentru mine,pentru tine,pentru toti cei care ne cunosc.Elise."
Asa incepea fila din sipetul cu miros de lavanda,mucegai si vechi.Camera era mare;mare si goala.Focul ardea mocnit,ca sufletele ce trecusera pe-acolo inaintea lui.
Era toamna,totul murea. Numai el se incapatana sa ramana viu,cu privirea-i blanda,de ceara,fixand renasterea din neant a trecutului,a amintirilor.
Incepu sa se plimbe cu pasi regulati,in cadenta pendulei masive ce strajuia de veacuri.Simti un fior inexplicabil cand,ridicand privirea parca spre cer,vazu un tablou ce spanzura de grinda sculptata,nascuta din corpul unui cedru batran,secular.
Tabloul nu era nici pe departe unul obisnuit.Infatisa,intr-un mod oarecum socant,sinuciderea unui suflet. Nu,nu a unui om ce isi lua ultimul bun ramas,ci a unui suflet,in toata amorfitatea sa.Era extravagant si,totodata,marturia unei vieti de durere si chin. Poate ca,daca pictorul ar fi avut o viata roz,capodopera aia nu ar mai fi fost.
Pendula batu cuminte,ora doua.Doar liliecii si bufnitele se ciondaneau sub clar de luna,facand o larma ce ar fi trezit si mortii. Se aseza la masa uriasa ce trona,trufasa,parca vlaguit.
Amintirile sale incepura sa se trezeasca,distrugandu-i povestea,viata,ca pana la urma sa il distruga si pe el.
Lua ceasul din vesta si incepu sa se joace cu el,ca si cum ar fi vrut sa hipnotizeze pe cineva.Ii amintea de bunicul;de barba lui alba si de povestile-i frumoase,intamplate,totusi,candva,in ciuda irealitatilor descrise. Parca bunicul ii povestise odata de o femeie cu numele asta.Da,acum isi amintea,clar,totul.
Era o frantuzoaica intalnita de el in timpul razboiului,tocmai la Paris. Elise era inalta,cu par de foc si ten usor zarit de soare,rabita sa traiasca toate experientele pe care viata le daduse spre degustare.Se temea prea mult de moarte ca sa traiasca apatic.
Pe bunicul il cucerise la un vernisaj gazduit intr-una din acele casute labirintice care strajuiau,vanjice,faimosul turn Eiffel.Tanarul soldat fu fascinat pentru vecie atunci cand o vazu,imbracata de gala langa cateva picturi lucrate maiastru,tesute agale cu nopti amare si zile acide.
Caci da,femeia a carei imagine il bantuia,era una din acele pictorite nazdravane,artistele fara de care Parisul ar fi umbra sfioasa a ceea ce este. Isi facu putin curaj,si o ruga,galant fara a se umili,sa deschida serata ce urma dupa vernisaj.Ea,rusinata,accepta;caci,pana la urma,cine poate rezista in fata unui barbat sarmant in uniforma?
Trecura vremurile aspre ca o poveste frumoasa intr-o zi de iarna. Fata ramase iubirea vietii sale chiar si dupa ce ii sparse inima,oricum prea fragila,casatorindu-se.Razboiul se termina,idila lor cu miros de lamaie si piper se termina si ea,la fel de fantasmagoric pe cat incepuse.Nu vru sa plece umilit din tara pe care ai lui o invinsesera,asa ca insfaca o baioneta si o lua agale spre casuta cocheta in care familia cladita pe sacrificarea inimii lui tinere inca isi fuma,traandav,ultimele ceasuri din acea zi.
Il striga la poarta pe rival.Elise,sau Elsa cum o mai numeau amicii,aparu la geam cu o mina temataore.Stia ce avea sa se-ntample de-acum.Langa biblioteca,o lumanare palpaia profetic.
Caporalul ii puse teava rece a baionetei la tampla,intrebandu-l,parca tunand:"De ce ma?De ce ai luat-o tu tocmai pe ea?Stiai bine,oh,stiai atat de bine cata valoare avea pentru sufletul meu! A trebuit sa imi omori tu ultima suflare de viata,francez jegos si ingrat!Pieri!!"
Nu ii lasa nici macar o secunda sa riposteze,il impusca in cap fara ezitare,sub ochii ei suri,plini de lacrimi amare. Ii lua ceasul si il lasa in poarta,sa se chinuie la fel cum a facut-o si el,si intra triumfator in casa. Elise insa ramasese impietrita.
Ii aduse cel mai frumos tablou pictat de ea vreodata,si i-l facu cadou. "In semn de bun-ramas." sopti suav si tremurand.Accepta,insa numai dupa ce ii smulse,aproape fortat,un ultim sarut.
Oricum,aveau sa mai vorbeasca,dar nu acum,caci prea era proaspat totul,plutea in aer mirosul de sang si tradare,impletit cu zidul de nuc,pluteau peste orasul cotropit,vaduvit de vlaga si de pofta-i gigantica de viata.
Pleca semet spre casuta lui draa,mica mansarda din Praga,intovarasit de suspinele Elsei,pana ce nu se mai vazu.Si el nu stia daca suspina dupa povestea lor,sau dupa sotul ce statea pravalit la poarta,pe aleea ingusta,ca un covor ciudat.
Bunicul pastrase ca pe ceva sfant fotografiile cu el si Elise,scrisorile lor inainte si dupa intoarcerea lui acasa,si i le daduse,alaturi de ceasul celui pe care il ucisese si un revolver nepotului sau,intr-o plimbare prin parc,in decorul de toamna tarzie.
Ciudat ca nu voise sa le citeasca pana in seara aia de octombrie trandafiriu.Le devorase pe toate. Pendula batu ora cinci si soarele incepu sa rasara,iar pe balcon,intampinat de-o lacrima fierbinte si amara,poposi un corb.Il alunga cu un gest agale,cand iesi cu paharul de lichior de nuci sa vada rasaritul.
Ii era dor de bunicul.Nimeni si nimic nu putea schimba asta.Si ar fi dat orice sa ii mai zica o poveste;macar odata.
Dar nu mai putea,era prea tarziu,asa ca ofta prelung si se pravali in fotoliu cu o cafea calda,privind cum ploua. Si,fara sa observe,o lacrima ii curse cand se gandi la jurnalul ascuns in sipetul delicat din lemn de mahon.
Singura sa amintire care nu il durea era cea a calatoriei sale prin lume,in cautarea adevarului vietii.
A si gasit.Viata e drumul unei copilite ce alearga pe o poteca pavata cu cioburi de sticla ascutite si fierbinti,trandafirii.
Sau......nu.

