Teatru

E zi sau e noapte?
Deja nu mai conteaza,
Mintea-mi nu mai e demult treaza
Si am inceput sa aud soapte

Loja e goala,sala pustie.
De oamenii din trecut
Oare ce se mai stie?
Au disparut devreme,a trecut mult

Pe un scaun,o batista uitata.
Are miros de suflet ars,
Nu o sa uit vreodata
Cum o frunza ce cadea
Durerea ti-a sustras,
Fortandu-te sa spui pas
La ce crede lumea rea

Jucam teatru toti,
Asa ca hai sa recunoastem,
Nu suntem decat roboti,
Majoritatea cam anosti

Labirntul mi-a readus linistea
Pe care o credeam pierduta-n veac.
Raman sa desenez pe cer cu-n ac,
Sufletul sa mi-l refac

Teatrul e ca o umbrela
Ce ne apara de ploi,
Deghizata in culori;
Iar noi,nerecunoscatori,
Ne indepartam de flori

El pierdu ziua si noaptea
Cautand identitatea
Ce si-o crease candva,
Dar,vezi tu,nu mai era;
Si-acum ma tem sa n-o caut
In zadar pe-a mea

Stai in loja,docil ca un copil cuminte
Ai vazut ca n-ai habar de lucruri sfinte
Si ca atarni fara sa-l judeci
In celule cu cangi otelite
Pe cel care nu te minte
Si de-a carui sinceritate te-mpiedici

Uite,pe scena urca un munte
Ca sa te lase fara cuvinte
Dupa ce-ti deapana povesti fara noima
Ce-ti arata clar cum sa iesi din dogma

Apune luna,e prea tarziu
Stagiunea-i pe sfarsite
Tie ti-am dat tot ce stiu
Insa a venit timpul sa fiu
Eu,fara sageti ascutite,
Vorbe ipocrite si mine cernite

Voi lasa estrada pentru altii
Mai tineri ca mine,
Care mint mai bine,
Carora constiinta legi nu le impune,
Dar nici societatea adevarul nu li-l spune

Ma asez in loja calma;
Astept ca o minune lumea sa cearna
In vreme ce e ocupata sa doarma
Si nimeni nimic nu mai spune,
Ca si cum cauta o replica anume
Din scenariul faurit
Pentru teatrul fara nume,
Din argila mesterit,
Oferit ca oda minciunii fara sfarsit

Austru

Odinioara,intr-un oras cladit pe panze de paianjen intinse asemeni unei paturi pe ape,locuia un copil.Era un baietel care se pierduse in oras,in labirintul de povesti colorate.Si,odara,intr-o zi idilica de toamna,plimbandu-se pe alei strajuite de artari mareti,gatiti in mantii de catifea rosie,privind asemeni unor regi de gheata tot ce trecea pe langa ei,agale,la infinit,ridica ochii la cer si suspina amar si trist,speriat de ce va sa urmeze.
Nu se stia numele baietelului,insa era un copilas slab,palid,ireal de palid,cu ochi ce te sfredeleau,traumatizandu-ti sufletul;naiv,visator,tacut si tulburat. Trecea pe langa oameni fara sa ii vada,jucandu-se ingandurat cu un ceas,iar oamenii la randul lor treceau pe langa el privindu-l cu ura,teama,mila,sau pur si simplu absenti.
Gasi la capatul aleii pavate cu caramizi galbene,o raspantie la care astepta cuminte un catelus.Era alb,cu blana moale,ochi mari si tristi si urechi pleostite posac. Se duse la el,il mirosi,si simtind ca au aceeasi poveste il lasa sa il ia in brate si il urma supus.Pentru micutul Alex,era ceva urias;prima dovada de dragoste sincera primita vreodata.In stanga,un drum de tara prafuit,ce serpuia agale printre coline,iar in dreapta se intindea alene asfaltul cald al orasului.Catelul il privi intrebator pe amicul sau imbracat in zdrente si descult,intrebandu-l fara vorbe ce vor face de-atunci. Baietelul o lua,leganandu-se,spre oras,urmat de catelandrul ce topaia voios pe langa el.
Vantul acoperise aleile si stradutele cu un covor tesut din frunzele cazute,asemeni unor sacrificii esuate,ofrande aduse unor zei apusi.Incepura sa apara norii pe cer,ca pe scena unui tablou,unul mai altfel decat celelalte,anuntand ploaia.Batea un vant rece,de iarna,aspru si taios,care il infiora pe micul pribeag. Se aseza pe trotuarul la vremea aceea pustiu,cu catelul in brate si incepu sa cante,oftand si parca incepea sa planga incetisor.
-Ia uite amice,vine iarna...Si noi tot singuri,tot pe drum,tot pe moarte.Ce ne facem noi acuma?Unde dormim,ce mancam,eu de unde fac rost de zdrente noi si sosoni?Of,Doamne,unde esti?!?! Esti macar?
Animalul schelalai trist,lucru care il facu sa planga si mai tare,cu capsorul sprijinit in maini.Fu prins de micuta vietate de maneca,pentru a merge mai departe.Se ridica si pleca mai departe,nu insa fara a slobozi un oftat greu.Isi dorea si el un coltisor de camera unde sa doarma,sa nu mai umble asa,din loc in loc,la fel ca un nomad. Visa la o casuta mica si primitoare,cu multe carti si un pian,insa acum era doar un vis frumos,poleit cu aur.
Soarele incepuse sa apuna,colorand tabloul in nuante sangerii,calde si cu o puternica rezonanta afectiva,iar in aer plutea miros de crizanteme palide. Tot mergand,ajunse langa un rau ce suiera melancolic,strajuind un gang lung,ingust si intunecos.Intra cu fluieraturile unor pasari mici si ciudate,cu sufletul cat un purice.
Catelul isi ciuli urechile si incepu sa latre in chip de amenintare. Si,intr-adevar,se auzea pe la mijlocul gangului plansetul unor viori triste,ce isi spuneau tragica poveste.Copilul fugi spre locul de unde se auzea muzica,pentru ca acolo unde e muzica sunt si oameni.Iar unde sunt oameni...
Intre timp,luna aparu pe cer,dominand imprejurimile pe care le poleia cu argint rece si patrunzator.Catelul ajunse topaind la un lampadar chior,murdar,care incerca sa lumineze gangul. Se aseza sub el si isi astepta cuminte prietenul,lasat de mult in urma.Cu botul pe labutele-i obosite,inchise ochii sperand la un somn linistit.
Alex gasise un acordeon vechi,abandonat acolo,cu toata povestea pe care o purta cu sine.Il lua in brate si pleca spre amicul sau necuvantator si spre viorile care incepusera sa cante o melodie saltareata.
-Amice,ia hai,la drum! O sa si dormim,n-avea grija.I-auzi muzica...
Si-o pornira iar agale,insa acum se vedeau prin razele lampadarului batran doua siluete de barbati.Baietelul o lua spre e tiptil,in varfurile picioarelor,asemeni unui balerin. Ajunsera la cativa pasi de ei,ocazie cu care ii putura vedea clar.Erau doi betivi care jucau,unul cantand la vioara,iar celalalt lalaind niste versuri vechi si fara noima,cu sticla de vodca in mana.Pe jos zaceau aruncate inca trei sticle,iar baietelul fu cuprins de o dezamagire cumplita...cei doi tovarasi erau putin mai imbracati decat el,incaltati cu niste cizme ostasesti uzate,batuti si timorati. Erau tineri,lucru care il facu sa slobozeasca un oftat adanc,greu si sincer.