Teatru

E zi sau e noapte?
Deja nu mai conteaza,
Mintea-mi nu mai e demult treaza
Si am inceput sa aud soapte

Loja e goala,sala pustie.
De oamenii din trecut
Oare ce se mai stie?
Au disparut devreme,a trecut mult

Pe un scaun,o batista uitata.
Are miros de suflet ars,
Nu o sa uit vreodata
Cum o frunza ce cadea
Durerea ti-a sustras,
Fortandu-te sa spui pas
La ce crede lumea rea

Jucam teatru toti,
Asa ca hai sa recunoastem,
Nu suntem decat roboti,
Majoritatea cam anosti

Labirntul mi-a readus linistea
Pe care o credeam pierduta-n veac.
Raman sa desenez pe cer cu-n ac,
Sufletul sa mi-l refac

Teatrul e ca o umbrela
Ce ne apara de ploi,
Deghizata in culori;
Iar noi,nerecunoscatori,
Ne indepartam de flori

El pierdu ziua si noaptea
Cautand identitatea
Ce si-o crease candva,
Dar,vezi tu,nu mai era;
Si-acum ma tem sa n-o caut
In zadar pe-a mea

Stai in loja,docil ca un copil cuminte
Ai vazut ca n-ai habar de lucruri sfinte
Si ca atarni fara sa-l judeci
In celule cu cangi otelite
Pe cel care nu te minte
Si de-a carui sinceritate te-mpiedici

Uite,pe scena urca un munte
Ca sa te lase fara cuvinte
Dupa ce-ti deapana povesti fara noima
Ce-ti arata clar cum sa iesi din dogma

Apune luna,e prea tarziu
Stagiunea-i pe sfarsite
Tie ti-am dat tot ce stiu
Insa a venit timpul sa fiu
Eu,fara sageti ascutite,
Vorbe ipocrite si mine cernite

Voi lasa estrada pentru altii
Mai tineri ca mine,
Care mint mai bine,
Carora constiinta legi nu le impune,
Dar nici societatea adevarul nu li-l spune

Ma asez in loja calma;
Astept ca o minune lumea sa cearna
In vreme ce e ocupata sa doarma
Si nimeni nimic nu mai spune,
Ca si cum cauta o replica anume
Din scenariul faurit
Pentru teatrul fara nume,
Din argila mesterit,
Oferit ca oda minciunii fara sfarsit

Austru

Odinioara,intr-un oras cladit pe panze de paianjen intinse asemeni unei paturi pe ape,locuia un copil.Era un baietel care se pierduse in oras,in labirintul de povesti colorate.Si,odara,intr-o zi idilica de toamna,plimbandu-se pe alei strajuite de artari mareti,gatiti in mantii de catifea rosie,privind asemeni unor regi de gheata tot ce trecea pe langa ei,agale,la infinit,ridica ochii la cer si suspina amar si trist,speriat de ce va sa urmeze.
Nu se stia numele baietelului,insa era un copilas slab,palid,ireal de palid,cu ochi ce te sfredeleau,traumatizandu-ti sufletul;naiv,visator,tacut si tulburat. Trecea pe langa oameni fara sa ii vada,jucandu-se ingandurat cu un ceas,iar oamenii la randul lor treceau pe langa el privindu-l cu ura,teama,mila,sau pur si simplu absenti.
Gasi la capatul aleii pavate cu caramizi galbene,o raspantie la care astepta cuminte un catelus.Era alb,cu blana moale,ochi mari si tristi si urechi pleostite posac. Se duse la el,il mirosi,si simtind ca au aceeasi poveste il lasa sa il ia in brate si il urma supus.Pentru micutul Alex,era ceva urias;prima dovada de dragoste sincera primita vreodata.In stanga,un drum de tara prafuit,ce serpuia agale printre coline,iar in dreapta se intindea alene asfaltul cald al orasului.Catelul il privi intrebator pe amicul sau imbracat in zdrente si descult,intrebandu-l fara vorbe ce vor face de-atunci. Baietelul o lua,leganandu-se,spre oras,urmat de catelandrul ce topaia voios pe langa el.
Vantul acoperise aleile si stradutele cu un covor tesut din frunzele cazute,asemeni unor sacrificii esuate,ofrande aduse unor zei apusi.Incepura sa apara norii pe cer,ca pe scena unui tablou,unul mai altfel decat celelalte,anuntand ploaia.Batea un vant rece,de iarna,aspru si taios,care il infiora pe micul pribeag. Se aseza pe trotuarul la vremea aceea pustiu,cu catelul in brate si incepu sa cante,oftand si parca incepea sa planga incetisor.
-Ia uite amice,vine iarna...Si noi tot singuri,tot pe drum,tot pe moarte.Ce ne facem noi acuma?Unde dormim,ce mancam,eu de unde fac rost de zdrente noi si sosoni?Of,Doamne,unde esti?!?! Esti macar?
Animalul schelalai trist,lucru care il facu sa planga si mai tare,cu capsorul sprijinit in maini.Fu prins de micuta vietate de maneca,pentru a merge mai departe.Se ridica si pleca mai departe,nu insa fara a slobozi un oftat greu.Isi dorea si el un coltisor de camera unde sa doarma,sa nu mai umble asa,din loc in loc,la fel ca un nomad. Visa la o casuta mica si primitoare,cu multe carti si un pian,insa acum era doar un vis frumos,poleit cu aur.
Soarele incepuse sa apuna,colorand tabloul in nuante sangerii,calde si cu o puternica rezonanta afectiva,iar in aer plutea miros de crizanteme palide. Tot mergand,ajunse langa un rau ce suiera melancolic,strajuind un gang lung,ingust si intunecos.Intra cu fluieraturile unor pasari mici si ciudate,cu sufletul cat un purice.
Catelul isi ciuli urechile si incepu sa latre in chip de amenintare. Si,intr-adevar,se auzea pe la mijlocul gangului plansetul unor viori triste,ce isi spuneau tragica poveste.Copilul fugi spre locul de unde se auzea muzica,pentru ca acolo unde e muzica sunt si oameni.Iar unde sunt oameni...
Intre timp,luna aparu pe cer,dominand imprejurimile pe care le poleia cu argint rece si patrunzator.Catelul ajunse topaind la un lampadar chior,murdar,care incerca sa lumineze gangul. Se aseza sub el si isi astepta cuminte prietenul,lasat de mult in urma.Cu botul pe labutele-i obosite,inchise ochii sperand la un somn linistit.
Alex gasise un acordeon vechi,abandonat acolo,cu toata povestea pe care o purta cu sine.Il lua in brate si pleca spre amicul sau necuvantator si spre viorile care incepusera sa cante o melodie saltareata.
-Amice,ia hai,la drum! O sa si dormim,n-avea grija.I-auzi muzica...
Si-o pornira iar agale,insa acum se vedeau prin razele lampadarului batran doua siluete de barbati.Baietelul o lua spre e tiptil,in varfurile picioarelor,asemeni unui balerin. Ajunsera la cativa pasi de ei,ocazie cu care ii putura vedea clar.Erau doi betivi care jucau,unul cantand la vioara,iar celalalt lalaind niste versuri vechi si fara noima,cu sticla de vodca in mana.Pe jos zaceau aruncate inca trei sticle,iar baietelul fu cuprins de o dezamagire cumplita...cei doi tovarasi erau putin mai imbracati decat el,incaltati cu niste cizme ostasesti uzate,batuti si timorati. Erau tineri,lucru care il facu sa slobozeasca un oftat adanc,greu si sincer.