-St! Ia vezi Iuri,ce-i acolo,ce s-aude?zise vioristul
-Nu ma duc,du-te tu,ca tu ai auzit zgomotul,ii raspunse colegul de veselie pe un ton iritat.
Inainta cu pasi marunti,intrebandu-i daca sticla de care se impiedicase,cazand cu un geamat surd si un schelalait trist era a lor.
-Ma primiti si pe mine cu voi?Fac orice,merg oriunde.nu scot niciun sunet de repros,numai luati-ma cu voi,ca e trist mersul din loc in loc singur!zise micutul Alex cu ochii in pamant,lacrimi pe obraji si manuta pe capul mic al animalului.
-Lasa baiete,nu plange,zise Piotr stergandu-i cu mana lui cea aspra lacrima fierbinte de pe obrazul sau cel palid si fin ca foaia unei carti.Ia uite Iuri ce-am gasit,vino-ncoa' raiosule!Potaia e a ta?
-Da,l-am cules de pe drum,de la o raspantie.
-Avem doi tovarasi noi va sa zica;marai Iuri somnoros.Cum te cheama baietel?il intreba pe micutul care il privea cu ochi cu ochi mari,tematori.
-Alex....Alecsandr,sopti copilul cu voce tremurata.
-Aha....Frumos nume! Nu te uita la mine asa,ca pana acu' nu mancai pe nimeni.Dar iarna asta,dac-o fi grea,poate iti mananc potaia,zise el razand cu pofta.
-Eei si tu,hai ca n-o fi asa rau Dumnezeu ca sa ne puna sa mancam catei.Ia uite-l ce frumos e si cum se uita,nu ti-ar fi mila sa-l mananci?spuse Piotr zambind.
-Mila mi-ar fi de el,da' mai mila de mila de bietu' meu stomac! Si ca veni vorba,nu ti-e foame pustiule?
-Doamne,de trei zile umblu nemancat,cu un colt de paine si-o cana cu apa! Sunt lihnit,nu mai pot,de-as gasi ceva....
-Esti rezistent daca ai stat atat numai cu paine si apa.Iuri n-o duce nici juma' de zi fara vodca lui cea draga!
-Ia nu ma mai pune tu intr-o lumina proasta,femeiusca ce esti! Crezi ca daca in armata aia a ta de boi pe care o jelesti mi-ai fost superior,mi-esti si'acu!?Nu domnule,mi-esti prieten,nu imparat! Alex ia vino,ca parca aveam niste nuci in buzunare,vin' sa ti le dau!
Copilul se duse in graba la militarul care scotocea in buzunarele vestonului dupa mancare. Iuri era un rus inalt,solid,blond si roscovan,cu ochi caprui,un om sufletist si cam din topor.La polul opus,Piotr era un tanar mladios,cizelat si cam ipocrit,cu ochi albastri si piele alba,sprinten si istet.
-Da ma,regret ca m-ai convins sa plec de la regiment.Aveai mancare,haine,vodca,tot ce vroiai.Da' nuu,trebuia sa se destepte geniul din tine cu ideea salvatoare:dezertarea.Prostule!se rasti Piotr ofticat.
-Nu te-am obligat sa vii,dar ala nu era razboiu' nostru,prostule! Mai bine te lasam sa mori in prima linie!?
-Da,mai bine!
-Ati fost militari?intreba baietelul,curios sa afle mai multe despre noii lui prieteni.
-Am fost copile! Si rau imi pare ca m-am dus!
-De ce?Toata lumea crede ca e o mandrie,o onoare! Bunica daca nu murea vroia sa ma vada militar.
-Era o onoare,acum multi ani,cand era bunicul tanar.Acum e o mizerie,un gunoi! Militarii ar omori pe oricine pentru bni:mama,tata,popa,nas,frati,oricine! Nu mai lupta nimeni pentru maica Rusia,poate doar prostii de teapa lui Piotr,restul pentru taica gologanul! Cu tine am planuri mari baiete!zise increzator Iuri in timp ce mergeau spre iesirea din gang.
-Iaar il apuca visele pe Iuri-Gura-Sparta! Fa-ti un serviciu-nu-l lua in seama!il sfatui Piotr plictisit.
-O sa te invat sa canti la vioara si acordeon,iar potaia va-nvata sa joace! Si sa n-ajung la batranete de nu ne-o lua tarul la curte sa-i tinem de urat!Ce zici,nu-i mai bine decat sa te omoare niste marionete?
-Ba da,cum sa nu fie! Cand incepem?
-Cand? Si maine,si-acu',cand vrei,numai sa zici!
Ajunsera la iesire.Noaptea se terminase,iar odata cu rasaritul,Alex prinse in palma primul fulg de nea,mic,pufos si rece.
-Pune-ti o dorinta prietene!ii spusera cei doi tovarasi,copii si ei asemenea lui.
-Imi doresc...imi doresc sa se intample asa cum a zis Iuri!sopti el,plin de sperante.
-Speri degeaba,marai Piotr abia simtit,in timp ce ii punea vesta lui de lana in spate.
Si pornira ca trei prieteni de-o viata,alene,spre alte zari,lasand gangul,apa si soarele in spate,si singuratatea altora.
Ca nu e lucru mai rau decat sa fii singur si neajutorat in lume,iar daca esti un suflet pur si fragil,de copil,e cel mai nefast si atroce blestem.
Fara ceilalti,nici noi nu suntem mai mult decat frunze in amurgul toamnei ludic si trist,cald si bland ca un catelandru pierdut dde stapani sau abandonat de parinti,cu un cer deasupra si o mare de pamant in fata.