-St! Ia vezi Iuri,ce-i acolo,ce s-aude?zise vioristul
-Nu ma duc,du-te tu,ca tu ai auzit zgomotul,ii raspunse colegul de veselie pe un ton iritat.
Inainta cu pasi marunti,intrebandu-i daca sticla de care se impiedicase,cazand cu un geamat surd si un schelalait trist era a lor.
-Ma primiti si pe mine cu voi?Fac orice,merg oriunde.nu scot niciun sunet de repros,numai luati-ma cu voi,ca e trist mersul din loc in loc singur!zise micutul Alex cu ochii in pamant,lacrimi pe obraji si manuta pe capul mic al animalului.
-Lasa baiete,nu plange,zise Piotr stergandu-i cu mana lui cea aspra lacrima fierbinte de pe obrazul sau cel palid si fin ca foaia unei carti.Ia uite Iuri ce-am gasit,vino-ncoa' raiosule!Potaia e a ta?
-Da,l-am cules de pe drum,de la o raspantie.
-Avem doi tovarasi noi va sa zica;marai Iuri somnoros.Cum te cheama baietel?il intreba pe micutul care il privea cu ochi cu ochi mari,tematori.
-Alex....Alecsandr,sopti copilul cu voce tremurata.
-Aha....Frumos nume! Nu te uita la mine asa,ca pana acu' nu mancai pe nimeni.Dar iarna asta,dac-o fi grea,poate iti mananc potaia,zise el razand cu pofta.
-Eei si tu,hai ca n-o fi asa rau Dumnezeu ca sa ne puna sa mancam catei.Ia uite-l ce frumos e si cum se uita,nu ti-ar fi mila sa-l mananci?spuse Piotr zambind.
-Mila mi-ar fi de el,da' mai mila de mila de bietu' meu stomac! Si ca veni vorba,nu ti-e foame pustiule?
-Doamne,de trei zile umblu nemancat,cu un colt de paine si-o cana cu apa! Sunt lihnit,nu mai pot,de-as gasi ceva....
-Esti rezistent daca ai stat atat numai cu paine si apa.Iuri n-o duce nici juma' de zi fara vodca lui cea draga!
-Ia nu ma mai pune tu intr-o lumina proasta,femeiusca ce esti! Crezi ca daca in armata aia a ta de boi pe care o jelesti mi-ai fost superior,mi-esti si'acu!?Nu domnule,mi-esti prieten,nu imparat! Alex ia vino,ca parca aveam niste nuci in buzunare,vin' sa ti le dau!
Copilul se duse in graba la militarul care scotocea in buzunarele vestonului dupa mancare. Iuri era un rus inalt,solid,blond si roscovan,cu ochi caprui,un om sufletist si cam din topor.La polul opus,Piotr era un tanar mladios,cizelat si cam ipocrit,cu ochi albastri si piele alba,sprinten si istet.
-Da ma,regret ca m-ai convins sa plec de la regiment.Aveai mancare,haine,vodca,tot ce vroiai.Da' nuu,trebuia sa se destepte geniul din tine cu ideea salvatoare:dezertarea.Prostule!se rasti Piotr ofticat.
-Nu te-am obligat sa vii,dar ala nu era razboiu' nostru,prostule! Mai bine te lasam sa mori in prima linie!?
-Da,mai bine!
-Ati fost militari?intreba baietelul,curios sa afle mai multe despre noii lui prieteni.
-Am fost copile! Si rau imi pare ca m-am dus!
-De ce?Toata lumea crede ca e o mandrie,o onoare! Bunica daca nu murea vroia sa ma vada militar.
-Era o onoare,acum multi ani,cand era bunicul tanar.Acum e o mizerie,un gunoi! Militarii ar omori pe oricine pentru bni:mama,tata,popa,nas,frati,oricine! Nu mai lupta nimeni pentru maica Rusia,poate doar prostii de teapa lui Piotr,restul pentru taica gologanul! Cu tine am planuri mari baiete!zise increzator Iuri in timp ce mergeau spre iesirea din gang.
-Iaar il apuca visele pe Iuri-Gura-Sparta! Fa-ti un serviciu-nu-l lua in seama!il sfatui Piotr plictisit.
-O sa te invat sa canti la vioara si acordeon,iar potaia va-nvata sa joace! Si sa n-ajung la batranete de nu ne-o lua tarul la curte sa-i tinem de urat!Ce zici,nu-i mai bine decat sa te omoare niste marionete?
-Ba da,cum sa nu fie! Cand incepem?
-Cand? Si maine,si-acu',cand vrei,numai sa zici!
Ajunsera la iesire.Noaptea se terminase,iar odata cu rasaritul,Alex prinse in palma primul fulg de nea,mic,pufos si rece.
-Pune-ti o dorinta prietene!ii spusera cei doi tovarasi,copii si ei asemenea lui.
-Imi doresc...imi doresc sa se intample asa cum a zis Iuri!sopti el,plin de sperante.
-Speri degeaba,marai Piotr abia simtit,in timp ce ii punea vesta lui de lana in spate.
Si pornira ca trei prieteni de-o viata,alene,spre alte zari,lasand gangul,apa si soarele in spate,si singuratatea altora.
Ca nu e lucru mai rau decat sa fii singur si neajutorat in lume,iar daca esti un suflet pur si fragil,de copil,e cel mai nefast si atroce blestem.
Fara ceilalti,nici noi nu suntem mai mult decat frunze in amurgul toamnei ludic si trist,cald si bland ca un catelandru pierdut dde stapani sau abandonat de parinti,cu un cer deasupra si o mare de pamant in fata.

Fantezie

E fantastic de bine cand ma scufund in apusul crepuscular,
De parca m-as gasi pe mine iar...si iar...
Arzandu-mi farame de suflet negru mai rapid decat cel mai rosu jar
Inca din vremea cea roz cand inca speram

Fantezia e un evantai colorat,care,deschis fiind,zboara,
Se joaca,pluteste,vine inapoi
Obosita de cautat diamante in gunoi,
Vine sa faca tumbe cu noi

Un copil afara.
Doua pasari dorm pe scara,
Sase mate-au bal diseara
Iar alti patru catelusi
Dorm si plang sub scara
Ca niste papusi

Vezi?E treaba serioasa
Fantezia-i generoasa
Sa fii pe dinafara nu te lasa,
Ca un preot cersetorul intr-o noapte geroasa

Zambeste,nu te uita
Ca un copil bosumflat de zana cea rea,
Caci fantezia nu-i a mea
Asa ca vino sa ne jucam toti cu ea

Ia uite,la mine-i vant,
La ea brazi se-aud cantand
Iar la el un caine zboara...
Viata asta-i prea usoara!

Hai copii din toata lumea
Sa vedeti si voi minunea
Ce-apare doar joia si lunea!

Nu-i un rau de ciocolata,
Nici un munte de-nghetata.
E ceva ce nu s-explica,
N-are si-ea nicio logica
Fie ca esti mare,mica,
Sufletu' pe loc-ti ridica

Uite-un soare,da-ncoa' luna,
Nu-i nici vorba de furtuna!
Baba merge-ncet pe drum,
Din cenusa facem fum
Si din trei cirese scrum
Ce miroase a parfum

Ea se leagana de zor,
Eu nu prea regret ca mor,
Tu te uiti partinitor,
Cap al rautatilor
Si regin-a tuturor,
Zeit'a artistilor!

Fantezia mea-i lugubra,
Uneori devine sumbra;
Dar e bine si asa,
Sa ramana dac-o vrea
Muza mea,a lui si-a ta!

Rauri roz si valuri lungi,
Disperarea ne-o alungi
Ca la urma tot sa fugi...
Pan' la urma,tot tu plangi!

Fantezie,copil nebun,
Parintilor nu te spun
C-ai sculptat cerbi in baloane de sapun,
Deoarece unul prinse viata chiar acum

Esti prea capricioasa draga mea,
Dar eu te iubesc asa
Si un lucru te-as ruga:
Daca poti,nu te schimba!

Ba e noapte,ba e zi.
Oare maine ce va fi?
Nu mai ai vreo aventura,
Slalom de la dragoste la agonie si ura,
Fantezie,draga mea fecioara
La minte si spirit deloc pura?

Mana m-alearga nebuneste pe foaie,
Picioarele m se-nmoaie,
Ochii tot se uita-n zare
Iar tristetea-i trecatoare

Gusta nuci si te desteapta!
O sa vezi ce te asteapta
Cand intrii-n papucii mei...
Vei avea si tu pe-ai tai
Sa te duca unde vrei

Si nu sperai,
Ca gasisi scara spre Rai
Tocmai cand nu mai visai...
Vezi,nu ramane fara grai,
Caci din Rai devine Vai!
Alta sansa dupa,zau ca nu mai ai...