Fantezie

E fantastic de bine cand ma scufund in apusul crepuscular,
De parca m-as gasi pe mine iar...si iar...
Arzandu-mi farame de suflet negru mai rapid decat cel mai rosu jar
Inca din vremea cea roz cand inca speram

Fantezia e un evantai colorat,care,deschis fiind,zboara,
Se joaca,pluteste,vine inapoi
Obosita de cautat diamante in gunoi,
Vine sa faca tumbe cu noi

Un copil afara.
Doua pasari dorm pe scara,
Sase mate-au bal diseara
Iar alti patru catelusi
Dorm si plang sub scara
Ca niste papusi

Vezi?E treaba serioasa
Fantezia-i generoasa
Sa fii pe dinafara nu te lasa,
Ca un preot cersetorul intr-o noapte geroasa

Zambeste,nu te uita
Ca un copil bosumflat de zana cea rea,
Caci fantezia nu-i a mea
Asa ca vino sa ne jucam toti cu ea

Ia uite,la mine-i vant,
La ea brazi se-aud cantand
Iar la el un caine zboara...
Viata asta-i prea usoara!

Hai copii din toata lumea
Sa vedeti si voi minunea
Ce-apare doar joia si lunea!

Nu-i un rau de ciocolata,
Nici un munte de-nghetata.
E ceva ce nu s-explica,
N-are si-ea nicio logica
Fie ca esti mare,mica,
Sufletu' pe loc-ti ridica

Uite-un soare,da-ncoa' luna,
Nu-i nici vorba de furtuna!
Baba merge-ncet pe drum,
Din cenusa facem fum
Si din trei cirese scrum
Ce miroase a parfum

Ea se leagana de zor,
Eu nu prea regret ca mor,
Tu te uiti partinitor,
Cap al rautatilor
Si regin-a tuturor,
Zeit'a artistilor!

Fantezia mea-i lugubra,
Uneori devine sumbra;
Dar e bine si asa,
Sa ramana dac-o vrea
Muza mea,a lui si-a ta!

Rauri roz si valuri lungi,
Disperarea ne-o alungi
Ca la urma tot sa fugi...
Pan' la urma,tot tu plangi!

Fantezie,copil nebun,
Parintilor nu te spun
C-ai sculptat cerbi in baloane de sapun,
Deoarece unul prinse viata chiar acum

Esti prea capricioasa draga mea,
Dar eu te iubesc asa
Si un lucru te-as ruga:
Daca poti,nu te schimba!

Ba e noapte,ba e zi.
Oare maine ce va fi?
Nu mai ai vreo aventura,
Slalom de la dragoste la agonie si ura,
Fantezie,draga mea fecioara
La minte si spirit deloc pura?

Mana m-alearga nebuneste pe foaie,
Picioarele m se-nmoaie,
Ochii tot se uita-n zare
Iar tristetea-i trecatoare

Gusta nuci si te desteapta!
O sa vezi ce te asteapta
Cand intrii-n papucii mei...
Vei avea si tu pe-ai tai
Sa te duca unde vrei

Si nu sperai,
Ca gasisi scara spre Rai
Tocmai cand nu mai visai...
Vezi,nu ramane fara grai,
Caci din Rai devine Vai!
Alta sansa dupa,zau ca nu mai ai...

Fereastra cu minuni

E una din zilele acelea dulci-amarui de toamna,lungi ca un rau linistit,cu parfum de trandafir,tamaioasa si nuci.Frunzele zboara,ca intr-un dans ciudat,ancestral.Pe prispa unui conac,o fetita canta din flaut un cantec vechi si dulce,de mult uitat.Langa ea,o batrana isi bea cafeaua cu inghitituri mici,jucandu-se,nostalgica dupa vremuri apuse,la fel ca soarele acum,cu o crenguta de maturica.
-Bunico,de ce pleaca toate pasarile? De ce oamenii raman mereu pe loc?
-Ehei,draga bunicii,esti prea mica acum...cand vei mai creste,o sa vezi,draguto,ca si oamenii pleaca,pentru ca alearga dupa "mai bine".Vino cu mine.
Rasuci o cheie in usa care,pe langa fetita,parea un urias din lemn sculptat.Cantecul se terminase,iar Ingrid o urma curioasa.
Ingrid era o fetita ce te ducea cu gandul la un vulcan in eruptie. Era micuta,fragila,cu ochii ca doua bucati din noapte,de un albastru sublim,apropiat de negru,cu piele alba de aristocrata si parul ca o vapaie nestinsa,vesnic pusa pe sotii,de o veselie molipsitoare,care te coplesea.
Fetita era lumina batraneilor,care,de cand parintii fugisera de responsabilitati,abandonand-o,au avut ca unica vrere sa o creasca frumos,armonios,si sa isi reverse tot prinosul de iubire asupra ei.Bunicul o invatase sa cante la flaut si pian,bunica o invatase sa picteze si sa citeasca.Si viata era abia la inceput.
Ajunsera intr-o camera mare,ai carei pereti erau tapetati cu carti legate in piele maronie.Un candelabru vechi,ce pastra amintrea regalitatii,un semineu si o pendula erau piesele in jurul carora fusese amenajata incaperea.O masa simpla,din lemn de cires,cu picioare de fier forjat trona in camera,inconjurata de scaune din lemn si piele moale,iar la picioare le stateau covorase de blanita facute din capturile bunicului,vanator inrait,si de lana colorata,primite in dar de bunica.
Bunica se duse sa ia o carte din biblioteca,in timp ce Ingrid rasfoia de zoe colectia de viniluri,in cautarea discului pentru acea zi.Scuzabil oarecum,caci era o copila indragostita de muzica.
-Ingrid,vino sa iti arat ceva,scumpa bunicii!
-Imediat buni! Si incaperea rasuna de acordurile de jazz ale melodiei.Pe masa,ceaslovul visiniu cu monograma si ceainicul de bronz asteptau,cuminti,sa le vina randul.
-Ce e asta bunico?Intreba fetita in vreme ce isi turna in cescuta cu flori desenate ceai de tei si flori de portocal.
-Asta,draga mea,e albumul familiei noastre.E foarte vechi si valoros,contine chiar si gravuri ale strabunilor nostrii,comoara transmisa de la o generatie la alta,imbogatit de fiecare prin a carui mana a trecut.
-Wow!zise copila...Bunicul im promisese ca mi-l va arata intr-o zi...
-Dar,banuiesc,nu e nimic rau ca ti-l arat eu.Nu?
-Normal ca nu! Si-asa ma facuse curioasa..stii cum e el.
Degetele-i firave si lungi mangaiau paginile ingalbenite de timp,in vreme ce imaginatia-i bogata o trimitea in vremuri cu parfum de laventica si mosc,la fel ca povestile vanatoresti ale bunicului ce o tineau cu sufletul la gura in serile geroase de iarna. O singura gravura ii atrase atentia,deoarece asemanarea fizica dintre ea si doamna aceea era vizibila.
-Bunico,cine a fost ea? De ce semanam atat de mult?intreba micuta cu ochi curiosi.
-Asta...e o alta poveste,pe care insa ti-o voi spune acum.Sau vrei sa fac si eu ca bunicul?zise ea razand.
-Nuu,hai la fereastra sa-mi spui,zise fetita asezand ceaslovul inapoi in biblioteca.
-Cum vrei tu.Se face tarziu si nu stie nimic de noi.Sa vezi ce-o sa ne caute bunicul...zise Maria zambind strengareste.
-Lasa-l pe bunicul,zi-mi povestea!Off,si mai si ziceai ca nu vrei sa faci ca el!
-Bine curioasa mica! Femeia aceea e ruda bunicului,caci bunicul are radacini italienesti.Ea a fost ducesa de Napoli.
-Da?Ce frumos! Ducesele erau un fel de printese,nu?Ca bunicul asa zicea.
-Da,un fel...ca multe-ti mai spune si el!
-Si cum o chema?
-Numele ei era Elena si trebuie sa-ti spun ca jucat un rol imporant in inflorirea Renasterii.
-Daa?Cum asa?intreba fata,insetata de cunoasterea trecutului.
-Pai,draga bunicii,fiind ducesa,era o persoana foarte influenta.Avea niste standarde exigente,iar artistii care o cucereau,isi cucereau si gloria.Multi au fost trimisi la curti regale sa le decoreze castelele.Si mai trebuie sa aflii ca ti-a lasat cu limba de moarte bijuteriile ei,atunci cand contesa de Provence,geloasa pe faima ei,a otravit-o.
-Mie?Cum asa??Ca doar nu ti-o fi zis bunicul ca ma cunostea!
-Eei,bineinteles ca nu,dar ea stia viitorul.Nu ti le-a lasat tie explicit,dar a zis ca la un timp se va naste o fetita care sa ii semene identic.Acea fetita va primi comoara ei.
-O comoara?Doamne Dumnezeule,o comoara!Nu e si-o pisica in comoara aia?Imi doresc tare mult o mata!
-Nu,mata nu e,dar iti va placea.Hai sa ti-o dau,vrei?
-Bine,dar nu se supara bunicul?
-De ce?A sosit timpul.
Asa ca isi desprinse esarfa de la gat si o lega la ochi.
-Miroase a busuioc!
Se duse la subsol,printr-o trapa,de unde veni cu un cufaras croit dintr-o singura bucata de jad.
-Gata,poti deschide ochii!
-Wow....ce frumos e! Pot sa-l deschid?
-Doar de-asta ti l-am adus.Ia-l! E al tau acum.
Il deschise cu maini tremurande,si ochii i-au fost luati pe data.O bratara cu opale calde si onix grafic,un medalion din safir de culoarea ochilor ei si diamant pe un lant in forma unei franghii subtiri de argint si o agrafa de prins in coc cu perle,rubine si smaralde vioaie,ce contrastau placut cu parul de morcovi al copilei.
Alaturi,o scrisoare fragila,in italiana veche,testament al viitorului.
-Buni,e superb!Nici nu visam macar la asta...auzi,tu imi poti citi scrisoarea?
-Nu,nici macar bunicul.Sarcina care iti revine tie,e sa o descifrezi si sa o implinesti intocmai.Accepti?
-Desigur!Sunt atat de curioasa incat as incepe de-acum.
-Lasa puiule,mai bine hai la cina.Bunicul o fi ingrijorat peste masura.Uite,cheia bibliotecii ramane la tine,langa scrisoare si bijuterii.
-Bunicule,bunicule,ce e de mancare?intreba Ingrid aruncandu-se in bratele batranului.
-Pateu de rata cu stafide,dupa o reteta veche a familiei mele.Tocmai l-am terminat. Iar te-a inchis buni in biblioteca sa-i asculti povestile?zise mosul razand cu pofta.
-Ma tem ca azi ea m-a sechestrat pe mine,glumi batrana.E tarziu,eu ma duc la culcare.Noapte buna,dragilor!
-Noapte buna!rostira ei in cor.
Afara,luna rosie domina lanurile de lavanda melancolica.Ingrid se duse,culese o crenguta si intra incetisor in casa,spre cameruta-i cu ferestre mari.
-Ca sa dorm linistita,ii sopti ea pisicii albe ce venise la picioarele ei.De maine o sa se schimbe multe,rosti ea cu un ochi pe cer si altul la pisica,vizibil ingandurata.
Ca,astea sunt conjuncturi rare,iar un om trebuie sa fie pregatit mai ales pentru neprevazut,nu credeti?