Fereastra cu minuni

E una din zilele acelea dulci-amarui de toamna,lungi ca un rau linistit,cu parfum de trandafir,tamaioasa si nuci.Frunzele zboara,ca intr-un dans ciudat,ancestral.Pe prispa unui conac,o fetita canta din flaut un cantec vechi si dulce,de mult uitat.Langa ea,o batrana isi bea cafeaua cu inghitituri mici,jucandu-se,nostalgica dupa vremuri apuse,la fel ca soarele acum,cu o crenguta de maturica.
-Bunico,de ce pleaca toate pasarile? De ce oamenii raman mereu pe loc?
-Ehei,draga bunicii,esti prea mica acum...cand vei mai creste,o sa vezi,draguto,ca si oamenii pleaca,pentru ca alearga dupa "mai bine".Vino cu mine.
Rasuci o cheie in usa care,pe langa fetita,parea un urias din lemn sculptat.Cantecul se terminase,iar Ingrid o urma curioasa.
Ingrid era o fetita ce te ducea cu gandul la un vulcan in eruptie. Era micuta,fragila,cu ochii ca doua bucati din noapte,de un albastru sublim,apropiat de negru,cu piele alba de aristocrata si parul ca o vapaie nestinsa,vesnic pusa pe sotii,de o veselie molipsitoare,care te coplesea.
Fetita era lumina batraneilor,care,de cand parintii fugisera de responsabilitati,abandonand-o,au avut ca unica vrere sa o creasca frumos,armonios,si sa isi reverse tot prinosul de iubire asupra ei.Bunicul o invatase sa cante la flaut si pian,bunica o invatase sa picteze si sa citeasca.Si viata era abia la inceput.
Ajunsera intr-o camera mare,ai carei pereti erau tapetati cu carti legate in piele maronie.Un candelabru vechi,ce pastra amintrea regalitatii,un semineu si o pendula erau piesele in jurul carora fusese amenajata incaperea.O masa simpla,din lemn de cires,cu picioare de fier forjat trona in camera,inconjurata de scaune din lemn si piele moale,iar la picioare le stateau covorase de blanita facute din capturile bunicului,vanator inrait,si de lana colorata,primite in dar de bunica.
Bunica se duse sa ia o carte din biblioteca,in timp ce Ingrid rasfoia de zoe colectia de viniluri,in cautarea discului pentru acea zi.Scuzabil oarecum,caci era o copila indragostita de muzica.
-Ingrid,vino sa iti arat ceva,scumpa bunicii!
-Imediat buni! Si incaperea rasuna de acordurile de jazz ale melodiei.Pe masa,ceaslovul visiniu cu monograma si ceainicul de bronz asteptau,cuminti,sa le vina randul.
-Ce e asta bunico?Intreba fetita in vreme ce isi turna in cescuta cu flori desenate ceai de tei si flori de portocal.
-Asta,draga mea,e albumul familiei noastre.E foarte vechi si valoros,contine chiar si gravuri ale strabunilor nostrii,comoara transmisa de la o generatie la alta,imbogatit de fiecare prin a carui mana a trecut.
-Wow!zise copila...Bunicul im promisese ca mi-l va arata intr-o zi...
-Dar,banuiesc,nu e nimic rau ca ti-l arat eu.Nu?
-Normal ca nu! Si-asa ma facuse curioasa..stii cum e el.
Degetele-i firave si lungi mangaiau paginile ingalbenite de timp,in vreme ce imaginatia-i bogata o trimitea in vremuri cu parfum de laventica si mosc,la fel ca povestile vanatoresti ale bunicului ce o tineau cu sufletul la gura in serile geroase de iarna. O singura gravura ii atrase atentia,deoarece asemanarea fizica dintre ea si doamna aceea era vizibila.
-Bunico,cine a fost ea? De ce semanam atat de mult?intreba micuta cu ochi curiosi.
-Asta...e o alta poveste,pe care insa ti-o voi spune acum.Sau vrei sa fac si eu ca bunicul?zise ea razand.