Descantec

La ceas de seara,lumea se-nfioara
Cand vede ca treci fara sa te doara
Pe langa cei ce te-ndragira prima oara
Iar tu,ogar netrebnic,vrei sa-i atarni in sfoara

Cale,leandrii si lamai
Durerile-ti cui le spui
Cand in preajma nimeni nu-i?

Babe canta langa sant
Ca te lasa far' de-un sfant
Vracii,vrajitoarele,tamaduitoarele
Care-nvie umbrele

Cu voce tare sau soptit
Pe descantec s-au pornit
Din inceput spre sfarsit,
De nu mai stii care ce mint

Tu miroase busuioc
Ce iti va purta noroc;
Vrajile vor sta pe loc,
Din minciuni va iesi foc

Mucegai si lemne aprinse
Zile de noroi cuprinse
Bibliotecile-s intinse
De la mare la ocean
Si-nca pe-o juma' de an!

Tineretea-i dusa-n van,
El se uita pe tavan,
Amintiri zac pe divan...
Si a mai trecut un an

Inchisi in biserica
Soriceii rumega
La ce-a fost si ce va fi,
Cine oare i-o gasi
Si de-o fi noapte sau zi

Clopote cu sfori vechi
Urla-ntr-una in perechi
Iar cand vad ca le pricepi
Nu te lasa vorba s-o incepi

Mucegai si haine noi,
Hai ca vin si eu cu voi
Alergand spre nicaieri
Pana aflu ce-o sa-mi ceri

Busuioc si cu lavanda
Ca sa-ti tina vara calda
Pe o ulita de sat
Unde fagul s-a uscat
De timp nefiind uitat
Sau,cu-atat mai mult,iertat!

Ca e ziua sau e noapte
N-ai ragaz de-atatea soapte
Ce iti bantuie cugetul
Fie ca ai vrea sau nu

E destin,e roata-ntoarsa,
E un basm,cochilie arsa,
E vraja,blestemul ce n-o sa mai fie
Peste un an,zece,o mie...
Pana nu si-o gasi timpul sotie
Graba in frau sa i-o tie!

Scuipa-ti tu in san,fa-ti cruce,
Rau-n alt loc s-o apuce,
Visu-n zbor sa nu se-ncurce
Si viata sa-ti fie dulce!

O termin cu un Amin
Simplu,sincer si sublim,
Ca sa stii cum vrem sa fim,
Fara sa ne chinuim
Coduri grele sa citim
Si tot nimic sa nu stim,
Ca....prea tare ne grabim!

Nori

E cerul greu de-atatia nori,
Sublimii si eternii calatori
Ce scruteaza zari,
Fiind martorii tacuti ale atator intamplari

Norii sunt lenti,
Si felul in care arata te face sa-i privesti absent
Cum se misca strident,
Fara sa le pese de vre-un impertinent

La sfarsitul fiecarei zile e masacru-n nori,
E un spectacol sublim,ce te face sa te-nfiori
Cand ii vezi insangerati in mii de culori
De la sange la roz si coral,ca niste flori

Norii sunt soli ce duc mesaje timpului,
Dar merg incet,adanciti in ganduri
Caci stiu ca ii va astepta in cranguri
Cand vor incepe sa soseasca,randuri-randuri

Si cand se intorc de departe
Nori sobri,in haine cernute
Venind cu vesti de nedreptate,
De ura,razboi si lipsa de pietate,
Suficienta ca sa lase zeitatile sa cada late

Dar norii mor si ei,
Caci sunt soli ceresti,nu zei!
Fie ca au mantia de sange,plumb sau lapte,
Cu totii impart aceeasi moarte,
Cazand cu zgomot surd din eternitate

Ultima Ploaie

Intr-un apus timid de noiembrie se concretizeaza toata poezia defuncta si filozofia lumii,gandea el in timp ce se lasa leganat de mersul trenului,molcom si dulce,spre nicaieri.Parea un batranel fragil si sfatos,care gustase din toate voluptatile vietii.
Cu un gest tacticos isi scoase tabacherea din buzunarul sacoului,isi aprinse o tigara si incepu sa viseze,privind melancolic fumul ce se ridica asemeni unei jertfe spre cer. La un momentdat,usa compartimentului se deschise si nu mica ii fu mirarea cand vazu ca intra o papusica.Fetita sa tot fi avut cinci anisori;era durdulie,cu pielea alba,bucalata,cu ochii ca iarba si parul inele de aur ce ii acopereau,grele,rochita ei cea neagra.
"Ce faci fetito,unde sunt parintii?Esti singura?",o intreba vizibil surprins,iar ea,cu o voce calda,de inger ii raspunse."Da.Mami si tati au murit,iar eu ma duc la buni,sa vad daca mai traieste.Ia uite,ploua!"
Si,intr-adevar,afara incepuse sa ploua cu picaturi mari si colorate.Batranelul o lua in compartimentul sau si deschise valiza.
Din valiza incepura sa iasa la ivela masti impodobite,bombonele de ciocolata si o carte mare,cu poze.Fetita le privea dezorientata,nu stia daca are voie sa le atinga sau nu.
Zambetu batranelului o incredinta ca e premis,asa ca incepu sa analizeze cu ochi curiosi mastile gatite cu fulgi colorati,cu matase fina,dantela roasa de vreme si sclipici,gusta luand cu o manuta tremuranda bombonica din cutiuta mesterita din acelasi lemn fin,cu arabescuri atent sculptate in el,ca in tabachere,captusita elegant,cu catifea rosie. Insa cartea cea mare,cu pozele-i minunate,cuceri pe data sufletul speriat al copilitei,ducand-o in alta lume,una de basm.
Vazu un baiat cu un bici in mana,ce era ascultat de caluti frumosi,micuti sau mai mari,dar la fel de puternici,un copil serios,cu o palarie mare pe cap,inalta parca pana-n tavan,scotea iepurasi gingasi din fundul ei,facea porumbeii sa rada,iar plantele sa zboare.
Aparu,apoi,o fataa tanara,cu un corp sprinten de gazela,cu pielea de nea,iar parul imbraca in negru toata faptura ei,pana la genunchi,imbracata cu o rochie albastra de brocart,cu biciul de piele in mana,facea sa joace,supuse,sapte pisici mari,spre teama,admiratia si deliciul privitorilor.
Caci da,batranul fusese candva circar.Plecase de copil prin lume,caci simtea ca nu isi va gasi locul pe lume pana ce nu-si va indeplini misiunea;aceea de a le smulge oamenilor macar un zambet,de a le da macar o secunda de placere si fericire.
Avusese ocazia sa vada toata lumea si poate tocmai de-aia era mai bun si mai visator ca ceilalti de seama lui.
Insa inocenta fetitei fu captata cu desavarsire,ajungand sa o transpuna chiar si fizic,langa scena cea mare,ascunsa dupa cortina de catifea visinie,ghemuita,temandu-se sa nu fie gasita.
Era ultimul om de-acolo;doar ea si cei doi clovni ramasesera in arena uriasa,ei insisi parand niste uriasi pusi pe sotii pe langa micuta.
Uriasii aveau si ei masti pe fata,desenate maiastru.Aveau pielea alba ca prima ninsoare dimineata,un nas rosu de cauciuc,ochii si gura laargi,conturate cu negru.Vesmintele le erau largi si colorate in nuante tipatoare,tichii contrastante si pantofi albastrii,mari,stransi pe glezne,cu varfurile intoarse in mod hilar. Singurul lucru ce ii deosebea era mimica : unul era trist,pe cand celalt mustea de veselie. Tortele se aprinsera,iar fata putu sa ii vada cum incep un joc vechi,care ii lega intr-un fel,facut pentru sufletele lor,ascunse dupa masti si ridicol.