-Nuu,hai la fereastra sa-mi spui,zise fetita asezand ceaslovul inapoi in biblioteca.
-Cum vrei tu.Se face tarziu si nu stie nimic de noi.Sa vezi ce-o sa ne caute bunicul...zise Maria zambind strengareste.
-Lasa-l pe bunicul,zi-mi povestea!Off,si mai si ziceai ca nu vrei sa faci ca el!
-Bine curioasa mica! Femeia aceea e ruda bunicului,caci bunicul are radacini italienesti.Ea a fost ducesa de Napoli.
-Da?Ce frumos! Ducesele erau un fel de printese,nu?Ca bunicul asa zicea.
-Da,un fel...ca multe-ti mai spune si el!
-Si cum o chema?
-Numele ei era Elena si trebuie sa-ti spun ca jucat un rol imporant in inflorirea Renasterii.
-Daa?Cum asa?intreba fata,insetata de cunoasterea trecutului.
-Pai,draga bunicii,fiind ducesa,era o persoana foarte influenta.Avea niste standarde exigente,iar artistii care o cucereau,isi cucereau si gloria.Multi au fost trimisi la curti regale sa le decoreze castelele.Si mai trebuie sa aflii ca ti-a lasat cu limba de moarte bijuteriile ei,atunci cand contesa de Provence,geloasa pe faima ei,a otravit-o.
-Mie?Cum asa??Ca doar nu ti-o fi zis bunicul ca ma cunostea!
-Eei,bineinteles ca nu,dar ea stia viitorul.Nu ti le-a lasat tie explicit,dar a zis ca la un timp se va naste o fetita care sa ii semene identic.Acea fetita va primi comoara ei.
-O comoara?Doamne Dumnezeule,o comoara!Nu e si-o pisica in comoara aia?Imi doresc tare mult o mata!
-Nu,mata nu e,dar iti va placea.Hai sa ti-o dau,vrei?
-Bine,dar nu se supara bunicul?
-De ce?A sosit timpul.
Asa ca isi desprinse esarfa de la gat si o lega la ochi.
-Miroase a busuioc!
Se duse la subsol,printr-o trapa,de unde veni cu un cufaras croit dintr-o singura bucata de jad.
-Gata,poti deschide ochii!
-Wow....ce frumos e! Pot sa-l deschid?
-Doar de-asta ti l-am adus.Ia-l! E al tau acum.
Il deschise cu maini tremurande,si ochii i-au fost luati pe data.O bratara cu opale calde si onix grafic,un medalion din safir de culoarea ochilor ei si diamant pe un lant in forma unei franghii subtiri de argint si o agrafa de prins in coc cu perle,rubine si smaralde vioaie,ce contrastau placut cu parul de morcovi al copilei.
Alaturi,o scrisoare fragila,in italiana veche,testament al viitorului.
-Buni,e superb!Nici nu visam macar la asta...auzi,tu imi poti citi scrisoarea?
-Nu,nici macar bunicul.Sarcina care iti revine tie,e sa o descifrezi si sa o implinesti intocmai.Accepti?
-Desigur!Sunt atat de curioasa incat as incepe de-acum.
-Lasa puiule,mai bine hai la cina.Bunicul o fi ingrijorat peste masura.Uite,cheia bibliotecii ramane la tine,langa scrisoare si bijuterii.
-Bunicule,bunicule,ce e de mancare?intreba Ingrid aruncandu-se in bratele batranului.
-Pateu de rata cu stafide,dupa o reteta veche a familiei mele.Tocmai l-am terminat. Iar te-a inchis buni in biblioteca sa-i asculti povestile?zise mosul razand cu pofta.
-Ma tem ca azi ea m-a sechestrat pe mine,glumi batrana.E tarziu,eu ma duc la culcare.Noapte buna,dragilor!
-Noapte buna!rostira ei in cor.
Afara,luna rosie domina lanurile de lavanda melancolica.Ingrid se duse,culese o crenguta si intra incetisor in casa,spre cameruta-i cu ferestre mari.
-Ca sa dorm linistita,ii sopti ea pisicii albe ce venise la picioarele ei.De maine o sa se schimbe multe,rosti ea cu un ochi pe cer si altul la pisica,vizibil ingandurata.
Ca,astea sunt conjuncturi rare,iar un om trebuie sa fie pregatit mai ales pentru neprevazut,nu credeti?

Descantec

La ceas de seara,lumea se-nfioara
Cand vede ca treci fara sa te doara
Pe langa cei ce te-ndragira prima oara
Iar tu,ogar netrebnic,vrei sa-i atarni in sfoara

Cale,leandrii si lamai
Durerile-ti cui le spui
Cand in preajma nimeni nu-i?

Babe canta langa sant
Ca te lasa far' de-un sfant
Vracii,vrajitoarele,tamaduitoarele
Care-nvie umbrele

Cu voce tare sau soptit
Pe descantec s-au pornit
Din inceput spre sfarsit,
De nu mai stii care ce mint

Tu miroase busuioc
Ce iti va purta noroc;
Vrajile vor sta pe loc,
Din minciuni va iesi foc

Mucegai si lemne aprinse
Zile de noroi cuprinse
Bibliotecile-s intinse
De la mare la ocean
Si-nca pe-o juma' de an!

Tineretea-i dusa-n van,
El se uita pe tavan,
Amintiri zac pe divan...
Si a mai trecut un an

Inchisi in biserica
Soriceii rumega
La ce-a fost si ce va fi,
Cine oare i-o gasi
Si de-o fi noapte sau zi

Clopote cu sfori vechi
Urla-ntr-una in perechi
Iar cand vad ca le pricepi
Nu te lasa vorba s-o incepi

Mucegai si haine noi,
Hai ca vin si eu cu voi
Alergand spre nicaieri
Pana aflu ce-o sa-mi ceri

Busuioc si cu lavanda
Ca sa-ti tina vara calda
Pe o ulita de sat
Unde fagul s-a uscat
De timp nefiind uitat
Sau,cu-atat mai mult,iertat!

Ca e ziua sau e noapte
N-ai ragaz de-atatea soapte
Ce iti bantuie cugetul
Fie ca ai vrea sau nu

E destin,e roata-ntoarsa,
E un basm,cochilie arsa,
E vraja,blestemul ce n-o sa mai fie
Peste un an,zece,o mie...
Pana nu si-o gasi timpul sotie
Graba in frau sa i-o tie!

Scuipa-ti tu in san,fa-ti cruce,
Rau-n alt loc s-o apuce,
Visu-n zbor sa nu se-ncurce
Si viata sa-ti fie dulce!

O termin cu un Amin
Simplu,sincer si sublim,
Ca sa stii cum vrem sa fim,
Fara sa ne chinuim
Coduri grele sa citim
Si tot nimic sa nu stim,
Ca....prea tare ne grabim!