Claunul cel trist lua 12 lumanari micute,in culori ce compuneau curcubeul,si le aprinse.Le-a aprins pe rand,pe masura ce se aprindeau aruncandu-le intr-un cerc mare,jongland cu ele mai lent,tot mai lent,pe masura ce flacarile cresteau mai mari.
Flacarile cresteau tot mai mult,pe masura ce clovnul vesel alerga in genunchi in jurul sau,adunand de nicaieri cutite si sageti.Incepu sa arunce cu ele in pereti,fara nicio directi clara,ca intr-un haos general.Erau 14 cutite si 20 de sageti ce zburau in aer,biciuind nemilos resturile de dumnezeu lasate de cel de dinaintea sa,pana la apogeul nimicniciei.
De dupa cortina cea mare,toata trairea ludica a sufletului intrus se concretiza intr-un suspin taios ca otrava din sageti.Si,pe data,camera incepu sa se stranga,scena se ingusta,cutitele si sagetile cazura la unison cu un geamat surd,reflectand in raceala ascutita a metalului toropeala mistuitoare a flacarilor cerate ce inghiteau lacome tot cuprinsul incaperii,fara pic de mila.
Acum,copila era pusa sa aleaaga: fie se ducea la unul din clovni si il ruga sa o salveze,fie murea odata cu locul unde fusese martora minunii.
Fugi spre mascariciul cel trist si ii sari in brate,cu toata nadejdea ei ca va scapa. Si,deodata,vazu cum tristetea incepe sa ii paraseasca sufletul si chipul,fiind in acelasi timp inundat de o lumina necunoscuta,ciudata,din alte dimensiuni.
In acelasi timp,izvorul de veselie incepu sa fie umbrit de sarpele pizmei,ce ii inflorea in ochi.Se lasa la pamant,lua singurul pumnal-stea de acolo si pe masura ce locul trosnea sub forta lumanarilor,inainta viclean spre tovarasul lui,care incerca cu orice pret sa scape,atat el cat si copila,de valtoarea ce atingea asemeni unei promisiuni de razbunare cerul,si luna,si norii.
Alerga ca nebun,caci vroia prea tare sa scape prin biata copila si sufletu-i putrezit de-atatea lacrimi,incat nici nu vazu de ce gingasa faptura din bratele sale il strangea tot mai tare de mana.
Tovarasul sau de joc si hoinarit prin lume,omul alaturi de care impartea bucurie altor oameni,era acum posedat de ura si pizma,nebun gonind cu pumnalul in mana prin marea de foc pentru a-l ucide si a sfarsi astfel totul.
Dar din tavanul inalt incepu sa picure;era sange.Reusise sa il zgarie pe gat cu lama cea inmuiata in venin si cianura,iar acum sangele sau ucidea valtoarea cea nemernica. O salvase,dar nu asa cum vroia,iar ea,pentru a-i rasplati sacrificiul,lua patru lumanari aprinse,le aseza in forma unei cruci,ingenuncihe si striga o incantatie nascuta odata cu timpul,invatata de la batrana satului.
Atunci,o gaura incepu sa se caste sub ucigasul al carui ras de psihopat cutremura ceea ce mai ramasese din cupola uriasa,facand cortina sa joace,terifiata de cele ce vazuse.
Pamantu il inghitea pe cel a carui fapta il cutremurase,insa lent,ca sa poata auzi cum rasu-i devine raget de disperare.
Cupola se darama,iar el fu inghitit in totalitate de pamant,razbunator al sangelui varsat,sub privirile impietrite ale copilei,care fugi de locul atrocitatilor plangand,tremurand.
In urma nu mai ramasese decat o feriga mare nascuta dintr-un morman de scrum,o dara de praf,mirosul de mosc,de liniste si pustiu.Totul era disparut acum.
Cartea cea mare se terminase,odata cu tigara batranului. Acesta alese cea mai frumoasa masca din toate si i-o oferi cu sipetul in care erau bomboanele,spunandu-i duios "Sunt ale tale acum,dar iti doresc sa nu ai nevoie de ele.Pentru mine,e prea tarziu."
Inchise ochii si se duse si el.Unde? Acolo unde nu se stie.Fetita ofta si se aseza sa priveasca pe geam.
Ploaia se oprise,dar trenul tot cutreiera prin marea de alb.Ninsese,iar ea era purtata spre alte tarmuri,alte povesti,alte iluzii...Caci totul e fara de sfarsit,nu doar timpul si adevarul.
Ca ludicul unei imagini cu un copil in leagan,cadou de la si catre viata.Fara menajamente,cenzura sau resentimente.Doar ludic si-atat.
Simplu,nu?